agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 98 .



Spre Țară (fragment)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2024-10-05  |     | 





Pe la sfârșitul lui martie au ajuns la Nistru. Priveau de pe celălalt mal cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Priveau Țara. De aproape patru luni veneau spre ea. Erau fericiți că au ajuns. Foamea și degerăturile parcă nici n-au fost. Important era ce va fi de acum în colo. Din nou vor avea mâncare caldă în fiecare zi, vor intra din gerul de afară în casa încălzită și, mai ales, se vor culca în paturi moi și se vor înveli în pături sau plapume înfășate în cearceafuri moi, curate. Nu va mai trece mult, o zi-două, poate o săptămână și așa va fi. Cam astea erau gândurile celor trei, ce călătoreau în căruță, și și le spuneau cu glas tare. Nae și Diaconescu mai adăugau cum o să se joace cu copiii, cum o să le spună povești cu zâne și Feți- Frumoși. Toți trei aminteau și de copiii de la școală. Deocamdată, însă, stăteau așteptând. Ordinul, primit prin același motociclist, era ca să aștepte cei sosiți mai repede la Nistru pe cei ce întârzie, pentru a intra toți odată, organizați, în Tighina. Au aflat că vor sta câteva zile, ori poate chiar o săptămână în carantină, după care un tren de persoane, poate chiar cu mers de accelerat, îi va duce în garnizoana de pace, adică la Sibiu. Deocamdată stăteau. Și au stat o zi. Seara au trebuit să se ducă în căutarea lemnelor pentru a se putea încălzi. Au găsit pe malul Nistrului crăci uscate de salcie, ba chiar și câțiva bușteni groși. Jianu a meșteșugit ceva din niște praf de pușcă și o cutie de conserve, pe care a băgat-o sub o scorbură în apa ce curgea atât de lin, încât părea a sta. În câteva clipe, se auzi o bubuitura înfundată și apoi începură a pluti pești destul de mari. Au reușit să strângă o duzină.
După lăsarea întunericului, când flăcările s-au mai domolit, iar de pe pietrele aproape înroșite, puse pe jar, începu să iasă un miros îmbietor de pește prăjit, deodată se auzi nechezat de cai. Nechezatul cailor ce i-a purtat sute și sute de kilometri îl cunoșteau, doar, atât de bine. Nu-l mai auziseră însă niciodată atât de speriat. S-au ridicat deodată toți trei în picioare și s-au îndreptat, la repezeală spre caii legați de căruță. Au reușit să vadă câteva umbre care s-au pierdut repede în noaptea ce cuprinsese totul împrejur. Au adus caii și au împins și căruța aproape de foc. Și-au dat seama că de la gâtul cailor au dispărut traistele cu ovăz.
S-au hotărât atunci să doarmă doar doi, iar unul să facă de pază cu pistolul încărcat. În schimbul întâi, de santinelă, a rămas Nae. De la o vreme a început să se lupte cu somnul. Luptă destul de grea, deoarece căldura jarului, ce de-abia mai lumina, începu a-l toropi și pe el. Deodată auzi pași târșiți. Se ridică în picioare cu pistolul în mână. O arătare neagră ca noaptea, din care ieșea, îi apăru în fața ochilor.
- Nu trage, frumosule, nu-ți fă păcate. Sunt o biată țigancă. Dacă nu mă încălzesc și n-oi mânca ceva o să mor. Umblu de-o săptămână. Am ajuns la apa asta mare, dar jendarii nu mă lasă să o trec.
- Stai acolo unde ești, nicio mișcare, că trag!
- Dacă nu mă lași să mă apropii de foc și nu mi-i da ceva de mâncare, mai bine pușcă-mă.
Și, ca să-i arate că nu glumește, înaintă fără să țină seama de ordinul ce-l auzise. Nae ridică pistolul în sus și trase. Țiganca înainta fără să pară că s-ar fi speriat. La auzul focului de revolver, Jianu și Diaconescu au fost, într-o clipă, în picioare îndreptându-și pistoalele spre ea. Între timp țiganca ajunse la un pas de foc,se așeză întinzându-și mâinile spre jarul ce, cu toate că abia se mai vedea, încă dogorea.
