1-Câteva necuvântătoare mi-au fost mai apropiate. Mi-aduc aminte de cățelul Leu. Mi-a fost dăruit de fostul coleg, Dorel, care, de curând, a luat drumul veșniciei. Era prietenos Leu cu toți prietenii mei. Un singur dușman avea, un pisoi. Era o dușmănie ancestrală între Leu și acel pisoi. Poate, nu știu sigur, au fost domesticiți cam deodată prin neolitic. Un pui de lup a devenit cățel, iar vreun pui de râs o fi ajuns pisică domestică. O fi intervenit apoi acea lege a selecției naturale, ajungându-se la varietatea de rase actuale. Poate că tot atunci, demult, a apărut și dușmănia dintre strămoșii pisicului și ai câinelui. Li s-o fi părut, pisicului că este mai iubit de om cățelul, iar cățelului că pisicul are prioritate. Desigur aceste gânduri nu au nicio valoare științifică. Nu există dovezi. Dar gândul ne poate duce mai departe. Poate că animalele domestice îl socotesc pe om un fel de stăpân absolut și se poartă ca atare cu el. Au un simț aparte, care-i lipsește omului. Dacă n-ar fi așa cum s-ar explica unele cazuri mai aparte ?. Iată câteva la care am fost martor.
2-Murise, cel mai bătrân om al satului, bunicul. Câinele lui, Leu, în acea noapte a început a urla. După el s-au luat câinii din vecinătate și apoi, luându-se unul după altul, în curând întreg satul a fost acoperit de un sunet lugubru.
De unde o fi știut Leu ce avea să se întâmple ? Nu-mi dau seama, dar a știut. A știut pentru că în cele două zile, cât stăpânul lui era în casă, pe năsălie, a făcut câteva drumuri până-n cimitir, privind trist pe oamenii ce săpau mormântul. Apoi, a treia zi, cortegiul funerar s-a pus în mișcare. În frunte nu era cel ce purta crucea, cum ar fi trebuit, ci cățelul. Se oprea și el când preotul citea versete din Evanghelie. Dar surpriza cea mai mare a fost că, după ce copârșeul a fost coborât în mormânt, Leu și-a luat avânt și a sărit peste pământul scos din groapă. O bufnitură i-a convins pe cei prezenți că Leu a atins coșciugul. De abia a putut fi scos de acolo.
3-O pisică, fără nume, a intrat în atenția stăpânilor. Nu-i era de ajuns laptele ce-l primea în fiecare zi când se mulgea vaca și nici mâncarea gătită, ciorbă cu bucățele de carne pusă în farfurioara ei. Nu-i plăcea să stea afară când stăpânii erau duși, te miri unde. Se urca pe vița de vie, ce acoperea curtea și, de acolo, țuști! sărea cu precizie, pe o ferestruică, în camera-dormitor. Aci se culca pe patul stăpânilor. Acolo sforăia pisicește, adică torcea. De multe ori, se suia pe masă unde lăsa fire din părul său. Ba, mai făcea și murdărie, ușurându-se pe la colțuri.
- Trebuie să scăpăm de mâța asta ! a zis stăpânul casei.
- Dar cum ?
- Când va veni nepotul cu mașina, o s-o băgăm într-un sac. O va lăsa, la plecare, lângă mânăstire. Poate se va aciui pe acolo, la mila călugărițelor.
Așa au făcut. Au desfăcut traista acolo. Din întunericul ce o cuprinsese a sărit afară. Au trecut vreo zece zile și, când au început să se obișnuiască fără ea, un miorlăit a dat de veste că s-a întors.
4- Și Leu, cățelul meu, a făcut o călătorie mai lungă. Vecinul Kopandi a vrut să-l prăpădească. L-a aruncat într-un vagon metalic al unui tren mărfar gata de plecare. Asta într-o primăvară, destul de devreme. Pe unde o fi mers nici el n-ar putea povesti dacă ar ști să vorbească. A sosit toamna, era prin 15 septembrie. Aud un scâncet la portiță. Mă duc să văd cine aproape plângea. Era un cățel slab și murdar. A scos câteva sunete slabe care semănau cu un lătrat. S-a strecurat pe lângă mine și s-a dus în fundul curții unde mai era, încă, adăpostul său.