Obişnuita forfotă de pe culoarele institutului era înlocuită, de câteva zile, de o linişte tristă. Presedintele ţării promulgase o lege ciudată, pe care societatea civilă trebuia să o înţelegeagă ca pe o măsură de austeritate, pentru că aşa o prezentau politicienii, dar lumea o vedea ca pe un atac la adresa ştiinţei, educaţiei şi culturii. Prin noua lege se eliminau, printre altele, toate ajutoarele de la stat pentru institutele de cercetare. Sau, cu alte cuvinte … - Domn profesor, cred că pân-aici ne-a fost … cugetă, cu voce tare, Florin Bunea. Ne închid ăştia şi intrăm în şomaj. Tolănit în fotoliul lui de studiu, profesorul Chifor bătea darabana în cotieră. - Ce să facem, mă Florine … O să … De … O să … Lăsă fraza neterminată. Amândoi ştiau că viaţa şi idealurile lor se confundau cu institutul. Bunea nu cunoscuse nici un alt mediu de când terminase facultatea, iar Chifor renunţase la catedra universitară pentru cercetare. Ce urma pentru ei? - Mă, eu tot o mai rezolv, bag dosarul de pensionare. Vechime am, vârstă … slavă Domnului, pot să dau şi la alţii … Banii vor fi mai puţini, dar cu asta ne-am obişnuit, renunţ la visul de a merge în concediu în Tahiti, mă mulţumesc să merg la Căciulata. - Cred că e mai scump pe Valea Oltului decât în Tahiti, domn profesor. - Lasă, mă, pun un afiş cu izvorul 1 la mine în sufragerie şi mă scot, replică profesorul. Dar altceva voiam să zic, ce dracu faci tu, că nu eşti în stare de nimic. Nu poţi să te angajezi ca inginer în vreo fabrică, habar n-ai de unde se porneşte un strung sau cum se ascute un cuţit. - Mă duc la Uber, ştiu să conduc şi mă descurc în trafic. - Că bine zici, un cercetător de renume mondial şofer de taxi, îţi dai seama ce noroc pe pasagerii ăia! Dialoguri asemănătoare ar fi putut fi auzite (dacă încerca cineva să spioneze, dar nimănui nu-i mai ardea) şi în alte birouri şi laboratoare ale institutului. Nu se prea ştie ce vorbea profesorul Donose, directorul, dacă vorba, cumva, ceva cu apropiaţii lui, dar deja nimănui nu-i mai păsa dacă vreun binevoitor îi şoptea ceva şefului. Până la urmă, mai mult decât să-l dea afară pe nemulţumitul cu gura prea mare, ce putea să facă? Dar oricum, toţi erau sortiţi să plece, inclusiv neiubitul lor director. - Mă, Florine, hai, mă, că n-o fi dracu ăla chiar atât de negru, poate se găseşte vreo soluţie de finanţare, de sponsorizare, de … Poate scăpăm şi de data asta, ştii cum s-a rezolvat în alte ocazii. - Da, dacă am avea şi noi un director mai ca lumea, să se agite şi el să aducă finanţare privată, dar cu Donose ăsta al nostru … Murim de foame, cu el în frunte, domn’ profesor! - Da, dacă el nu ştie cum să înfrunte greutăţile vieţii … încercă profesorul Chifor o glumă, care nici măcar pe el nu-l amuză. Mă, am citit odată o parabolă scrisă de un prieten, despre sfârşitul lumii. Un ţăran înţelept a făcut pe prostu’, cică, nu contează că mâine e ultima zi a planetei, eu tot le dau la vite să mănânce, că, poate, cine ştie, se îndură Dumneazeu şi mai amână sfârşitul. Hai, dă-l încolo pe Donose şi hai să mai surubărim la aparatul ăsta al nostru. Cine ştie, nu? Surpriza cercetătorilor fu mare a doua zi, când, dintr-o dată, atmosfera lugubră din institut a fost tulburată de un cântecel fredonat de doctorul Păun. Taciturnul medic devenise în ultimele zile un exemplu de irascibilitate, dar acum fredona vesel un cântec pentru copii. Toţi colegii lui năvăliră, miraţi şi speriaţi, în cabinetul medical, mai puţin profesorul Donose, care nu era la lucru. Nici Chifor şi Bunea nu erau de faţă, dar nimeni nu le observă lipsa. După o vreme, dând din mână a lehamite, cercetătorii îl părăsiră pe Păun. Motivul stării lui nu era legat de soarta institutului, omul sărea în sus de bucurie că nepoata lui câştigase o bursă la Oxford. Ciudat, nimeni nu-şi aminti că doctorul nu avea nici o nepoată, iar nepoţelul lui de abia mergea la grădiniţă … În laboratorul lui Chifor