Într-o poiană liniștită, trăia un copac bătrân și falnic, pe nume Stelar. Rădăcinile lui puternice străbăteau pământul adânc,iar ramurile lui se întindeau ca niste brațe protectoare spre cer. Coroana sa umbrea păsările, veverițele și orice vietate care căuta adăpost.
În fiecare anotimp, copacul oferea fără să ceară nimic în schimb: primăvara, mugurii săi vesteau reînnoirea, vara, frunzele răcoreau pământul încins, toamna, fructele sale hrăneau animalele, iar iarna, crengile sale goale adăposteau păsările rătăcite.
În fiecare zi, veverițele alergau pe crengile sale, păsările își construiau cuiburi, iar aricii se ascundeau sub frunzișul lui moale. O ciocănitoarea își găsise loc în scoarța lui groasă, iar iepurașii se jucau la umbra lui.
Într-o zi, Stelar a simțit o tristețe adâncă. Toți îl foloseau, dar nimeni nu s-a gandit vreodată dacă și el avea nevoie de ceva. Copacul simțea o tristețe adâncă văzând nepăsarea celor din jur. Uneori o pasăre își rupea câte-o crenguță pentru cuib fără să-și dea seama că ii face rău. Alteori veverițele țopăiau prin el fără să-i acorde atenție. Nici măcar vântul nu-i mai șoptea povești ca altădată.
Crengile au început să i se usuce, iar trunchiul parcă îmbătrânise deodată.
A trecut toamna, a trecut iarna, și, în grabă, a venit primăvara, cu raze blânde de soare și prospețime. Totul a început să prindă viață… totul, mai puțin Stelar, care stătea posomorât fara sa înmugurească.
Dintr-o dată, animalele au început să-l observe și să-și dea seama că ceva nu era în regulă. În mod normal, Stelar dădea startul primăverii.
- Ciudat... Stelar înverzea mereu primul, a spus o veveriță, privindu-l îngrijorată.
- Poate e doar o primăvara mai rece, a răspuns un iepuraș, scuturând urechile ușor.
- Sau poate... ceva îl supără, a mormăit bătrână bufniță, care privea totul dintr-o scorbură apropiată.
- Stelar ce s-a întâmplat, strigă o mierla.
- De ce nu inmugurești, întreabă un arici îngrijorat.
Dar copacul nu răspunse. Vântul bătea ușor printre crengile lui goale, ca un oftat prelung.
Îngrijorarea s-a răspândit prin pădure. Animalele au realizat cât de mult depindeau de Stelar.
- Stelar ne-a oferit totul, iar noi am luat fără să ne gândim la el. Acum e rândul nostru să-i arătăm că ne pasă!
Toate vietățile pădurii s-au mobilizat și au început recuperarea copacului.
Veverițele l-au curățat de fructele vechi rămase pe crengi, ciocănitoarea i-a îngrijit scoarța, iar iepurașii și aricii au adunat frunzele uscate de la rădăcina lui, lăsând pământul să respire. Păsările i-au cântat neîncetat pentru a-l înveseli, iar vântul și-a schimbat șoapta, mângâindu-i crengile cu blândețe.
Zilele au trecut, iar Stelar a început să se trezească la viață. Nu fusese niciodată întrebat dacă ii trebuie ceva, dar acum toți îl priveau cu recunoștință. Deodată a simțit căldura celor din jur și, treptat, tristețea a început să i se risipească.
Într-o dimineață, un firav mugure verde a apărut pe o ramură. Apoi altul. Și altul. Animalele au izbucnit în chiote de bucurie – Stelar renăștea! Peste câteva zile, coroana sa era din nou plină de frunze tinere, iar pădurea întreagă răsuna de viață.
Din acea primăvară, Stelar nu a fost doar un copac ce dăruia, ci un simbol al echilibrului.
În fiecare an, animalele îi aduceau recunoștință prin flori, cântece și povești. Copacul bătrân și falnic, devenea tot mai puternic. Se simțea mai împlinit ca niciodată, pentru ca știa că acum, era iubit și apreciat de cei din jur.
Și, astfel, în mijlocul pădurii, acolo unde viața se împletește cu natura, Stelar și animalele pădurii trăiau acum în perfectă armonie, învățând că darul cel mai prețios al tuturor este legătura profundă care unește fiecare ființă vie.