|


Nu făceau niciun rău lozincile scrise peste tot, pe pereți, pe garduri, în vitrinele prăvăliilor, pe coridoarele școlilor, în primării. Unii le priveau, alții treceau nepăsători făcându-se că nu le văd. Da, dar erau unele scrise pe scânduri lungi, cu vopsea roșie. Acestea erau prinse peste stradă cu cârlige de casele mai înalte aflate față în față. Când vântul bătea cu putere, prindeau a se bălăbăni scoțând de multe ori sunete ascuțite. Într-o astfel de zi, de la începutul iernii, un grup de copii se îndreptau spre librăria Cartea Rusă, unde, prin recitări și cântece, trebuiau să sărbătorească ziua de naștere a tovarășului Stalin. Stegulețele roșii fluturau vesele prinse de zidurile prăvăliilor încadrând toate vitrinele în care nu era altceva decât același tablou al sărbătoritului. Zâmbetu-i șăgalnic îi lumina fața. Chipiul militar și steaua mare de pe epoleți îi dădeau o distincție deosebită ca și mâna dreaptă ce o avea băgată între nasturii tunicii. Copiii tocmai urcau cele câteva trepte ale librăriei când, din spatele lor, se auziră strigăte speriate. Oamenii ce s-au nimerit a fi pe stradă fugeau în toate părțile ca să scape. Două femei mai în vârstă n-au scăpat, au fost atinse, una în creștet și alta în umăr, de lozinca scrisă pe scândură și desprinsă de vânt. Pe o parte scria Trăiască Generalisimul Stalin, pe cealaltă, Trăiască prietenia de nezdruncinat Romîno-Sovietică. Femeia atinsă în creștet a rămas, acolo, întinsă pe jos, iar, după un timp, cineva i-a acoperit fața cu un ziar cumpărat de la chioșcul ziaristului Labă.

Crăciunul acelui an a fost frumos. L-au petrecut în casa bunicilor la Ruși. Cu greu s-a obișnuit Nuțu cu lipsa bunicului mort cu un an înainte. De câte ori ieșea în curte, se aștepta ca Leu să-i sară aproape în brațe, cum făcea mai înainte. Dar nici el nu mai era. În locul lui Cezar, în grajd, era un alt cal, mult mai voinic și fără nume, care nu întorcea capul spre el așteptând parcă să fie mângâiat. Ba, uncheșul Ilie și apoi vărul său Niculae i-au atras atenția să nu se apropie prea tare, deoarece are obiceiul de a zvârli cu oricare picior spre străini. Nu-i de mirare că grajdul și curtea nu-l mai atrăgeau ca în alte dăți.
În dimineața zilei de dinainte de ajun, s-a trezit fără să-și dea seama unde se află. Sigur, nu era acasă, nu se vedea etajera cu cărți de pe perete și nici atunci când a a întins mâna n-a dat de scaunul de lângă pat unde trebuiau să-i fie hainele aranjate frumos de cu seară. Nu era acoperit, ca de obicei, cu plapuma umplută cu lână și învelită într-un cearșaf moale, ci cu ceva aspru și greu. De abia și-a scos un picior de sub învelitoare că a trebuit, repede, să și-l acopere din nou, deoarece frigul i-l înconjura. O lumină a început să joace prin întunericul camerei. Lumina jucăușă arăta din când în când lucruri necunoscute, pete pe pereți, grămezi de nu se știe ce prin colțuri. Un sunet cunoscut îl readuse în realitate, era sunetul cucului de la ceasul cu pendulă. Numai în casa bunicilor era un astfel de ceas. Și luminile ce jucau prin odaie nu erau altceva decât flăcările lemnelor aprinse care străluceau prin micile găuri din ușa sobei. Încet, încet își aduse aminte de călătoria legănată cu "Rata" pe drumul pietruit al șoselei, de sosirea în curtea atât de cunoscută, dar din care lipseau atâția acum. Dar ce să fie? Liniștea, întărită parcă și de sunetul slab al ceasului de pe perete, a fost spartă de un strigăt ascuțit, strigăt de disperare, repetat cu putere de câteva ori. Ușa camerei se deschise lăsând să intre un un val de frig ce-i atinse doar obrajii.
- Te-ai trezit, dragul bunicii? Cum să nu te fi trezit guițatul porcului pe care tocmai l-a tăiat uncheșul tău.
