5Nici nu mă gândeam că următoarele luni vor fi foarte liniştite; cred că timpul de acolo, fusul orar sau ceva s-a petrecut cu cei doi babalâci din formaţie. Hotelul de lângă plajă era deja „pe pâine”. Dunele le mai întinsese Broască cu camioneta căreia îi pusese un plug în faţă, pentru că astfel de experienţe făcuse deja în ţară, cu zăpezile care nu mai veneau. Cărarea către ocean fusese limitată de un gard bine ancorat, care avea o pasarelă din lemn gros pentru rezistenţă, iar pe gard erau tot felul de flori ale locului pe care le îngrijea, bineînţeles, doamna Susy. Ea era acum recepţionera noastră şi făcea naveta între cele trei hoteluri terminate; la ultimul, cel de lângă apă, care era mai în mijlocul naturii, încă lucram.
Gianina lucra alături de mine, devenind la rându-i foarte dibace în mânuirea sculelor. Tăia cu drujba mai bine ca Broască, dar încă nu primea sex de niciun fel, fiind un test pe care trebuia să-l treacă alături de foştii ei proprietari.
— Patroane, treaba este gata, mai ai puţin şi ieşi pe plus. Cred că ai dat banii de bacşişuri de la Paris pe hrubele astea; ar cam fi cazul să mă laşi să dau Bacul. Ai zis că la toamnă.
— Alistar, ţi-am zis că îl poţi da aici, ultima oară!
— Jane!
— Cine pleacă, o face de tot! La mine nu merge cu jumătăţi de măsură. Ţi-am dat salahor moca, vezi!
— Păi, ea nu primeşte parte?
— Vorba vine, normal!
— Atunci mâine văd ce pot face să mă înscriu la Liceul de Stat din Bulli.
— Dacă pierzi timpul prin oraş, dă-le de lucru lepădăturilor astea! Stă treaba, stau şi banii!
— Bine, patroane!
— Vezi că ne-nţelegem!
— Nu ştiu ce o să mă fac cu engleza!
— De atâtea luni bune, ce mă-ta ai vorbit? Crezi că eu nu te văd? Pleci seara la vânătoare, tot golan ai rămas. Nu ştiu ce-i cu fata asta de nu iese, zici că-i călugărie aici la mine!
— Bine, patroane! Stai cu ochii pe mine! Bine, Jenele!
— Acum Gianina e mai curată ca javrele astea care beau până se cacă pe ele!
— Tu ştii mai bine, eu n-am umblat pe acolo, Jane.
— Taci, vine micuţa ta!
— Jane, vreau să merg acasă, să-mi văd fetiţa.
— Şi eu vreau să-mi văd fetele, uite că nu mai mor, trăiesc liniştit aici, Gianina!
— Da, numai că i-ai promis lui Alistar că dă Bacul în toamnă.
— Cine pleacă nu-şi primeşte toată partea. Cunoaşteţi modul meu de lucru: doar în coşciug scăpaţi de mine!
— O ţii şi cu Alistar?
— Cu toţi, Gianina. Ori nu-ţi plac localnicii, ori nu ştii să ceri sex în engleză!
— Ba nu, doar că-s prea bătrâni, chiar dacă bani au destui!
— Şi eu sunt bătrân, dar ne-am descurcat.
— Ştii bine că n-am făcut sex de câteva luni. Atunci când o să vrea, doar Alistar, fiu-tu, mă va mai avea pentru tot restul vieţii.
— De ce?
— Pentru că a fost singurul care mi-a dat libertatea.
— Ai avut noroc cu locul acesta; la Paris nu mai vorbeai aşa. La treabă! La urmă îmi cereţi bani!
— Când plecăm acasă, Jane?
— Când terminăm, Alistar. La recepţie am să o las pe Susy, poate încă o localnică de aici; las la aprecierea ei. Dacă se descurcă singură, îi rămân mai mulţi bani.
— Nu cred că o interesează banii prea mult.
— Cu atât mai bine, atunci i-o dăm lui Broască; acesta evaporă banii mai ceva ca o curvă din Paris.
— Ha, ha, ha! Dar cu hulubălaia asta o putem duce cam toată iarna, e foarte mult de lucru, mai ales pasarela până la râu, este atât de lungă.
— Cu pasarela mai vedem, probabil că o să facem un mic trenuleţ. Este o grămadă de şină la vechile mine, pe bani de nimic, mai vedem.