starea de spirit a celor doi colaboratori, dacă nu se compara cu euforia lui Păun, nu era nici în concordanţă cu a celorlalţi. - Ce ţi-am zis eu, Florine? Vezi că încă mai suntem în stare de prostii? - Suntem, domn profesor, dar vorba lui nea Donose, la ce ne foloseşte? - Mă! Ia vezi, că acum îndrept aparatul şi asupra ta. Ne foloseşte, ne demonstrează că suntem oameni deştepţi. Ce, e puţin lucru să-l faci pe un om să creadă ce vrei tu? - E drept, micul nostru generator de microunde funcţionează cum ne aşteptam, starea de spirit a persoanei e ameliorată substanţial, totul e sub control, putem să botezăm invenţia. Eu propun Iluchigen. - Nu, nu, chiar dacă ideea a fost a mea, rezolvarea tehnică a venit de la tine. Mai bine … Ilbuchigen. Deci, aşa rămâne. Numai să o putem breveta vreodată … Doctorul Păun reveni a doua zi la aspectul lui morocănos. Refuză să vorbească despre ipotetica lui nepoată, iar lumea rămase cu ideea că medicul a încercat să-şi înece amarul în vodka … Iar pe Donose nu-şi bătu nimeni capul să-l pună la curent. Dar un nou incident strică monotonia. Ilinca Dima, cunoscuta specialistă în mecanica cuantică, o persoană a cărei atitudine rezervată era la fel de faimoasă ca şi descoperirile ei în domeniu, ieşi din laborator cu o figură radioasă şi îi convocă pe toţi colegii la o prăjitură şi un suc. Binenţeles că nimeni nu refuză invitaţia, evenimentul pe care fiziciana voia să-l sărbătorească era prilej de mare bucurie: - Haideţi, colegilor, să uităm de necazuri. Nu în fiecare zi ni se naşte câte-un nepoţel! Toţi colegii o îmbrăţişară şi îi adresară urări de bine pentru băieţel. Toţi, în afară de … - Mă oamenilor, dar Donose pe unde umblă? Nu vine şi el să o felicite pe Ilinca, ce dracu, Doamne iartă-mă, face în birou? se miră Chifor. Ia du-te, mă Florine şi bate-I la uşă! Directorul nu era acolo. Ceva neobişnuit, pentru că obiceiul lui era să lucreze şi când nu avea de lucru. - S-o fi dus la cârciumă, să uite de belele? îşi dădu unul cu presupusul. - Sau, poate, s-o fi dus să-şi depună demisia, în semn de protest, rosti altul. Să arate cât de mult ţine el la institutul pe care îl conduce de atâţia ani! - Da, da, vezi să nu ţină la institut. El ţine doar la funcţie, dar dacă nu mai e institutul, nu mai e nici funcţia. - Alo, eu v-am chemat aici pentru altceva, nu ca să-l bârfim pe şefu, mai ales că nu e de faţă. Gata, vedeti că e în frigider şi nişte suc de hamei, deturnă Ilinca Dima. Iar ceilalţi, conştienţi de valoarea extractului de hamei în context, nu mai insistară. - Ai dreptate, Ilinco, tată, interveni şi Chifor. Să ne bucurăm de ce avem, nu? Florine, ia du-te şi vezi, ce mai avem şi noi în dotare? Hai, grăbeşte-te, gen! Mirat de vocabularul magistrului său, Bunea porni către laboratorul lor. “Gen? De când spune domn profesor gen, că el nu prea … Aaaa! … gen!” Revenind cu sticla de Chivas pe care o ţineau ei de mult într-unul dintre sertare, tânărul cercetător observă că se discuta despre un subiect nou. Unul la care se pricepea şi el. - … de mine! Era să uităm că azi joacă ai noştri, bine că a pornit, aşa, din senin, televizorul. Ia uite, e şase – zero pentru Drapelu’ iar noi nu speram să scoatem nici măcar un egal! striga, cu mare entuziasm, profesorul Ledescu. - E şapte, nea Anişoare! anunţă asistentul lui. - E! … gen! interveni şi Chifor, în entuziasmul general. Bine că se termină meciul, că înebuneam cu toţii de bucurie, gen! Petrecerea se prelungi mult după programul de lucru şi, spre norocul participanţilor, directorul Donose nu veni să le strice cheful. Iar a doua zi, prin aburii mahmurelii, colegii se uitau, jenaţi, unul la altul. - Unde oare am văzut noi că a câştigat Drapelu’, fir-ar al naibii. Abia au scos un zero-zero, amărât … - A hăckuit careva televizorul Ilincăi, iar noi nu ne-am dat seama că fotbaliştii aia nu sunt de la noi. Cine a mai auzit de Mbappé la Drapelul în afară de noi, marii