Intru în vagon, mă așez, îmi cobor bara de siguranță și pornesc călătoria deși nu m-a atras niciodată acest tip de distracție și nici acum nu am cerut să vin aici. Se aude un semnal și trenulețul se pune în mișcare. Suntem cu toții vreo douăzeci. Avansăm rapid, mai întâi vine o urcare vertiginoasă și lungă dar lentă, foarte lentă care duce cu gândul la o coborâre de coșmar dar nu, nu e așa, urmează o zonă dreaptă și plană după care o coborâre domoală, cu zig-zag-uri de neînțeles din loc în loc și mici salturi pe șinele ondulate, apoi altă urcare terminată cu trei bucle fulgerătoare ce ne întorc pe toate părțile, îmi simt stomacul în gât, ochii la un metru în fața mea și inima chiar mai departe. Cineva strigă a panică. Traseul se domolește un pic dar e doar o capcană, un preambul al unei căderi în picaj aproape verticale, ne-am obișnuit, ridicăm mâinile cu toții, cu parul măciucă și înotând într-o mare de adrenalină, părem cretini. Ajungem jos, dăm două ture cu viteză maximă apoi o ultimă tura lentă, suspect de lentă dar foarte plăcută, mă dor toate oasele de parcă aș fi împins chiar eu acest trenuleț ridicol și văd tunelul final. Intrăm în el, moment în care mă pomenesc singur dar nu am curaj să-mi pun întrebări, tunelul e lung de tot și simt că nu se termină niciodată. Curând îmi pierd frica și îmi accept condiția, înțelegând: parcul acesta de distracții a fost viața însăși iar tunelul, vai, tunelul infinit și negru e Marele Final al ei iar descoperirea asta mă face să mă simt mult mai bine decât aș fi crezut vreodată dar cu aceeași întrebare în cap: la ce bun totul?