— Nu e bine, lasă-i pe picioarele lor! Îţi trebuie conductor, locomotivă, vagoane…
— Ai dreptate, însă o ambarcaţiune tot ne trebuie. Pe ocean sunt valuri mari, parcă m-aş da cu barca!
— Vedem, Jane, vedem.
Imediat ce a plecat Jan, Gianina a sărit cu gura pe mine ca un animal de pradă.
— Nenorocitule, credeam că ai şi tu un cuvânt de spus!
— Gianina, până să vii tu, tocmai încercasem varianta cu Bacul, dar mi-a zis că-mi dă timp să-l dau aici.
— Cred că îţi dai seama că o să faci barbă albă aici, Alistar!
— Ce nu-ţi convine? Vremea e bună, nu-i prea cald, putem face baie în ocean. Este foarte frumos şi aici, alţii ar da bani grei să stea cu burta la soare în Bulli.
— Chiar o fac! Iar noi muncim pe mâncare şi dormit, pe când Jan deja încasează!
— Gândeşte-te că a băgat o grămadă de bani în materiale. Noroc că aici este o tradiţie veche în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului, nu mai spun de vopsele şi alte lucruri.
— Aşa este, însă cred că toate nu costă cât o săptămână de prostituţie la Paris.
— Gianina, ce ai tu ca om, fetiţo?
— Cum adică?
— Din ce ai produs tu ca prostituţie — pentru că nu toţi banii se duceau la Jan — mă rog, cât ai pus deoparte?
— Nimic.
— Vezi!
— Ce să văd, mă?
— Eşti o nemernică, asta eşti! Ai o fetiţă de crescut, iar singurul tău sprijin este un babalâc care oricând poate da benga, ori pârlitul de Broască, care ţi-ar lua şi banii de acadele dacă te-ar scoate la Paris pe stradă.
— Dar tu?
— Eu, după cum bine vezi, o sug pe lângă aceiaşi oameni de ani buni, iar ce am pus deoparte — pentru că am pus ceva pentru anii mei — abia dacă-mi asigură o masă pe zi. În rest, trebuie să-l slugăresc pe Jan, pentru că venitul la el este de zece, cincisprezece ori mai mare faţă de carmangerie.
— Cam aşa ceva, dar nu-i cinstit să ne dea banii la sfârşit, poate…
— Poate vrei să pleci, iar dacă angajează un localnic, trebuie să-i plătească toate dările la stat, ceea ce nu i-ar conveni, cu toate că… pe undeva ar ieşi mai ieftin.
— Ce îţi iei din banii de aici?
— Nu ştiu, probabil că… mă gândeam să cumpăr şi eu un hotel dintr-acesta dărâmat…
— Eşti nebun!
— Glumeam. Iarna aici mi se pare deja cald, nu cred că pot sta vara… poate am să cumpăr încă o căsuţă prin suburbiile Londrei, acolo îmi place să trăiesc.
— Numai că nu ai timp de Londra.
— O să îmbătrânim, Gianina. Dar tu?
— Dacă o să mă mai vrei după tot testul acesta la care m-ai supus, probabil că am să mă fac vecină cu tine la Londra. De prostituţie mă las oricum; cu toate că am crescut la Paris, îmi face greaţă.
— Ştiu eu de unde este greaţa.
— Da, poate că nu oraşul este de vină.
— Vezi!
Munca asiduă mă dărâma, dar mi-am făcut timp să ajung la Liceul de Stat de acolo, unde am depus o copie a adeverinţei de douăsprezece clase de la Paris. Le-am spus că aş dori să dau Bacul în limba română, ceea ce mă costa, deoarece trebuiau profesori români pentru corectare. Cu toate că nici în limba engleză nu eram avantajat, am cerut răgaz să mă gândesc, deoarece nu aveam suma necesară — de fapt, nu aveam niciun ban pe mână acolo.
— Jane, e groasă! Trag ca un nebun să terminăm, dar tot nu ne încadrăm să dau Bacul la noi.
— Cum aşa?
— Aici cică ne costă în limba română.
— Asta întrece orice măsură! Nu-i de stat şcoala?
— Ba da!
— Mă duc eu pe la ei, lasă pe mine! Cu atâta tehnologie în jur, nu le este ruşine?
— Treaba ta, dar grăbeşte-te, avem de lucru, Jane!
— Bine, bine!
