Într-o poiană liniștită, trăia un copac bătrân și falnic, pe nume Stelar. Rădăcinile lui puternice străbăteau pământul adânc, iar coroana sa umbrea păsările, veverițele și orice vietate care căuta adăpost.
În fiecare anotimp, copacul își oferea darurile fără să ceară nimic în schimb: primăvara, mugurii săi vesteau reînnoirea, vara, frunzele răcoreau pământul încins, toamna, fructele sale hrăneau animalele, iar iarna, crengile sale goale deveneau refugiu pentru cei rătăciți.
Dar într-o zi, Stelar a simțit o tristețe adâncă. Nimeni nu-l aprecia, toți se foloseau de darurile lui fără să ofere nimic în schimb. Crengile au început să i se usuce, iar trunchiul parcă îmbătrânise deodată.
A trecut toamna, a trecut iarna, și, în grabă, a venit primăvara, cu raze blânde de soare și prospețime. Totul a început să prindă viață… totul, mai puțin Stelar, care stătea posomorât fara sa înmugurească.
Dintr-o dată, animalele au început să-l observe și să-și dea seama că ceva nu era în regulă. În mod normal, Stelar era primul care înverzea. Alarmate, toate vietățile pădurii s-au mobilizat și au început recuperarea copacului.
Veverițele l-au curățat de fructele vechi rămase pe crengi, ciocănitoarea i-a îngrijit scoarța, iar iepurașii și aricii au adunat frunzele uscate de la rădăcina lui, lăsând pământul să respire. Păsările i-au cântat neîncetat pentru a-l înveseli, iar vântul și-a schimbat șoapta, mângâindu-i crengile cu blândețe.
Stelar a simțit căldura celor din jur și, treptat, tristețea a început să i se risipească. Își amintea că, deși a oferit mereu fără să ceară nimic în schimb, acum primea ceea ce nici nu știa că îi lipsește: recunoștință și grijă.
Într-o dimineață, un firav mugure verde a apărut pe o ramură. Apoi altul. Și altul. Animalele au izbucnit în chiote de bucurie – Stelar renăștea! Peste câteva zile, coroana sa era din nou plină de frunze tinere, iar pădurea întreagă răsuna de viață.
Din acea primăvară, toți au inceput să-l aprecieze pe Stelar. În fiecare an, animalele îi aduceau recunoștință prin flori, cântece și povești. Iar copacul, deși dăruia ca întotdeauna, se simțea acum mai împlinit ca niciodată.

Învăța să mulțumești atunci când primești, asta este adevărată bogăție!