Mama ei o ținea de mână în fața clădirii - o bătrână îngenuncheată de durere. Părea a fi Casa cu Lei din centrul vechi al Constanței. Se uită în jur, marea nu freamătă în orizont, nici vaietele pescărușilor nu se aud. Nu se aflau în orașul-port. Când a atins peretele clădirii, i se năștea strălucirea, de parcă cineva a vopsit-o proaspăt. Arăta precum tortul unei prințese. Și-a depărtat mâna; iarăși devenise înspăimântătoare. Mama și fiica s-au privit reciproc o clipă și au intrat.
Ușa de lemn, înaltă cât un munte, încrustată, scârțâia ca niște corzi vocale stricate. La picioarele lor se aflau treptele pe care trebuiau să coboare, ca să ajungă într-un ring de dans imens, unde puteau vedea siluetele încorsetate de odinioară, dansând ritualic până dimineață. Totul era acoperit de marmură albă. Strălucirea podelei, orbitoare, contrasta cu picturile gigantice impresioniste înfățișând trupuri mari, rozalii, cu multă carne, întunecate de ape și nopți, înrămate de dantele argintii.
Au coborât; un domn elegant apăruse, îmbrăcat în costum, cu pielea albastră. Nu vorbea, doar gesticula cu mâinile tremurate. Mama se desprinde din mâna ei și urcă iar pe niște trepte spiralate, aflate undeva în stânga, în spatele lor. A vrut să o urmeze, dar bărbatul a tras-o spre el, făcându-i semn să aștepte. Se gândea doar la mama ei, să nu pățească ceva. Auzea o șoaptă de melodie, care tot creștea, devenind asurzitoare. Și-a acoperit urechile și atunci a apărut în fața ei o domnișoară cu cozi împletite, lungi. Purta o rochie neagră mulată pe talia unei tulpini de floarea-soarelui, dar ochii ei galbeni contrastau cu pielea gri, sub care sângele nu mai clocotea; se gândea că străina nu ieșise niciodată din casă. Mergea atât de fin, încât nu i se vedeau pantofii sub rochie, doar tivul ei măturând marmura curată. O privea cu ochii mari cât jumătate de chip, așteptând, parcă, să spună ceva. Nici nu a apucat să termine cuvântul, că fetiței i se crestase un zâmbet pe față, cu dinții rari, de piepteni, moment în care a început să fugă.
Alerga după ea ca o leoaică și în urma rochiei lăsa o ceață groasă, ca fumigația neagră a unui incendiu. Cobora și urca scări, dar această creatură nu se oprea, prindea câte un fir de păr al vizitatoarei și încerca s-o tragă spre ea; fugea atât de tare și fără rost, încât simțea că viața ei va rămâne o cursă fără final. Dacă se oprea să spargă geamurile, cine știe ce i-ar fi făcut acel demon.
A ajuns în fața scărilor unde urcase mama ei. Chiar în acel moment, mâna gri a ciudățeniei a prins tot părul fetei în gheare și îl trăgea spre ea atât de puternic, încât auzea cum i se smulg firele din rădăcini, ca niște surcele rupte pentru foc. Rămăsese cu părul prins între degete și fata continua să alerge pe scări. În timpul ăsta, îi creștea la loc podoaba minunată. Nu înțelegea de ce creatura nu urcă, să o urmărească. A rămas blocată în fața treptelor, de parcă un câmp magnetic o electrocuta ori de câte ori atingea aerul. Tot alerga scările care nu se mai terminau și ajunge într-un hol modern, simplu, de hotel, cu multe uși albe. Aproape că alunecă pe ciment. Se gândea că într-una din camere putea fi mama ei.
Din disperare, nu mai simțea teama și le-a deschis pe fiecare în parte. Într-una se afla o femeie care își făcea bagajele. În alta, câteva maimuțe mimau un act sexual, în altele, erau tot femei care ba plângeau sau râdeau maniacal. La un moment dat, intră într-o cameră goală. Acolo era un pat, unde voia să se întindă, pentru puțină odihnă. Când l-a dezvelit, a găsit creatura vampirică ce-i amenința mama cu o unghie ascuțită, imensă, ca a unui animal mitologic, apăsată pe gâtul ei. Atunci, fata a privit-o în ochi cu precizia unei feline; și-a ținut respirația până a leșinat.
Pleoapele erau pături de plumb care coborau și se ridicau cu greutate. Ea încă fugea, dar de data asta apăruse și mama ei. Fugeau împreună. Era fericită că scăpase de Casa cu Lei și aura caldă a mamei o lumina prin toți porii. Tot alergând, observa că femeia își pierde treptat conturul corpului. Devenea alburiu, iar pielea i se transforma în hârtie uscată, parcă murdară de cafea. Cocoașa crescută în câteva secunde o îngreuna, lăsând-o în urmă - atunci și-a dat seama că era versiunea bătrână a mamei, cu părul alb ca norii de vară. Nu a vrut să o lase în urmă, și când s-a întors să o ia de braț, ea deja începuse să o alerge, din nou, ca un spectru. A avut o criză de plâns - era atât de singură; simțea că obosește, pulsul îi ieșea prin carne ca niște pumni lovind din interior spre exterior cu ură. Îi era teamă că se poate împiedica oricând și, nici nu și-a dat seama imediat, dar intrase într-o altă casă ponosită, care părea a bătrânei, acum străină. Covoarele erau arse, pline de mucegai, casa avea sufletul ei cu pereți subțiri, plini de tablouri de Grigorescu; se îngustau și dilatau continuu. Camerele păreau când mici, când mari. A încercat să lovească creatura cu ușa în urma ei, dar femeia pătrundea prin lemnul său tare.