Următoarea zi, Jan era la şcoală, certându-se cu toţi pe acolo, spunându-le că s-a inventat Google de foarte mulţi ani, ceea ce înseamnă că ar putea să-mi citească lucrarea în ce limbă doreau domniile lor. Nu a plecat de acolo decât cu un răspuns evaziv, spunându-i-se să mai treacă pe la ei. Bineînţeles că în câteva zile s-a înfăţişat la ei din nou, la insistenţele mele, dându-i-se acordul să-mi fac lucrarea în limba pe care voiam să mi-o aleg, având în vedere că pe adeverinţă scria că am terminat la Paris.
— Dacă nu iei Bacul, te omor cu mâna mea! Câţi nervi mi-am consumat... sunt la fel de... ca profesorii români. Puteai să le pui capră pe babele alea, cred că o rezolvai mai uşor ca mine.
— Jane, îţi mulţumesc! Acum nu mai rămâne decât să-mi dai timp pentru învăţat.
— Cred că este o glumă proastă. Dacă munceai la carmangerie, cum făceai?!
— Hai, Jane... acolo nu munceam zi-lumină...
— Ei nu? Te bat, golanule! Nopţile sunt ale tale. Să nu-mi baţi oraşul acesta, nenorocitule!
— Bine, Jane, aşa o să fac. Nu mai zbiera, că te aude Gianina!
— Ce ai de gând cu fata?
— Treaba mea!
— Dă-mi-o mie şi-ţi plătesc cincizeci la sută partea ta.
— De ce?
— Am văzut nişte localnici cu bani grei, pe care aş vrea să-i uşurez.
— Cu banii ăştia îţi poţi cumpăra o asiatică şi-ţi mai rămâne şi de-o îngheţată.
— Râzi de mine, Alistar! Asiaticele sunt mezelic; manechinul acesta de fată rupe tot!
— Nu o dau. O să-i iau partea, o investesc, astfel poate câştigă şi ea de un biberon, dacă o duce capul.
— Ha, ha, ha! Eu cred că eşti dus cu capul. Fata asta cheltuieşte într-o săptămână cât o cabană de-asta pe care vrem noi să o facem hotel.
— Ea spunea că pe zi, dar mă rog.
— Nenorocita! Mi-am luat mare ţeapă când ţi-am dat-o!
— Asta e!
— Ce faci cu fata? Zi!
— O păstrez doar pentru mine.
— Ha, ha, ha! Vreau să o văd şi pe asta... numai că fii atent: eu n-o să trăiesc veşnic, iar un copil costă!
— Când o să mori, voi avea cotă-parte, crede-mă că n-o să fie mică. Nevastă-ta o să vină lejer după tine, iar totul se împarte la trei, inclusiv hotelurile astea. Eu mă mulţumesc cu cel de la ocean.
— Eşti un mare nenorocit!
— Tu ai zis că vrei să dai colţul; eu îmi doresc să trăieşti, să-ţi vezi fata la şcolile Parisului — sper că nu aceleaşi pe care le-a făcut mă-sa.
— Gianina a fost un drac. Eu o trimiteam la şcoală, iar ea stătea în genunchi toată ziua; crezi că mi-a fost uşor?
— Nu ştiu cum ţi-a fost, că doar ai câştigat-o la poker, Jane! Iar jigodia de Broască, oricât zice el că ţine la ea, că a fost nu ştiu ce tutore, cred că ar plăti toate datoriile la joc cu ea.
— Fata asta e aur, golanule!
— Nu contează! Este a mea! Dacă o prind că se prostituează, o dau la peşti — oricare ar fi ei, aici sau la Paris.
— Bine. Ai grijă de ea, Alistar.
— Da, tăticule.
— Să ştii că te-am încercat. Dacă fata se lasă de meserie, aşa cum spui tu, am un gând cu tine, Alistar.
— Iarăşi o cacealma de-a ta!
— Nu, cred că am să-ţi dau hotelul de la ocean, să aveţi ce mânca, dar numai cu condiţia să trăiţi creştineşte.
— Jenele, ce cuvânt mare a putut să-ţi iasă din gura aia spurcată!
— Ai să vezi! Dacă vă cuminţiţi, iar totul merge bine cel puţin trei ani, să-mi ceri hotelul.
— Asta dacă nu dai colţul!
— Puşchea pe limbă! A, să nu uiţi de şcoală, să-ţi alegi limba! Nu trebuie decât să completezi un formular.
— Vezi că poţi să fii om?
— La muncă, haimanalelor!
