Nici nu mă gândeam că Gianina poate să învețe cu atâta înverșunare. După ora unsprezece noaptea, plecam la un bazin amenajat care lua apă din ocean; practic, era înconjurat de acesta, astfel nu riscam nimic, meduze sau rechini. Aveai impresia că ești în ocean, atât de mare era, fiind împrejmuit de ziduri groase de piatră, iar apa era extraordinară, cristal. Chiar și acolo, Gianina își lua două-trei caiete cu ea pentru a mai repeta pentru a doua zi, uitându-se la mine cum mă zbenguiam în apă.
— Hai, Gianina!
— O să vin, dar de data asta vreau să-ți văd scula.
— De ce?
— Nu mai știu cum arată o sculă de bărbat.
— Ha, ha, ha!
— Alistar, poți sta dezbrăcat, ăștia nu fac baie iarna, nu-i țipenie de om pe toată raza vizuală.
— Știu, Gianina, oricum nu le-ar păsa, asta-i una, dar mie da, pentru că sunt convins că ai sări pe mine, iar mie mi-ar fi greu să nu ți-o trag.
— Am înțeles că tu te-ai descărcat, nenorocitule!
— Gianina, nu asculta tot ce zic Broască și Jan.
— Da, așa este! Nu și-au văzut scula de mult.
— Ha, ha, ha! Da… spune-mi mai bine, cum stai cu noii tăi colegi?
— A, bine! N-am timp de ei, înțeleg foarte greu ce spune profa, acum îmi lipsește limba franceză, iar în pauze mă mai uit în urmă, repet.
— Curios, n-ai dat niciun bot! Sunt o groază de tineri pe acolo.
— Sincer, aș vrea să o fac, dar nenorociții vor să le-o înghit degeaba. Toți care s-au dat la mine, când le-am spus prețul pentru ce mi-au cerut să le fac, au făcut ochii cât cepele.
— Crezi că te-ar lua cu japca, având în vedere că noi suntem niște țărănoi în ochii lor, ne văd toată ziua pe șantier?
— Nu știu ce să zic, dar de câteva ori a venit Jan pe la școală…
— O, de ce?
— Nu știu, pe la secretariat pe acolo, cred.
— Școala nu e de stat?
— Ba da. Cică vrea să-i trimită săptămânal situația mea școlară, mai ales comportamentală, din ce am înțeles.
— O!
— Da, îi cam știu de frică babele de pe acolo, iar printre elevi i s-a dus buhul, cică sunt fata lui.
— Da… e bine să ai pe cineva pentru protecția ta, cine știe de ce ar fi în stare golanii, mai ales că încă nu ai fața complet vindecată.
— Du-te, mă! Stai în apă!
Într-una din zile, ne-am pomenit cu un bărbat cam de vârsta noastră, îmbrăcat îngrijit; vorbea foarte frumos, o engleză din Anglia părea. Ne-a cerut să-l primim să facă voluntariat contra dormit la una din locațiile noastre, dar Jan a fost foarte circumspect, mai ales după ce i-a analizat mâinile, spunând că n-au muncit niciodată.
— Jane, eu îl știu pe ăsta!
— Și eu, Gianina! Parcă l-am văzut în casă, nu cumva a fost clientul tău?
— Ești de groază! Orice bărbat care arată bine, l-am rezolvat eu? Nu, Jane!
— Așa este! Mi se pare cunoscută fața asta blondă, cizelată, poate i-am făcut vreun…
— Alistar, dacă era pe sex, o cerea și gata. Cunosc oameni ca el, versați, deștepți.
— Poate că i-a plăcut și vrea…
— Prietenie!
— Da, e posibil.
— Copii, aici toată lumea vrea să o pună moca, văd asta peste tot. Chiar și clienții, unii sunt gata să i-o tragă doamnei Susy, pe bune!
— Ha, ha, ha! E glumă, Jane!
— Nu, mi-a zis că se dă la ea! Unii cred că i-ar face un bine, cam așa încep conversația.
— Nu știu, eu pe ăștia în vârstă…
— Taci, Alistar!
— Poate e pe invers!