Ajutat de bunica, s-a îmbrăcat în grabă și au ieșit. În mijlocul curții, încă necurățată de pe deplin de umbrele nopții, se înălța un foc uriaș. Uncheșul Ilie și vărul Niculae îl alimentau cu paiele luate cu furci de fier dintr-o grămadă mare. În curând li s-a alăturat și el. Din flacăra înălțată se ridicau, și mai sus, puține flăcărui din care cădea încetișor scrumul paielor stinse. De la o vreme s-a ivit de sub vâlvătaie porcul care aseară mai grohăia încă în coteț. Bunica și mama aduceau oale cu apă fierbinte din care el, cu o cană mai mică, turna peste spatele animalului. Uncheșul, cu lama aceluiași cuțit ascuțit, îl rădea. Îl freca apoi cu putere și Niculae cu o bucată de cărămidă roșie. Când soarele roșiatic apăru de după șură, porcul era curat, avea o piele trandafirie. Nu credea Nuțu că va putea mânca din urechea și codița porcului proaspăt înjunghiat, dar a mâncat și chiar i-a plăcut.
De-abia aștepta să se termine vacanța să-i povestească prietenului său, Horia, despre tăiatul porcului, despre mersul cu alți copii din sat la colindat, despre mâțele de lemn cu care se dădeau noii lui prieteni pe gheața de pe pârâul din Gheurușa, despre patinele sale pe care le prindea de bocanci cu o cheie. Dar a trecut mult timp de la începutul școlii și până au putut sta în liniște de vorbă. Horia a început să lipsească de la școală și nu câte o zi întreagă. Venea dimineața , stătea o oră, apoi dispărea ca să apară din nou la ultimele ore. Când a lipsit prima oară, ziceau unii copii, care l-au văzut, a fost însoțit de un milițian. Dirigintele, domnul Baltoș, nu zicea nimic, nici ceilalți profesori de la orele cărora lipsea, dovadă că, probabil, știau unde se află și că lipsea cu învoirea lor.
Aflați doar ei în curtea școlii, Nuțu îl întrebă:
- Unde lipsești mereu și de ce nu te pun profesorii absent?
- Dau declarații la miliție și să nu te sperii de o să fi chemat și tu.
Nu s-a speriat chiar atunci, dar nu i-a fost totuna când, după câteva zile, domnul Bolteș l-a dus în holul de la intrare unde aștepta un milițian.
- Mergi cu dumnealui, după care te întorci la ora de desen!
S-a dus și a trebuit să aștepte câteva minute, singur pe o bancă într-un coridor lung. A fost chemat, pe nume, înăuntru.
- Numele și prenumele, vârsta, numele părinților, domiciliul...
Pe măsură ce răspundea se auzeau sunetele sacadate a unei mașini de scris.
- Ce bicicletă are prietenul tău C. Horia?
- O Mifa, nou nouță.
- De când o are?
- De când a împlinit treisprezece ani. I-a făcut-o cadou tatăl lui care este maior la Școala militară de Infanterie,
-Răspunzi numai la întrebări! Îi schimbă des ventilele?
S-a dumirit în curând Nuțu. Cel ce-l tot întreba vroia să afle, sau mai bine zis se străduia să-l facă să declare că prietenul său fura ventile de la bicicletele legate pe coridorul de la intrarea Casei Armatei. Că doar au fost de multe ori acolo. I-a declarat lui plutonierul Petrescu că cei doi elevi, care veneau des la sala radio, știau folosească bine aparatura de emisie-recepție, cunoscând aproape la perfecție alfabetul morse.
Au mai fost chemați cei doi la miliție, au mai dat declarații.
Doar maiorul C., Tatăl lui Horea, și-a dat seama de ce fiul lui a trebuit să dea declarații și apoi să primească o citație de la Tribunal, în calitate de pârât, cu toate că era minor. La ședința de partid, în care s-a hotărât excluderea lui, era învinuit, printre multe altele, că nu-și educă bine copilul despre care, de curând, s-a aflat că este în legătură cu fel de fel de infractori notorii. Doar câteva zile au trecut de la acea ședință și maiorul a fost deblocat, adică dat afară din armată.
Iarna era încă stăpână peste oraș. De abia trecuse de jumătatea lui februarie. În puterea unei nopți, Nuțu a fost trezit de mama lui să vadă un adevărat spectacol ce se ivise pe cer. Jerbe de foc se ridicau în sus, se auzeau pârâituri, apoi, după câte un zgomot mai puternic, flăcări și scântei se avântau înspre înaltul cerului. Peste câteva ore, după ce a început ziua, au aflat că teatrul din turnul ce gros arde încă.