Cine n-ar fi fost invidios pe mine? Liceul l-am terminat la Paris, iar Bacul l-am luat în Australia. Nu urma decât să-i fac zilele amare lui Jan, să mă ţină la facultate, deşi eram cam bătrân după opinia lui; însă pentru asta trebuia să ajungem acasă sau la Paris, dar cine avea bani să plătească o facultate la Paris?
Gianina, spre surprinderea mea, chiar era invidioasă pe mine pentru că am reuşit să-mi termin liceul, spunându-mi într-una din seri:
— Auzi, Alistar, mă gândesc să-mi completez şi eu liceul.
— Păi nu l-ai terminat? Parcă aşa-mi spunea Jan odată.
— El aşa crede, dar am luat toate liceele la rând din Paris, inclusiv suburbiile; nu a mai fost niciunul care să mă primească, făceam numai belele pe vremea aceea.
— Mai zici de ce nu vreau…
— Ce zici acolo?
— Nimic. Unde ai rămas?
— Cred că am început clasa a XI-a; da, primul semestru chiar l-am terminat.
— Nu cred că se pune, o să trebuiască să-l reiei.
— Am adeverinţă, copie după foaia matricolă.
— Ai întrerupt anul pentru o problemă?
— Nu, m-au dat afară.
— Înseamnă că doar în ţară îl poţi termina sau aici, pentru că…
— Ştiu. Cât crezi că mai întârziem pe aici?
— Probabil, dacă rămânem în trupa asta să terminăm, pe la sfârşitul verii de aici — începutul iernii de acasă.
— Aşa mult?
— Suntem puţini. Hotelul, sau ce a fost el înainte, are peste două sute de camere, iar noi nici n-am terminat structura de rezistenţă, nu mai zic de pus la punct toate cele. Cred că am estimat puțin.
— În cazul acesta, mă voi înscrie aici, văd eu.
— Nu zici rău, numai să te ţii de carte, ştii tu!
— Dacă mă grăbesc, prind să termin clasa a XII-a, după aceea văd eu.
— Da, este o idee bună să încerci.
— Chiar acum o să vorbesc cu…
— Nu, mai întâi mergem la şcoală, vedem dacă te primesc, iar după aceea…
— Ai dreptate! Ar fi ceva... să termin liceul la capătul pământului.
Se pare că Jan le-a trezit capul celor de la şcoală, căci nu a fost nevoie decât să completeze un formular, specificând unde a fost ultima oară la şcoală, urmând să fie anunţată dacă este posibil să completeze clasa a XI-a.
— Se poate să-mi luaţi hotelul mult mai devreme decât am anticipat. Să nu vă fie de deochi, dar a venit un plic prin care Gianina este invitată să termine clasa a XI-a aici.
— O, ce frumos!
— Ce-i frumos, golanule?
— Ce-ai păţit, Jenele? Sperai să rămână proastă? Mă prindeai într-un moment de depresie…
— Taci! Te bat, Alistar! Cine o să muncească în orele pe care le petrece la şcoală?
— Broască, tot se laudă că-i tutore!
— El munceşte pentru el!
— O să muncim împreună. La ce oră terminăm lucrul acum?
— La şapte seara.
— Foarte bine. Cursurile ţin cinci ore aici; vom continua să muncim împreună până la ora zece seara. În felul acesta ai de câştigat o oră.
— Cine o să-mi plătească energia pentru iluminat?
— Păi... muncim o oră în plus, Jane, ia-o pe asta!
— Am să vă controlez, lepădăturilor!
— Oricum, aici este destul de multă lumină…
— Accept, taci!
— Foarte bine.
— Numai să văd eu cât rezistă ea afară din casă! Parcă văd că-ţi dau hotelul pe ea.
— Hotelul mi-l dai oricum, tăticuţule!
— Da, numai că aşa îl iau înapoi într-o lună, Alistar.
— Ai dreptate! Însă, după cum ţi-am mai spus, am să o dau la peşti — asta doar pentru că nu sunt crocodili, rechini şi alte specii dintr-astea la Paris.
— Eşti nebun!
— Este proprietatea mea!
— Ho, gata! Am înţeles! Spor la treabă, leprelor!
Într-adevăr, Gianina începu cursurile, inclusiv cele de limba engleză, cum făcusem şi eu la Paris pentru a-mi îmbunătăţi limba în care învăţam; dar pe acestea nu le calculasem, speram să nu ne prindă Jan descoperiţi. Într-una din zile, pe când Gianina era la şcoală, Broască îmi rămăsese partener pentru muncile în doi. Până atunci, Broască făcuse munci care necesitau doar o persoană, adică demola acolo unde indicam eu.