— Bravo, Gianina! Hai să-l dăm cu Broască, poate scoate ceva de la el.
— Adică îl primești, șefu’?
— Da, camere sunt, ceva mâncare ne mai rămâne de fiecare dată, de ce nu?
— Păi ce, voluntariatul se face cu masă…?
— Nu, Gianina, avem morți, la noi se mai dă pentru sufletul lor.
— Adevărat! Totuși nu l-am avut client, e prea diferit, l-aș fi remarcat.
— Sper că… Știu că a fost o perioadă în Anglia, când ne îmbătam prin localurile de proastă calitate, cine știe ce-am făcut!
— Alistar, copile! Oricât de beat ai fi, când cineva ți-o proptește acolo, măcar a doua zi tot simți ceva.
— Da, tăticuțule! Da’ poate am fost activi!
— Scârbosule! Hai, la muncă, leprelor!
— Tăticuțule, atunci chiar puteai!
— Vomit aici lângă tine! Taci, nenorocitule! Numai tâmpenii ai în cap! Am să i-l dau lui Broască.
— De ce nu-l dai cu noi? I-o dau pe datorie, acum parcă mă incită!
— Alistar, nu mai face glume de-astea, doar am dormit toți în aceeași cameră.
— În Broască n-aș avea prea mare încredere dacă…
— Așa rămâne! La muncă grea, dacă-i convine!
Bineînțeles că Gianina rămase pe gânduri, lucru care nu ne scăpă, însă blondul nostru a ieșit din peisaj, îndreptându-se afară, acolo unde muncea Broască.
Zilele treceau ca nebunele. Nimeni nu-l mai băgă în seamă pe noul venit, care deveni prieten cu toată lumea. La masă se invita întotdeauna să spună o rugăciune, ceea ce îl cam enerva pe Broască, care era veșnic înfometat de când îl cunoaștem noi. În schimb, doamna Susy îl asculta zâmbind, cu mâinile împreunate la piept în semn de rugăciune. Jan și cu mine acceptam senini această mică pauză, parcă deschizându-se ceva în noi.
Ultima locație parcă nu se mai termina. Puneam parchet, finisam pereți, mâinile noastre munceau ca nebunele. Gianina parcă era într-o frenezie, dar într-o zi se opri din lucru, uitându-se la mine cu o față de nebună.
— Unde ne grăbim așa?
— Acasă, Gianina, nu mai suport locul ăsta, oricât de civilizat ar părea! Căldura mi-a copt creierii, vreau să fac baie în marea noastră ori în celălalt ocean, pare mai…
— Taci! Eu?
— Tu…
— Spune, jigodie afurisită!
— O să termini școala, mai ai puțin, după care… vei lua viața…
— Nenorocitule, parcă spuneai că-ți pasă!
— Nu te călărește nimeni, deci!
— Ce ai de gând cu mine?
— Vedem ce ne oferă Jan.
— Mă dai lui?
— Nu ai un copil cu el?
— Ți-am spus doar!
— Nu, Gianina! Copilul este recunoscut, cum de fapt a și mărturisit Jan, așa că al lui rămâne.
— Deci nu mai este „noi”.
— Este, Gianina.
— Cum, dacă tu nici nu te uiți la mine? Ce-o să faci cu banii pe care i-ai strâns aici?
— Ce ți-am zis.
— Merg cu tine.
— Cum vrei, dar deocamdată vom fi doar prieteni.
— Cât timp? Mi-ai promis…
— Nu, tu zici toată ziua că ne potrivim!
— De ce nu mă dai la produs? Ceva bogătani s-or găsi pe aici, să-ți măresc venitul.
— Ai o fetiță, o să trebuiască să-ți vadă fața ta umană.
— Nenorocitule! Dacă mă vinzi, am să te blestem câte zile oi avea!
— Nu sunt deja? Lucrez pentru Jan.
— Așa este! De fapt sunt doar protejată de tine, amândoi suntem sclavii lui Jan.
— Vezi!
— Vrei să mă faci de minte!
— Nu te-am făcut deja? Îți termini liceul, duci o viață normală, abia ți s-au refăcut organele, mai ales…
— Taci! Taci, Alistar!