- Ești nebună, femeie? De ce vrei să mori și să mă bagi și pe mine în păcat? Marș de aici! Pleacă de unde ai venit !
- De unde vin eu, îi moarte. Prăpăd și moarte!
Se uitau toți trei la ea. În același timp erau atenți și la întunericul de jur împrejur. Femeia putea fi în legătură cu cei ce au încercat să le fure caii, voia, poate, să le distragă atenția ca să poată fi atacați mai ușor. Țiganca parcă le-a citit gândurile.
- Vă este frică de-o biată muiere? Ce vă pot face eu, ha ? Nici bărbații noștri, câți or mai fi în putere, nu v-ar putea face nimică, decât să vă fure, dacă au noroc, ceva de mâncare.
- Fire-ați ai dracului de țigani. Nici în timp de război nu vă lăsați de furtișaguri? Și dacă n-aveți de la cine. încercați chiar de la ofițerii armatei române? Nenorociților! Meritați să fiți împușcați până la unul.
Femeia se făcu a nu auzi vorbele lui Jianu ori, poate, chiar nu le auzi. Se uita lung la fața lui Nae.
- Frumușelule, dacă ți-oi ghici gândurile și drumurile pe care vrei să le faci, îmi dai și mie un pește? Am ghiocul în straița ce-o port în spate. Dar nu trebuie să-l mai scot. Mi-a șoptit de acolo multe despre tine.
- Las-o să-ți zică, spuse Diaconescu.
- Oi zice numai după ce o să mănânc peștele, ori în vreme ce-l mănânc.
A primit peștele și câteva pâini de campanie, rămase de la cina lor, muiate într-o gamelă. Se uitau la ea cât de repede putea mânca. Băga în gură bucăți mari. Mesteca repede și tot atât de repede îi ieșeau, pe la colțurile gurii, oasele de pește împinse de limbă. După ce bău și apa ce mai rămăsese în gamelă începu să turuie: .
- Vii de la ruși și te duci la ruși dar oamenii de acolo nu știu niciunul rusește. Acolo te așteaptă, cam de multă vreme, muierea. Dar nu numai muierea ci și copila și copilul. Mai zice ghiocul că ăla micu o venit pe lume nici în casă, nici în câmp, nici în căruță, nici sub căruță că o vrut să vie, și o venit, în trin. Muierea ta are părul negru ca noi țiganii, numa că obrazul îi e alb ca laptele și are între dinții de jos o strungăreață că de aceea ți-o plăcut de ea cum ai văzut-o. Am ori n-am dreptate.?
Nu așteptă răspuns. Continuă:
- Părinții matale, frații și surorile stau departe de muierea și copiii tăi. Mai îmi spune ăl de-l port în spinare că ai soacră cumsecade și un socru harnic, dar care grăiește mult în glume și este ascultat de toți oamenii nu numai de vecini, ci și de ăia care stau mai departe și grăiesc în altă limbă, dar înțeleg tot ce se spune. Am ori n-am dreptate?
Niciunul nu zicea nimic. Pe la urechile lor treceau vorbe repezite care spuneau doar adevăruri. De unde le știa țiganca? Lui Nae, care auzea și înțelegea tot, au început să-i treacă prin minte imagini și trăiri de acum mai bine de un an, din apropierea Odessei. Auzea galopul lui Cezar și-i simțea botul pe umăr. Întâmplarea aceea i s-a părut o minune. Și acum i se părea că este pe cale să se întâmple încă una. Da, desigur o mai văzuse pe țigancă. Chiar și vocea începea să i se pară cunoscută. Deodată mintea i se lumină. În fața lui era Leana. Leana, țiganca din Slimnic. O văzuse prima dată la nunta lui. Și-a zis atunci că este o cerșetoare , ca oricare alta și că socrii lui îi vor da ceva bani ori de-ale gurii, ori poate nu-i vor da, și ea va pleca. A văzut însă, cu surprindere, că a fost pusă la masă, în bucătăria de vară, fiind servită cu toate bucatele ce s-au dat la masa nunții. La plecare i s-au pus în desagi pâine, cozonac și friptură. A mai văzut-o, de câteva ori prin casa socrilor. De obicei țiganii cerșetori, ori cei ce cositoreau găurile din oale, nu erau primiți în casă. Pe Leana însă o respectau. Nu numai ei, ci și rudele și vecinii lor. A aflat, mai târziu și de ce. Cu ani în urmă, într-o vineri seară, socrul său, Badea Niculae, cum îi ziceau oamenii, se întorcea de la târgul Sibiului. Vânduse mulți saci de grâu pe un preț bun. La o cotitură, când să iasă din Slimnic se auzi strigat:
- Bade, bade, stăi o țâră!