— Alistar, tocmai voiam să te întreb: dacă fata greşeşte — pentru că este omeneşte să greşim — ce se întâmplă cu ea?
— Întrebi că-ţi este milă de ea sau de tine? Auzi, nenorocitule, ţie nici bucăţi din ea nu-ţi dau, chit că o păstrez în frigider până vine vara ca lumea, să mi-o ia rechinii!
— Dar ce ţi-am făcut, Alistar? Eu mă gândeam să-ţi dau tot venitul meu de aici pe ea, iar tu…
— Mă prăpăditule, ce venit? Tu eşti deja dator cu jumătate din câştig la localnici, le-ai tocit mesele de joc! Bucură-te că nu te spun lui Jan!
— Tot aşa te pot spune şi eu, inclusiv Gianinei, că…
— Băi Broască, una e să scoţi junghiul dintr-o femeie şi să-i iei paralele din buzunar pentru asta — ceea ce Jan ştie deja — iar de Gianina nu-mi pasă; dacă vrea să facă înot pe timpul verii în larg, n-are decât!
— Eşti o javră!
— Broască, pune mâna la treabă şi lasă vrăjeala! Fata este a mea. Dacă nu mi-o dădea, acum stătea cu hotelurile varză, n-avea bani să le facă cu firmă, eşti de acord cu mine?
— Cu fata făcea altele noi, habar n-ai tu! O aşa frumuseţe costă o avere la Paris.
— Tocmai de aceea, când m-oi afişa cu ea în ţară, unde n-o cunoaşte nimeni — mai ales în zona mea — o să scrântească multe gâturi. Nu zic că n-aş merita o asemenea fată; Gianina, un fotomodel ca ea, sigur o să facă ravagii în urbea mea.
— Mie-mi spui! Numai să te asculte!
— Auzi, Broască, poate vorbesc prea mult, dar spune-mi: fetele lui Jan mai greşesc?
— Păi ele erau „la peşte”, Alistar, n-are nicio legătură. Dacă ar fi avut bani suficienţi, le-ar fi răscumpărat, dar aşa…
— Le-a rezolvat un prost ca mine! Spune-mi cinstit acum — ştiu că tu te învârţi printre peştii din Paris şi ai cotă-parte, nenorocitule — câte femei care au plecat de la peşte au rezistat să nu se întoarcă la treabă?
— Foarte puţine. Nu cunosc nici pe degetele de la o mână astfel de persoane. Vorba aia: dacă nici eu n-am cunoscut femei şi peşti, cine altul?
— Deci, vezi!
— Da, însă nu e timpul trecut.
— De cine vorbeşti? De Gianina? Că-ţi crăp capul!
— Nu, de soţia şi fata lui Jan.
— Ele ştiu un singur lucru: de Jan poate scapă, poate este prea bătrân, poate…
— Doar nu…
— Tu ştii că, dacă am comandă, rezolv toate ciutele.
— Păi… ţi-a lăsat asta Jan, să le spui?
— Orice metodă, numai să nu se mai întoarcă!
— Doar nu ţi le-a vândut şi pe astea?!
— Sunt ca şi cumpărate, Broască!
— Înţeleg. Eu, în locul tău, le-aş da de treabă!
— Eşti nebun! N-ai înţeles nimic! Treci la treabă!
— Ce tot vorbiţi atâta, mă? Se aude din drum!
— Dar mâna ne merge, Jenele!
— Ce zice ăsta micu'?
— Jane! Am hotărât: eu zic să mai pui şi tu umărul, să ne luăm fata înapoi.
— Poate vi s-a urât cu binele, şarlatanilor!
— Taci, copile! Să-l ascultăm! Broască, nu te opri din muncă, că ţi-o iei!
— Ziceam să…
— Băi, nenorocitule, norocul tău știi care este, Broască? Tanti Susy. Numai ea poate renunţa la tot venitul ei — pentru că pe ea nu o interesează banii, nu are pe nimeni — ca să-ţi poată plăti datoriile pe care le ai tu la joc. Dacă tu crezi că te ajut în detrimentul celorlalţi, cum am făcut-o în alte ţări, rămânând dator copilului acestuia, te înşeli! De data asta rămâi aici; munceşti la hotelurile astea până-ţi plăteşti datoriile.