beţivani ai institutului de cercetare … - Lasă, domne, e bun şi un egal. Poate scăpăm de retrogradare cu punctul ăsta, puse punct Florin Bunea. Dac-am scăpa şi de desfiinţare … Şi cercetătorii se îndreptară, trişti, către laboratoare. Liniştea se dovedi cea de dinaintea furtunii. Apărut pe neaşteptate, Donose începu să strige încă din hol. - Ce- cu sticla asta de whisky în institut? Care bei, băăă, în timpul serviciului? Băăă! Da’ vouă nu vă e ruşine, d-aia vă plăteşte statu’, să beţi la lucru? Ghinion, deja directorul mai găsise un corp delict în ghiveciul unui leandru. - Băăă … aţi amestecat băuturile, ce-aţi făcut aici, chef? Urletele lui Donose creşteau în intensitate, ca şi în conţinutul de invective. Dar, brusc, omul întoarse o înjurătură într-o felicitare. - Bravo, Ilinco, te felicit pentru ce am auzit! Ilinca Dima, care se pregătise să-şi ceară scuze pentru dezmăţul din ajun, rămase cu gura cascată. - Mulţumesc, e un băieţel fru … - Ce băieţel, băăă … am auzit că ai luat premiu la sesiunea de comunicări de la Londra. Reprimându-şi impulsul de a-i explica şefului că diploma era mai veche de opt luni, fiziciana se lăsă îmbrăţişată şi se retrase, spăşită, în biroul ei. - A fost cât pe ce, domn profesor. La cât era de nervos,ăsta ne spărgea capetele cu sticla de Chivas, bâigui Bunea. - Lasă-l, mă, săracu. Sigur că s-a simţit prost să găsească aşa ceva, el, marele antialcoolic. - Noroc cu prezenţa dumneavoastră de spirit. Dacă nu-l ameţeaţi cu generatorul de iluzii, acum eram la morgă. - Da, mă. Gen! Se vede treaba că cercetătorii nu puteau avea parte de linişte. Aproape de ora prânzului, când majoritatea făceau inventarul sacoşei cu sandvişuri, foamea făcu loc temerilor. Donose îşi folosea din nou corzile vocale: - Băăă! Urgent, în sala de consiliu. Şedinţă! Sigur că cvorumul fu asigurat în câteva minute. Angajaţii se grăbiră la şedinţă, şi de frica directorului, dar şi mânaţi de curiozitate. - Domn profesor, să luăm şi genul cu noi, măcar să-l calmăm, dacă îl apucă iar pandoliile. Şedinţa demară calm. - Băăă … voi ştiţi că stăm pe nisipuri mişcătoare. Acum două zile … ce-i azi? Joi, Da, marţi am fost la guvern, am vorbit şi cu ministrul nostru, şi cu ăla de la finanţe … E clar, guvernul ne taie finanţarea, aşa că aleluia şi-un praz verde, tragem obloanele. Asta e, ce să mai facem … Toţi cei de faţă simţiră povara informaţiei primite. Câteva dintre doamne începură să plângă, unii domnii îşi etalară talentul de a înjura … - Domn profesor, nu ar fi cazul să detensionăm atmosfera, gen? - Băăă! De ani de zile mă înjuraţi. Noi fi fost eu mare leader apropiat de voi, ce să fac, ăsta sunt eu. Dar măcar să recunoaştem toţi că, aşa cum am fost, am asigurat mersul institutului ăstuia. Am făcut de toate, şi cercetări de doi bani, şi invenţii epocale. Cum-necum, institutul a devenit cunoscut şi în ţară şi pe-afară. - Domn profesor! Gen? - Băăă … n-aveţi decât să mă înjuraţi cât vreţi, dar dacă nu sunt un leader bun, ce ziceţi, oi fi un manager … cât de cât? Ha? - Du-te, bă, la dracu cu managerul tău, ăştia ne desfiinţează şi tu te lauzi! - Domn profesor, se lasă cu bătaie, cheamă ăsta poliţia. - Mă duc, băăă … mă duc, dar lăsaţi-mă să termin, ce naiba, suntem intelectuali, nu săpători de şanţuri, hai să continuăm să ne înjurăm tot ca până acum, pe la spate, e mai linişte. - … liniştea mă-tii! nu se lăsă cel cu gura mare. - Lasă-l, mă, Anişoare, să spună ce naiba mai are de spus, şi să scăpăm de-aici. - Băăă … Deci sunt manager şi datoria mea de manager e să fac tot ce pot să fac institutul să meargă. Aşa că … de când am plecat de la guvern am stat de vorbă cu nişte foşti benefiari de-ai noştri şi … - Domn profesor, bine că aţi pornit genul, că … - Aşa că, băăă … am găsit un om cu bani, gata să investească în noi. Sigur, mai trebuie făcute formele legale, dar mă bucur, băăă, că vă fac în ciudă. Na! Acum mă duc unde m-ai trimis tu, Anişoare.