Ți-am spus despre acest nemaipomenit bărbat, soțul mătușii mele, ca să înțelegi cât rău mi-au făcut, mie indirect, înaintașilor mei, direct și ireparabil. Acest om, valoros prin cunoștințele lui economice, capacitățile lui permițându-i o adaptare rapidă de la o economie greu încercată, autentică, în plin proces de reformare înainte de al doilea război mondial, la economia planificată, comunistă, acest om a înțeles și viața cu toate mizeriile ei, viața nouă, oprimantă, acceptându-și soarta, străduindu-se să ofere celor dragi tot ce putea obține mai bun. Dar cât rău, câtă suferință i-au produs după 1946 bunicului meu, maiorului Broșteanu, cel care, în 1927 ajungea comandantul gărzii regale, devenind colonel, mutându-se cu familia în București, într-o casă nouă, abia terminată, casă pe care regina Maria, instituția Casei Regale, i-a pus-o la dispoziție, și în care familia Broșteanu avea să locuiască trei ani în liniște și pace, până în 1930, când, în iunie după revenirea la tron a lui Carol al II-lea, însăși Regina Maria, care-și cunoștea prea bine fiul, încât să creadă că acesta va accepta la comanda gărzii un personaj care să-i semene leit, de vreme ce el, declarat se voia unic și inegalabil reformator al societății românești interbelice, l-a sfătuit pe colonel să demisioneze, oferindu-i comanda unui regiment în București. A rămas la comanda regimentului zece ani, până în 1940, când, după abdicarea regelui Carol al II-lea, în condițiile înrăutățirii climatului politic și economic din țară, și-a cerut trecerea în rezervă, la vârsta de aproape cincizeci de ani, după treizeci și șase de ani de uniformă militară, luând în calcul și liceul militar și școala de ofițeri. Prima și marea lui iubire, femeia apărută în cale doar prin voia destinului, Vasilichia, avea să fie singura ființă din lume care-i cunoștea colonelului și cea de-a doua iubire. Cu un an înainte de pensionare, vizitându-i biroul de comandant de regiment, rămânând singură pentru un sfert de oră, a deschis din plictiseală una dintre ușițele uriașului birou din lemn de stejar, care ocupa un sfert din suprafața biroului. A-nceput să răsfoiască prima dintre zecile de reviste așezate cu grijă în dulăpiorul din dreapta scaunului, a mai scos încă patru, în toate nu se vorbea decât de moartea Majestății Sale Regina Maria a Romaniei. Și-a amintit dramatismul întâmplărilor din anul anterior, toate cinci revistele fiind ediții speciale din iulie 1938, scoase de redacțiile publicațiilor Vremea, Rampa Nouă și Ramuri a lui Nicolae Iorga, sau alte periodice, imediat după sfârșitul neînțeles pe deplin al celei mai iubite dintre reginele românilor. A mai scos în grabă încă trei reviste, erau ediții suplimentare tot din luna iulie 1938, la o săptămână după decesul reginei, o analiză mai așezată, mai echilibrată, în termenii dictați de orientarea fiecărei publicații, aducând la cunoștința cititorilor începuturile suferinței reginei, sângerările gastrice, ultimul Craciun în cărucior, din decembrie 1937, deplasarea la clinica din Germania, cu trenul, avionul fiind prea scump, potrivit opiniei regelui Carol al II-lea, opinie aplicată doar în cazul mamei lui, nu și în cazul duduiei Elena Lupescu, pentru care nimic nu era prea mult, decizia întoarcerii în țară tot cu trenul după refuzul avionului oferit de Hitler, înrăutățirea dramatică a stării de sănătate în timpul drumului de întoarcere, iubirea nesfârșită a românilor de rând, care au acoperit trenul cu crengi verzi și l-au răcit aruncând găleți de apă rece pe fierul încins al vagonului, pentru a împrăștia căldura excesivă din mijloc de iulie. Toate faptele astea erau știute deja de