— Ce să le fac, Jenele? Copilul acesta le dă de gata.
— Întreţinere! Ai să alergi ca tanti Susy printre ele, ca titirezul, Broască!
— Lasă, Jane! Acolo o sută, două, n-o fi foc, ne scoatem noi!
— De data asta, nu! Alistar mi-a arătat şi celălalt obraz, ajutându-mă, cu toate că eu sunt dator o căruţă de bani la el.
— Tăticuţule, ai rezolvat cu maşina?
— Încă nu.
— Atunci îmi dai hotelul acela de şaisprezece camere pe ea. Ţi-l iau ieftin; oricum, cu ce mai ai să-mi dai la Paris, rămânem chit.
— Am vorbit deja, maşina este pe drum. Cică n-ai semnat bine actele cu avocatul meu.
— Acum suntem în era electronică, Jane! Să-i trimită fax lui tanti Susy, le semnez, apoi…
— Se rezolvă. Săptămâna viitoare să vorbeşti cu ai tăi.
— Bine, Jane!
— Vezi, Broască, de ce nu te-aş ierta?
— Pentru că suntem parteneri de-o viaţă, Jane.
— De-o viaţă sunt partener cu toţi de aici, inclusiv cu Gianina, pe care am necinstit-o de la doisprezece ani, lucru care niciodată n-o să-mi iasă din cap.
— Jane, un bot nu se pune, mai ales că erai foarte beat.
— Aveam şi eu o fată ca ea acasă; de ce nu i-am dat bot, Broască?
— I-ai făcut o fetiţă, Jane!
— Oricine face copii, mai ales la Paris. Iar dacă stau bine să mă gândesc, este mai îndreptăţit Alistar să fie tată; doar noi doi am lucrat acolo — după tine, nenorocitule — dar trecuse mult timp.
— Cum, Jane, fata nu a…?
— Nu, Broască! Orice om mai are scăpări, dar acolo este curată.
— Ştiu, Alistar, dar…
— Niciun „dar”! Merită să o iertăm, este un om frumos, face eforturi... de atâta timp nu a pus mâna pe o sculă…
— Nici gura!
— Dă-mi ciocanul, Broască, şi taci!
— Aşa că, pe ultima sută de metri, merită să-i arătăm lui Dumnezeu — cu toate că nu ne iartă pentru grelele păcate pe care le-am făcut — că ne putem îndrepta şi noi, nu numai Gianina.
— Să fie ca voi! Jane, ce ţi-a făcut ăsta micu'!
— Broască! Fata, n-o vedeţi? Cum o fi, o păstrez pentru mine, iar dacă nu i-a fost de-ajuns ce a păţit cu voi, să nu îndrăznească să calce pe alături!
— Broască! Eu zic să te duci serile cu ăsta micu', mai dai o limbă în urma lui şi-ţi mai scoţi din datorii!
— O știi şi pe asta!
— Nu sunt eu tăticu’ vostru? Alistar! Vreau să-mi staţi până la unsprezece noaptea. Limba engleză, mai ales cea de origine anglicană, nu-i uşoară, copile.
— Păi nu are decât o oră, Jane, ţi-o făceam oricum în plus, omule!
— Da, drumul!
— Am înţeles, Jane, aşa o să facem.
— Şcoală vă trebuie, sacrificaţi-vă!
— Alistar, pot să stau şi eu, contra cost…
— Broască, ai mare noroc că ai carnea aţoasă; te mestecă greu rechinii!
— Mai bine ia-l la babele alea pe care le păcăleşti, poate, poate…
— Ha, ha, ha! N-are cu ce, Jane!
— Ce faci, Jane? Îmi ţii bărbatul din treabă!
— Nu, fata mea, le povesteam cât de mândru sunt de voi. Sper că nu mă faci să-mi schimb impresia.
— Nu, niciodată.
— Vedeţi, Alistar, Gianina! La unsprezece noaptea îmi terminaţi treaba, putorilor!
— Da, tăticuţule! Săptămâna care vine sun după maşină; dacă nu-i acasă, îmi dai cel mai mic hotel. Ieşi în câştig, Jane!
— Stai liniştit.
— Ha, ha, ha! Alistar, dacă vrei să ţi-l administrez, poţi începe să mă plăteşti!
— Nu ţi l-aş da pe mână nici mort, Broască! În trei zile l-ai da la păcănele!
— Ha, ha, ha! Am râs cu toţii.