La un moment dat, s-a oprit, a privit singurul bec din casă care lumina și a început să țipe. Cu cât țipa mai tare, mai prelung, lumina creștea ca un soare care se extindea și distrugea toate obiectele din cameră, până explodau pereții. Bătrâna se depărta de fată tot mai mult, până a fost mâncată de o umbră neagră ce dispăruse ca o halucinație. Fata a expirat prelung, ușurată. Tremura. Mușchii se contractau în tot corpul. Nu se mai gândea la altceva, decât că ar vrea să se odihnească și poate în somn să scape din acest labirint monstruos. Soarele din cameră s-a micșorat, atunci, zburând pe geam. Se apropia de cer. Devenise o lună mare și galbenă ca un ban de aur, pe cerul albastru apăsător ca măruntaiele sepiilor.
Când s-a urcat în pat, și-a pus pătura peste cap și a început să-și facă rugăciunea în gând, cu ochii închiși. Era pe cale să adoarmă, dar un fior rece o trezește, ca să asculte sunetele din cealaltă cameră. Spera să fie doar câinii care latră agitați afară. Chiar așa era. Câteva femei în rochii albe, luminate de lună, călăreau câini de talie mare ca pe niște ponei, în cerc. Dar exista și un sunet care venea din casă. Devenea din ce în ce mai puternic, până l-a simțit aproape de urechea ei. Trei voci de femei, când grave, cutremurătoare, când subțiri ca niște clopoței de șarpe, cântau împreună. Lungeau anumite silabe, până când nu mai aveau aer, iar la sfârșitul lor râdeau isteric. Din pat, putea privi cum peretele devine un geam de sticlă. Prin el, vedea camera vecină într-o lumină semiobscură, unde strălucea roșul unor lumânări aprinse în mâinile lor, în jurul unei mese pătrate. Cele trei vrăjitoare aveau trupurile zvelte și înalte, purtând pânze trandafirii pe cap. Țineau în mâini și niște foi de pe care citeau. Pe masă era o păpușă care semăna cu ea. Gurile lor mari se apropiau de păpușă, în timp ce ridicau vocile, spărgând miezul nopții. Cântau haotic într-o limbă necunoscută, alteori auzea și cuvinte românești amestecate. Luna-n lucarnă dudal ună de lunelte selubera lule luric lee luuna laa luuuuunaaaaaaaa.
Fata se simțea din ce în ce mai obosită; îi venea să plângă. Se simțea iritată de neputința ei, dar și-a mușcat limba și buza de jos deodată, iar durerea a făcut-o mai îndârjită. Din pat, a auzit niște bătăi în geam, insistente. A întrebat cu voce tare. ,,Cine e?”
Atunci a văzut o perucă neagră și ciufulită care zbura singură, fără trup și o mână cu o mătură de paie care zguduia geamul. Simțea un pericol profund, ceva venea după ea și putea muri atunci. A zburat din pat, s-a târât pe jos ca să nu fie văzută de pe geam și când a deschis ușa, vrăjitoarele erau acolo. S-au oprit din cântat. Stăteau față în față. Își auzea doar pulsul, ca o vibrație metalică, robotică. Toate trei se apropiau de fată în tandem, zâmbindu-i. Cu fiecare pas, corul de femei cânta același lucru, constant, și iar se simțea pierdută, devastată, când a perceput volumul în crescendo. Atunci, una din femei intră prin ea ca o apă rece.
- Nina! Nina! bărbatul aruncase o cană de apă pe fața ei; o zguduia din ce în ce mai tare.
S-a trezit cu hainele ude, corpul amorțit și o durere de cap extremă. Respira profund, dar simțea că plămânii îi resping aerul. Din gură îi curgeau balele și părea că fiecare respirație o doare.
- Ai revenit. E bine, e bine! Nina, ce vezi, ce simți?
- Vă văd pe dumneavoastră.
Abia putea deschide ochii.
- Trebuie să ții ochii deschiși, Nina. Ține-ți pleoapele ridicate dacă trebuie și concentrează-te pe ce vezi în jurul tău. Simte pielea canapelei, pipaie-ți mâinile.
Hipnotistul era îngrijorat.
- Nu mi s-a întâmplat așa ceva niciodată. Am făcut procedura asta de ani de zile în cabinetul meu și nimeni nu a rămas blocat în transă. Am strigat la tine să o iei în brațe pe mama ta cu orice preț, căci asta era cheia care te-ar fi readus în starea de conștiență, doar așa am stabilit. Am pocnit degetele de sute de ori, nimic. De ce nu m-ai ascultat, ce făceai acolo?