— N-am nimic împotrivă să-ți faci un prieten, doar unul.
— Te am pe tine! Dacă nu mă vrei, treaba ta! Stau cum mă pui, stăpâne!
— Mai gândește-te.
— Sunt chiar atât de scârboasă? Mă spăl în fiecare zi.
— Așa să faci, când te-oi curăța, te anunț eu.
— Jigodie, te spun lui Jan că nu-mi faci nimic!
— Ești proprietatea mea, te tratez cum vreau eu, dacă-i pe-așa!
— Am nevoi, tinerețea mea!
— Și eu sunt la fel de tânăr, Gianina!
— Ți-o sug babele astea pe aici, ce-ți pasă ție!
— Exagerezi, cred că te iei prea mult după boşorogii ăștia.
Seara ne-am dus la baie, ca de obicei, dezbrăcați, îmbrăcându-ne și scuipându-ne în același timp. Dar nu știu cum s-a făcut că ne-am întâlnit cu toții, într-una din seri, în bucătăria doamnei Susy.
— Ce face băiatul nostru, Broască?
— Muncește.
— Înțelege românește?
— Nu, deocamdată nu am prea vorbit româna de față cu el.
— Foarte bine, ce ai mai aflat despre el?
— A, cică este englez pur.
— Mare lucru ai aflat, Broască!
— Alistar, ca să vezi că ar putea să mai scadă ceva din datorii Jenel, dacă-i dau informația…
— Ce limbă vorbiți acolo?
— Română, Alvin.
— Cunosc limba aceasta, însă n-am reușit să o învăț niciodată…
— De unde? zise Jan.
— Acum mulți ani…
— Voiam să câștig și eu o pâine, domnule Alvin.
— Nu, voiam să zic că… părinții mei au luat în chirie câțiva români.
— Știi tu asta!
— Nu, domnule Broască, mi-a povestit mama.
— Fii mai explicit, puștiule!
— Da. Cred că am ceva poze cu cei doi oameni; semănați oarecum, numai că voi acum sunteți foarte bătrâni.
— Dezvoltă, Alvin!
— Ei, tata a fost nevoit să vină aici, fiind militar. Unitatea lui militară prelua un avanpost undeva în Australia.
— Asta faci pe aici, îți cauți tatăl?
— Nu-l caut, vin să-i aprind o lumânare; cenușa lui se află în capela din Bulli.
— Să nu-mi spui că nu ți-ai cunoscut tatăl!
— Nu, domnule Jan, tata a plecat lăsând-o pe mama gravidă. Povestea ei, însă, spune că nenorocirea a făcut ca el să facă baie în ocean, uitând în ce țară este…
— Apa aia înghețată… poți uita asta vreodată? Nu cred!
— În sfârșit, așa a devenit hrană rechinilor, domnule Broască.
— Jane, poți spune că acum ai un băiat pe cinste! zise Broască pe românește.
— Ai înnebunit!
— Stai să vezi! Cum o cheamă pe mama ta, Alvin?
— Amaris, domnule.
— Cam câți ani crezi că aveau cei care au stat cu chirie la voi?
— Păi, dacă eu am douăzeci și patru, posibil cam treizeci de ani pe atunci, oameni în floarea vârstei.
— Amaris, Amaris… stați undeva în sud?
— Da, de aceea a uitat tata de rechini, eram aproape de ocean.
— Înțeleg.
— Jane, să-ți fie de bine!
— Vrem să înțelegem și noi! zise Susy.
— Auzi, madam! Nu-ți permit! Știi foarte bine limba română, cât și mai multe limbi decât noi la un loc. Chiar dacă ai înțeles ceva din toată povestea asta, ia poziția copiilor ăștia, care nici nu mai înghit.
— Tăticuțule, acum că te-ai liniștit și ai ce-ți trebuie, dă-mi liber la Maria!
— Nenorocitule!
Gianina ieși în hohote de plâns afară.
— Alistar, du-te după ea, că-ți crăp capul!