Se uită în spate și văzu o țigancă tânără fugind în urma căruței. Îl opri pe Cezar.
- Ce vrei, tu?
- Bade, ți-o căzut straița asta din căruță
A înlemnit. Nu-i venea să creadă. Era straița cu banii, în care mai era o rudă de salam și o jimblă albă. Foarte rar făcea el astfel de cumpărături la târg. A scos salamul și jimbla și i le-a pus în brațe.
- Când vii prin Ruși, să treci și pe la noi. Stăm în capul satului, din sus, întreabă de Badea Niculae.
De atunci, odată-de două ori pe an, Leana le deschidea portița.
- Bată-te să te bată, Leano. Nu te-am mai cunoscut.
- Ba, eu te-am cunoscut, domnule Nae, cum te-am văzut. Știam, de la început, că n-o să mă puști. N-ai dumneata inima aia.
- Da, cum ai ajuns Leano, prin depărtatele astea de pustietăți?
- Am ajuns ca și dumneata și camarazii dumitale. Tot domnul Marișal m-a trimis și pe mine.
-Cum așa?
- Îi fi auzit și dumneata că vara trecută jendarii și polițarii i-au adunat pe țigani și i-au adus aici în Translistria
- Am auzit dar nu știu prea bine. Cum s-a întâmplat?
Și a povestit Leana, parcă grăbită de cineva, cum într-o noapte au fost adunațe aproape toate familiile țigănești din sat. Au fost duse cu trenul, până la Dunăre și acolo încărcate pe vapoare. Au ajuns la apa asta mare, lîngă care sunt acum, și trecute apoi dincoace. Ea împreună cu cei doi copii și cu alții au ajuns lîngă satul Balta, aproape de Berezovka. N-a fost chiar așa de rău pentru că era vară, se puteau culca sub cerul înstelat, puteau mânca urzici, ciuperci și ce mai găseau pe câmp. A venit toamna. A reușit să-și facă, ei și copiilor, un adăpost săpând într-o râpă. Stăpânira de la Berzovka a început să le dea, din toamnă, în fiecare zi cîte doi pumni de făină de orz ori ovăz pe zi, iar pentru copii, la fiecare, câte un pumn. Ba câteodată le dădea chiar și făină de cucuruz. A sosit iarna. Căpătau acea făină din ce în ce mai rar. Câteodată treceau câteva zile, chiar și câte o săptămână fără să primească nimic. Au început să se fure unii pe alții. Au început a se îmbolnăvi de fierbințeli. Până de Crăciun copiii i-au murit amândoi. Bărbații au început să meargă noaptea prin sate, să intre prin case și să înșface tot ce găseau de mâncare. Au făcut și moarte de om. Au fost omorâți și mulți dintre ei. S-au vorbit oamenii să meargă la domnul Marișal să-i lase să se întoarcă în locurile de unde au fost luați, că ei n-au nicio vină. Dar cum să ajungă la el? Pe pod nu este chip, că sunt întorși. Unii, mai norocoși, au reușit să treacă apa, cu plutele, și duși au fost. Acum ce să facă bieții țigani. Așteaptă primăvara. Primele semne s-au și ivit. Cine nu va muri în două trei săptămâni mai poate trage nădejde că va apuca vara și poate că până la toamnă se va îndura de ei domnul Marișal.
Într-un târziu Leana a adormit. I-au pus sub cap o foaie de cort, iar peste ea două pături.
A doua zi dimineața, după ce negura s-a risipit, au văzut în apropiere și alte căruțe și mulți soldați. După ce s-au adunat, cât de cât, pe plutoane și companii, au trecut podul peste Nistru. Dinspre apus bătea un vânt călduț.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!