Vasilichia, dar rememorarea lor, ca un țipăt repetat, era la îndemână, date fiind sublinierile și încercuirile făcute de soțul ei în toate revistele. Un simțământ neclar, nici agresiv, nici prietenos se decanta în inima soției colonelului, ea cerându-i soțului să-i dea acasă colecția de reviste, pentru a-și mai omorî timpul în diminețile lungi și plictisitoare, când copiii erau la școală, după ce-și termina treburile casei. Într-una dintre pozele de la funeraliile reginei, Vasilichia l-a văzut pe colonelul ei drag, în fruntea soldaților care o salutau pe marea disparută cu baionetele înfipte în pământ și patul puștii în sus, salut unic, de care nimeni nu putea spune de la cine a pornit, pentru o regină unică, nerepetat vreodată pentru altă ființă condusă pe ultimul drum. Această frază, repetată în toate cele trei reviste importante ale vremii nu a surprins-o pe Vasilichia, atunci, cu un an înainte, la fel de tare ca acum când a citit-o de trei ori, evidențiată prin încercuire cu creion negru, apăsat cu mâna tremurândă. Înțelegerea deplină avea să-i aducă liniștea în inima soției colonelului. Nici chiar cea mai iubită dintre regine nu-i putea strica doamnei Vasilichia Broșteanu fericirea. Își iubea și mai mult bărbatul, iubirea lui tăcută și neștiută făcând să-i apară un gând nou, de prețuire și admirație pentru bătrânul ei colonel.
- Îți duci revistele la birou? l-a întrebat ea după câteva zile, interpretând cu înțelepciune toate sublinierile făcute în articole sau încercuirile pozelor.
- Nu le mai duc, lasă-le acasă, a răspuns colonelul Broșteanu cu blândețe născută din înțelegere și iubire, temeinic zidite.
Toţi trei copiii au învăţat carte la şcoli bune din Bucureşti, veniturile colonelului, salariul şi apoi pensia, permiţând acoperirea costurilor. Liana s-a îndreptat către filozofie, băieţii urmând, amândoi, studii economice. Octavian avea să abandoneze studiile plecând pe front, iar Ioan, le va începe şi termina cu dificultate, din motive politice, după război. Liana, deşi în 1940, în contextul premergător izbucnirii războiului, susţinea plecarea fraţilor ei pe front, după scurt timp avea să-i reproşeze tatălui lor, colonelului Broşteanu faptul că el i-a împins pe cei doi copii către război: le spunea colonelul, neadmiţând sub niciun chip o atitudine pasivă.
- Dumneata i-ai trimis la moarte! îi arunca fata ori de câte ori avea ocazia, şi mult mai răspicat şi duşmănos, după decesul lui Octavian pe frontul din Crimeea. Dacă moare şi Ioan, pentru mine eşti mort şi dumneata, mai bine plecai în locul lor, te ştii de-a războiul, ai mai fost şi în primul.
Colonelul avea să mai trăiască treizeci şi unu de ani, Vasilichia mai trăind încă doi ani, până în 1974. Pe amândoi i-a marcat toată viaţa sfârşitul mult prea timpuriu al lui Octavian şi împotriva oricăror argumente asupra necesităţii participării fiilor patriei la război, reproşul Vasilichiei, singurul ei reproş de-a lungul vieţii lor, revenea din când în când între ei. Încet, încet, mama s-a asociat cu fiica, blestemând toate războaiele şi pe cine le-a înfiinţat, blestemul lor căpătând formă, mereu în prezenţa colonelului. Colonelul avea să mai trăiască o dramă în anul 1946, când comuniştii i-au propus avansarea la gradul de general, urmând să se ocupe de selectarea şi instruirea soldaţilor din regimentul de gardă, şi, în urma refuzului fostului comandant al gărzii regale de a sluji armata comunistă, i-au tăiat pensia mai mult decât îndestulătoare, transformând-o într-o pensie mai mult decât modestă, toată lupta lui cu autorităţile vremii, zecile de memorii către conducerea armatei şi ministere rămânând fără rezultat.
