S-a trezit mahmur şi confuz. S-a mişcat încet cu grijă. A coborât de unde dormise. Totul era straniu. O cameră imensă cu pereţi albi, cu geamuri mici aproape de tavan, prin care lumina se strecura mirific consistent ca un lichid semiotic alcătuit dintr-o altă lumină ciudată, precum a unei lumânări care se auto-iluminează. De unde venea această lumină preluminată? Nu a avut timp să se întrebe. Era îmbrăcat aşa cum se culcase, dar impecabil. La ţol festiv, la patru ace, cu cravată şi batistă la butonieră, costum negru perfect şi un ceas de colecţie cu lanţ ancorat într-un buzunar al vestei, cu pantofi bine lustruiţi de gală maro, care contrastau plăcut cu negrul costumului şi cămaşa albă călcată fără nici o cută. A făcut câţiva paşi şovăitori pe dalele încăperii, apoi încet, încet a început să se mişte din ce în ce mai sigur pe picioare până spre uşa masivă din lemn. Aparent blocată clanţa când a încercat s-o apese, s-a deschis singură fără nici un zgomot împreună cu uşa. A simţit abia acum că în încăpere era frig şi afară străjuia un soare blând de vară întârziată în toamnă, îl ademenea puternic binevoitor şi plin de o căldură binefăcătoare. A păşit pe nişte trepte într-o grădină feerică, şi-a întins braţele şi corpul să se dezmorţească pe deplin, a pornit apoi agale, un fel de zgomot-melodie de fapt îl aştepta, să îl legene şi a simţit-o cum îl străbate şi îl încălzeşte odată cu razele soarelui. Grădina era imensă, cochetă cu tot soiul de flori pomi şi tufişuri decorative, poteci bine îngrijite ca şi când răsărise din pământ special pentru el, sau el o crease. Plimbându-se prin ea, a păşit pe poteci care se bi, tri-furcau în toate părţile, îmbiindu-l. Undeva, în faţă, se întrevedea un luminiş în care vroia să ajungă. Era acel luminiş, privit de la distanţă, o făgăduială misterioasă, pe care era chemat s-o pătrundă. Ajungând după nenumărate ocoluri la intrare călăuzit de o lumină la început orbitoare apoi din ce în ce mai aromitor fantastică, un fel de altă lumină din lumină, a fost cuprins de o mare imensă încredere certitudine, că aşa cum numele lui era numele lui, cum el era el, cum bucuria era a lui întreagă când va păşi mai departe, avea să capete ceva măreţ. Cum liniştea şi armonia începuseră să-i umple mintea, inima şi trupul, a ştiut că tot aşa se vor întâmpla lucrurile dacă va privi tot timpul în centrul luminişului şi numai spre acel centru pe care nu avea să i-l mai ia nimeni. Era extrem de aproape un pas, doar un pas. Un oarecare lucra pământul acolo, tot măsurând şi măsurând, în pauze dese. S-a oprit să-l privească. Îi plăceau muşchii lui lucraţi cu grijă care se încordau şi se relaxau în mişcări bine strunite, elegante. O statuie vie. Lucrătorul s-a oprit, privindu-l cu curiozitate. I-a dat bineţe şi ar fi vrut să-l întrebe, dar nu putea să deschidă gura. Lucrătorul l-a înţeles fără nici o vorbă. Vrei să şti ce fac aici? l-a întrebat fără să îşi vorbească şi dialogul a continuat. Da i-a răspuns. E o treabă grea, migăloasă aproape ca un lucru de artă care trebuie să iasă perfect şi nu-mi iese şi nu-mi va ieşi. Şi pentru cine faci lucrul acesta? Ei aici e mai greu de spus. De ce? Pentru că nu-i pot spune decât celui ce îi este destinată lucrarea. Dar dumneata cine eşti? Eu? Eu sunt cel căruia îi este destinată lucrarea…