Anul trecut, mai precis pe la orele 15,32 ale zilei de 14 decembrie, nevastă-mea îmi zise "stai jos". Am stat, nu m-a privit în ochi și, de parcă ar fi făcut repetiții, mi-a zis fără ezitare si fără emoții de vreun fel că vrea să ne separăm, că nu mă mai iubește și că să plec din casă cât pot de repede. Poate pentru că mă așteptam la așa ceva, nu am reacționat în vreun fel. Mi-am găsit chirie în câteva zile și, nu știu de ce, am întrebat-o și pe ea daca n-ar vrea să-mi vadă noul domiciliu. Portarul edificiului, care ne-a dat cheile și ne-a urat "bun venit", ne-a întrebat dacă vom locui doar noi doi iar eu i-am zis că nu, că doar eu voi sta acolo. Nevasta-mea m-a privit atunci cu niște ochi care nu aveau în ei nici disperare, nici oboseală și nici eliberare. În zilele ce au urmat am căutat un decorator, un electrician și un zugrav. Cât timp au durat lucrările am dormit pe canapeaua pe care a stat ea în momentul în care mi-a zis că nu mă mai iubește și că trebuie să plec. Au fost zile ciudate. Am încercat să fim respectuoși și, în același timp, nu prea afectuoși. Într-o zi m-a invitat în oraș și am acceptat. Luase nu știu ce primă la serviciu. M-a întrebat când am în vedere să mă instalez în garsoniera cu chirie, i-am răspuns că în curând și am invitat-o să mă viziteze. Așa a făcut. A lăudat culoarea zugrăvelii, tablourile și mi-a dat impresia că s-a bucurat că nu îmi cumpărasem pat matrimonial. Când ne-am luat rămas bun din prag și-a mușcat un pic buzele și și-a aranjat rochia în jurul taliei, cu gesturi nervoase, ca și cum ar fi vrut să-și evidențieze silueta pe care i-o lăudasem întotdeauna. Îmi amintesc că în garsoniera de alături se auzeau cântece de "mulți ani trăiască" și aplauze. Nu ne-am îmbrățișat și nici nu ne-am sărutat de despărțire. I-am dat cheile de la casa noastră și i-am zis că, în caz de nevoie, să nu ezite să mă sune. Mi-a zis același lucru. Apoi au trecut două săptămâni. Eu încercam să mă obișnuiesc cu noua viață. Prietenii mă invitau la ieșiri nocturne cu tipe mișto, la grătare și la cinema. Eu refuzam tot inventând scuze ridicole și nu mă ridicam de pe canapeaua cea nouă, mai mică dar de o culoare mai veselă decât cea din casa din care plecasem. Nu mă uitam mult la televizor. Citeam ziare, mă bărbieream lent și ascultam radioul ca pe vremuri, cu tata. Într-o zi, la mall, am dat nas în nas cu ea. O însoțea o prietenă. "Tocmai vorbeam de tine", mi-a zis. Zâmbea fâstâcită. Nu știu ce i-am zis dar am făcut-o să râdă. A rămas să ne sunăm dar fără să pară promisiune sau obligație. Câteva zile am sperat emoționat să mă sune dar în sinea mea nu am recunoscut nicio emoție. Un timp nu am mai știut nimic de ea, de fapt nici acum nu mai știu, am considerat că e bine să nu o sun, ar fi putut interpreta gestul ca fiind presiune. Uneori, de atunci, mă las convins de oameni sa ies din casă, vorbesc cu persoane pe care nu le cunosc dar care mă tratează bine, ca și cum aș fi un naufragiat ce a supraviețuit unei catastrofe de zece ori mai traumatice decât a Titanicului. Acum o săptămână mi-am cumpărat o cămașă iar acasă, când am pus-o pe mine să văd cum o pot asorta, i-a căzut un nasture. "E un semn!", am gândit eu. Nu mă mai bărbieresc. Nu răspund la telefon. După cum sună, cred ca e ea dar daca aș răspunde și nu ar fi ea, cum m-aș simți? Am auzit la radio că, de reușești să mănânci o lămâie fără să te strâmbi, se va împlini tot ce îți dorești dar mi-e frică să încerc, să mă strâmb și nimic să nu mai devină realitate din toate lucrurile minunate pe care mi le doresc și care se rezumă la unul: să-mi recuperez nevasta.