- Ce să-ţi spun? am reacţionat, trebuia să-i lase maiorului tău îndrăgostit pensia uriaşă, în vreme ce se murea de foame în toată ţara chiar şi-n Europa. Pe dracu, era firesc să se-ntâmple aşa, războiul secătuise orice resursă, se murea de foame, la propriu, poveştile tatălui meu mi-au gravat pe creier, pentru totdeauna, ororile acelei perioade tulburi care a urmat războiului. Eu nu spun că maiorul tău nu şi-a făcut datoria faţă de ţară, militar fiind, era firesc să ia parte chiar şi la al doilea război, avea dreptate Liana, dar probabil fiind trecut în rezervă, având şi doi băieţi pe front, era singurul întreţinător al familiei, fiind lăsat în pace.
În orice caz toată vrednicia lui moş Broşteanu nu constituie un argument să nu predai comoara, aşa cum vrei tu să mă faci să înţeleg de câteva ore. Nu ai dreptate, ai avut ghinionul să aflu de existenţa cufărului şi nu vei scăpa de mine, asta să-ţi fie clar! Hai, povesteşte mai departe, ţi-am promis că te ascult până la capăt, vreau să-ţi aflu toate argumentele, dar mai ales spune-mi de comoară, de prinţesă, asta aş vrea să aud!
- O să-ţi povestesc exact ce vreau eu, în ordinea în care vreau eu, vei afla şi despre prinţesa cetăţii, dar mai încolo, acum vom bea şi vom mânca pastramă de ţap, după ce vom ieşi în aerul răcoros al nopţii să ne uşurăm.
Eram tot mai precaut după ce mi-a mărturisit păcatele, agresivitatea, brutalitatea şi lupta pe orice căi pentru atingerea obiectivelor, beam cu măsură şi prudenţă, îmi era teamă să nu mă îmbăt, miza era enormă pentru călugăr şi nu credeam în purificarea lui prin cele două purgatorii, închisoarea şi mănăstirea. Cine se naşte bandit, bandit moare, gândeam eu, uimirea mea fiind fără margini la gândul că o femeie precum Iuliana putea să iubească un asemenea barbat.
L-am urmat afară, m-am îndreptat în partea opusă celei în care se dusese el, imi venea tot mai mult să plec acasă abandonând totul, aveam o părticică din comoara domnitorului, încercam să-mi inoculez o mulţumire cu puţinul ce-l deţineam, dorinţa de a vedea comoara în întregime îmi crease deja contra argumentul laşităţii la dorinţa de plecare, m-am îndreptat către maşină în drumul de întoarcere din locul în care am urinat, l-am surprins oprindu-se şi urmărindu-mi mişcările, apoi l-am auzit spunându-mi:
- Nu pleca! ar fi păcat tocmai acum când nu mai este mult şi vei afla totul, rămâi până la capăt, n-o să-ţi pară rău!
Vorbele lui mi-au anulat orice dorinţă de plecare, m-au şi trezit dintr-o stare de somnolenţă datorată alcoolului, fără să-i răspund am intrat în casă aşezându-mă pe locul mai apropiat de locul unde a fost geamul.
A mai zăbovit o vreme aducând pe masă o nouă sticlă de tărie, ţuică cred, şi o sticlă de vin, acelaşi vin de Vrancea. Nu l-am oprit cand a turnat ţuică în paharele mici, oprindu-i mâna doar când vinul ce-l turna în paharul mare ajunsese la jumătatea paharului, peste care mi-am turnat cola. A umplut iarăşi o farfurie cu feliuţe de pastramă, aşezând-o între noi, a luat două guri din ţuica ce părea tare, stingând-o cu cola, apoi a continuat povestea.