Într-un oraș unde iernile păreau să se prelungească dintr-un motiv moral, nu climatic, trăia un bărbat care își petrecea zilele într-o colivie de obiceiuri. Îi plăcea să spună că viața e o sumă de repetiții controlate prost, dar nu o spunea nimănui. Avea o masă rezervată într-un bar îngust, cu pereți galbeni și mucegai sentimental, unde se adunau oameni fără scop vizibil, doar cu nevoia unei prezențe. Acolo, bărbatul își exersa singurătatea ca pe un instrument scump și imperfect.

Avea o privire de om care nu mai așteaptă nimic, dar continuă să aștepte din inerție. De multe ori, se prefăcea că studiază chipurile celor care intrau, însă, în realitate, își proiecta propria vinovăție în fiecare dintre ei. Îi judeca pentru slăbiciuni asemănătoare cu ale sale. Își imagina că toți trăiesc în același cerc al autoînfrângerii, doar că unii au avut norocul să-i dea un sens public: o carieră, o iubire decentă, o boală diagnosticată la timp.

Femeile au fost pentru el nu atât o plăcere, cât o formă de studiu. Se apropia de ele cu o tandrețe ironică, ca un chirurg care știe că pacientul va muri, dar continuă operația din datorie. Fiecare relație se termina în același punct – acolo unde trebuia să înceapă ceva adevărat. Uneori, se întreba dacă dragostea nu era doar o formă sofisticată de dependență, un drog cu miros de piele caldă și respirații întretăiate. Îi plăcea ideea că iubirea poate fi o boală incurabilă, dar numai atunci când nu mai e reciprocă.

Într-o seară, când Timișoara era acoperită de o zăpadă murdară, a înțeles că nu se teme de frig, ci de lipsa lui. Frigul avea sens, îl făcea viu, îl obliga să-și simtă carnea. Căldura, în schimb, îi provoca acea moliciune a sinelui pe care o asocia cu pierderea. A realizat că își sabota instinctiv liniștea, fiindcă liniștea îl apropia de uitare.

Începuse să se observe din afară, ca un personaj într-un roman absurd, prins între dorință și dezgust. Fiecare gest avea o dublă semnificație, fiecare zâmbet – o intenție ascunsă. Uneori, își imagina că Dumnezeu îl privește cu aceeași curiozitate neimplicată cu care el privea femeile: o formă de observație sterilă, aproape științifică.

Apoi a apărut ea. Nu o femeie tânără, nici măcar frumoasă în sensul tradițional. Dar avea ceva care îi răscolea în el o tăcere veche. Nu știa ce să-i spună, așa că a început să tacă mai convingător ca oricând. Ea i-a zâmbit o dată, apoi n-a mai apărut. Poate că nu fusese reală, poate că era doar reflexul unei nevoi.

După acea absență, bărbatul a început să creadă că viața nu e o succesiune de fapte, ci o serie de pierderi care își caută explicația. Nu mai bea ca înainte, dar venea zilnic în același bar, ca un ritual golit de sens. Privea oamenii și se gândea că toți, într-un fel, sunt niște ființe care nu știu cum să plângă. Și poate că tocmai de aceea, lumea continuă să existe – din incapacitatea generală de a se elibera printr-un gest atât de banal.

Într-o zi, a simțit că inima i s-a oprit pentru o secundă. Nu era boală, ci un fel de constatare. Ca și cum trupul ar fi spus: „Aici se încheie iluzia.” A zâmbit, și pentru prima dată după mulți ani, nu a simțit rușine. A fost momentul cel mai aproape de adevăr din viața lui — un adevăr pe care nu l-a rostit, dar l-a trăit în tăcere, alături de toți ceilalți, cei pe care nu-i auzim niciodată plângând.