Gravitația privirii

Se întâmpla — sau poate doar își imagina — că privirea ei i se așeza pe piept ca o lespede translucidă, o placă vie, caldă, apăsându-l până îi tăia respirația. Părul ei, negru de parcă mușcase din noapte, se prelingea peste umeri ca un lichid dens, iar buzele, acele buze umflate de prea multă frumusețe, păreau făcute să provoace cutremure mărunte în sternul lui. Iar ochii… ah, ochii! Nu erau doar ochi. Erau niște obiecte aruncate în el, cu o traiectorie imposibil de evitat. Îl înțepau atât de adânc încât avea senzația că se dezlipește de sine, încet, metodic, ca o țesătură destrămată fir cu fir.

Și ce o făcea pe ea, femeia asta prea femeie, să-l piște continuu din colțul mesei de plastic, pe terasa acelui bar unde fumul de țigară și parfumul de primăvară se plămădeau într-o atmosferă irrespirabilă? Nu știa. N-avea cum să știe. Doar simțea cum îl săgeta cu privirea, ca și cum ar fi fost o autoritate ocultă trimisă să-l judece pentru toate greșelile pe care nu apucase încă să le facă.

Ar fi vrut să se ridice. O, da, de câte ori nu încercase până atunci, un ridicat ratat, altul amânat, încă unul doar în gând. Dar ceva greu se prindea de el — nu o vină, nu o teamă, ci privirea ei, care căpătase greutatea unui metal preistoric. Era ca și cum l-ar fi turnat cineva în plumb, ca busturile colosale ale lui Mănăstireanu. Rămas înțepenit, între vis și scaun, încerca să respire sub presiunea asta.

Nici soarele nu-l ierta. Lumina aceea îndărătnică se strecura pe sub umbrela inscripționată cu bere “Timișoreana”, se băga unde nu fusese invitată și o învăluia pe ea într-un halou absurd. Era ca o făptură sfântă în curs de ascensiune, un fel de Iisus feminin urcat într-o capsulă luminoasă spre cer. Și, desigur, mintea lui nu putea să nu aducă vorba de icoanele bizantine unde anumite interpretări îl prezintă pe Iisus cu aer de mesager extraterestru — conform lui Kebrach, desigur. Doamne, ce minte obosită avea.

Își duse ceașca la gură. Sau, poate, ceasca se ridică singură. Sau poate soarele își trimise una din raze să-i suga lichidul amar. Nu mai știa nimic. Închise ochii ca să se salveze. Cu ochii închiși, lumea dispărea. Sau așa credea el. Dar chiar și cu pleoapele lipite, simțea arderea privirii ei pe pielea lui ca o febră în ascensiune.

Deschise ochii. Și — nimic. Dispăruse. Ca un miraj.

Îi rămăsese doar chelnerița blondă, cu sânii mai mari decât un anotimp ploios, cu un zâmbet atât de întins încât părea că înghite masa, bulevardul, iar la final clădirea halei de carne de peste drum. Îl privea fix, dar nu cu dorința aceea lipicioasă, pe care o proiectase el asupra brunetei. Nu. Privirea chelneriței era strict financiară. O privire de contabil al destinelor mărunte: trebuia să plătească.

Furios pe sine și pe propria neputință, aprinse ultima țigară și ceru altă cafea. În ceașca adusă — în spuma maronie, în textura aceea efemeră — era din nou ea. Apăruse ca un chip imposibil de evacuat, imprimat acolo ca un verdict.

La fel și pe bancnota pe care o întinse chelneriței cu picioare lungi cât singurătatea și un fund de strâns cu ambele mâini ale unui bărbat slăbit de dorințe neexprimate.

„De ce mă urmărește?”, își spuse. Și o sorbi, atât în minte, cât și la propriu, cu o foame care-l sperie.

Realitatea părea să se destrame. Mintea lui se încovriga. În fața lui, pe lângă el, în spatele lui, parcă pretutindeni — ea. Ca o hologramă difuză, ca o dublură reziduală a lumii.

Și nu era doar atât…