- M-am întâlnit cu ele. Cât am stat în transă?
- Cine? Ah, cred că peste două ore. Nina tăcea. Medicul a reluat. Hai să ne liniștim. Ușor-ușor. Dacă a fost așa de vividă călătoria în subconștient, va fi mai ușor să identificăm momentele traumatice din copilărie. Orice simbol contează.
- Eu am avut la un moment dat niște coșmaruri pe care nu am apucat să le notez nicăieri. Dar le-am ținut minte.
Vorbea pe silabe, sacadat, ca o fantomă din visul ei. A continuat.
- Așa.
- Doar că acum le-am retrăit perfect, dar nu știam că asta am visat atunci. Abia acum îmi dau seama că a fost o succesiune de vise urâte pe care le-am avut, nu amintiri.
- Ești sigură că nu ai retrăit, de fapt, o amintire reală?
- Cum să fie reală, dacă am visat spectre și femei moarte care mă urmăreau, vrăjitoare și alte mizerii?
- Deci nu ai ,,visat” momente realiste.
- Nu. E normal să visez în timpul hipnozei doar femei care mă urmăresc și vor să-mi facă rău?
Înmărmurise. După atâtea încercări de a o hipnotiza, credea că nu e suficient de sugestibilă. Se pare că a fost, dar rezultatul nu era cel așteptat. Bărbatul a căzut pe gânduri. Se așternuse liniștea.
Gândea că poate a făcut ceva greșit, chiar și după ani de cercetare și experiență sau Nina este cu adevărat o femeie profund rănită. Nu era ceva obișnuit, să piardă controlul asupra pacientului. Ar fi trebuit să răspundă în mod natural comenzilor stabilite dinainte, hipnoza fiind o stare în care te adâncești pentru a explora amintirile uitate, blocate în subconștient, care ulterior vor fi analizate pentru a depista cauza problemelor emoționale, dar o parte din Nina trebuia să fie, teoretic, conștientă. Tot vorbind își amintea, pe rând, simbolurile care i-au marcat copilăria și viața de adult, o viață în care ea se simțea mereu nesigură, anxioasă și deconectată de oameni. Îi era frică în mod special de femei. Aflase de ce putea să aibă doar prieteni bărbați. Viața ei sentimentală era apăsătoare sau inexistentă. Când încerca să se apropie de cineva, devenea dependentă de partener. Alteori, își dorea să se izoleze și în același timp, tânjea după o apropiere sinceră.
Împreună cu hipnotistul, ajungeau la concluzii și toate informațiile se legau ca niște piese de puzzle. Odată, o fetiță din clasa a patra i-a pus gumă în păr chiar la rădăcină. Atunci, mama ei a trebuit să-i taie o șuviță generoasă din părul lung și mătăsos ca o eșarfa regală. Se uita la foarfecă și vedea o pereche de gheare. Era foarte atașată de părul ei. Verifica în fiecare zi în oglindă, dacă părul crescuse măcar un milimetru.
Aparițiile feminine obsedante reprezentau continuarea batjocurii din școală. Timp de ani de zile fusese alergată, urmărită de fetițele care o trăgeau de păr și o numeau în toate felurile, doar pentru că avea kilograme în plus și hainele erau mereu prea strâmte pentru ea. Timiditatea nu o ajuta să se apere; felul protector, sufocant al mamei sale o făcea să se simtă vulnerabilă, mereu în nevoie de a fi apărată de altcineva; niciodată nu se putea lupta singură. Credea că nu va reuși doar pentru că așa îi lăsase mama impresia, atunci. Fiindcă mereu era acolo, de mână cu ea.
În schimb, găsea liniște când se retrăgea în ultima bancă și desena, pe spatele caietului, noaptea pe care o aștepta încă de dimineață, cerul înstelat, acea luna galbenă ca un ban auriu, din vis. În întuneric găsea adevărul și frumusețea. Copilul ființei sale nu murise și nici nu avea de gând să-l facă și pe el mare, ci doar să-l lase să existe și să plângă uneori dacă simte nevoia.
Cu fiecare ședință de terapie, simțea că îi cresc aripile la loc. S-a îmbrățișat cu hipnotistul și urma să îl revadă în acea săptămână. Interpretările erau abia la început; mai avea multe de descoperit. Era extenuată. Abia aștepta să ajungă la pub, să bea un cocktail și poate să o sune pe mama ei.
Așteptând să se facă verde, la trecerea de pietoni a observat o femeie. Zâmbea în timp ce o admira, intuia că îi spunea pe tăcute ,,ești atât de frumoasă”. Când Nina a zâmbit înapoi, femeia și-a arătat dinții răzuiți, ca și când măselele cariate se mutaseră în locul caninilor. Deși un fior a străbătut-o din cap până în picioare, a continuat să-i zâmbească. Înțelegea că trebuia să trăiască cu demonii. Să fie mai primitoare cu umbrele, contrar spuselor societății. Să le facă patul, să schimbe așternutul, dacă suferă și ei de enurezis nocturn.

Chiar să-i sărute, atunci când se face noapte și în inima lor.