Zilele au trecut, până și Gianina a uitat de incident. Anul școlar era pe terminate, iar noi mergeam pe finisaje exterioare; totul strălucea de curățenie. La masa de prânz, spuse doamna Susy rugăciunea. Era o zi de sâmbătă, toți stăteam cu capetele în poală, pocăindu-ne, doar Gianina citea pe caietul ei de limba engleză. Când se termină rugăciunea, se trezi în liniștea ce urmă exersând un cuvânt în limba engleză, cu voce tare.
— Trebuie să pui accentul pe „s”, zise Alvin, pronunțând corect cuvântul și punând, în același timp, degetul în dreptul literei pe caietul Gianinei.
— Da… bine, Alvin.
— Ar trebui să iei lecții de la Alvin; bate Bacul la ușă, Gianina! am zis eu.
— De ce nu? Pare un om educat.
— Nu prea aveți timp, leprelor! Trageți tare, trebuie să plecăm!
— Unde?
— Treaba mea!
— Eu mă retrag, tăticuțule!
— Treaba ta, Alistar!
— Eu vin, Jenele!
— Broască, nici nu mă gândesc! Am să iau numărul de telefon de la sala de jocuri; când vei fi pe zero, poți veni acasă.
— Până om pleca voi fi pe zero, ai să vezi!
— Cum, domnule Broască, mă lăsați singură?
— Doamna Susy, îmi pare rău!
— Da, numai că atunci o să trebuiască să-mi dați înapoi ultimele patru salarii.
— Nenorocitule, aici îți putrezesc oasele!
— Jane, te iei după ea, nu știe ce spune!
— Este cea mai de încredere persoană de aici. Noroc că nu este mai tânără… îi propuneam să…
— Nu-i timpul trecut, domnule Jan!
— Aveți dreptate, doamna Susy.
— Și eu… voiam să…
— Alistar este stăpânul tău.
— Vreau să am grijă de domnișoara Gianina, dacă nu vă este cu supărare, domnule Jan.
— Știi cine a fost? Ce este, ce face, ce-mi crește, Alvin?
— Am înțeles aproape tot, cer îngăduința aceasta cu toate riscurile posibile.
— Alistar?
— O să plecăm împreună, tăticuțule. Am înțeles că se retrage către casă Alvin; îți promit că am să o țin sub observație, chiar mă gândeam să-mi iau o căsuță în sud.
— Atunci așa rămâne! Gianina?
— Sunt de acord cu o singură condiție: să nu fiu vândută. Vreau să pot… pleca dacă nu-mi convine traiul.
— Dacă te tratează urât, are de-a face cu mine în primul rând, iar Alistar n-a iertat pe nimeni până acum.
— Nu, Jane! Spune-mi cum mă dai?
— Cu voia ta, Gianina. Dacă-ți place, este al tău. Am să vin… vreau să vă duc la altar.
— Tăticuțule, îți promit că n-am să o supăr niciodată pe această fată; îi dau voie lui Alistar să mă dea la pești dacă se întâmplă asta! zise Alvin, în limba română.
— Nenorocitule, știai limba română! Mă mai faci și ca… derbedeul de Alistar.
— Normal că știu limba română. După ce ai învățat-o pe mama, ea nu te-a căutat niciodată pentru că este o catolică convinsă, dar eu…
— Tu… nu ești… catolic?
— Ba da, însă voiam să te cunosc, deși mama mi-a interzis, spunându-mi că trebuie să-l slăvesc pe cel care mi-a dat numele de familie.
— Aha! Mâine să mă duci… vreau să aprind și eu o lumânare la capela de care ziceai.
— Cu plăcere.
— Când dai Bacul, Gianina?
— Cam în trei săptămâni.
— Când terminați, Alistar?
— Tot cam așa.
— Mai stați după?
— Doar dacă vrei să-i ținem companie lui Broască.
— Ha, ha, ha! Mie?
— Și… ce… ai gânduri cu Susy?
— Nu știu ce o să fac, dar un lucru e sigur: căldura mă omoară.
— Veniți cu noi în Anglia, domnule Jan.
— Nu! Lasă-l aici! Jane, cum facem cu fetița?
— Ai vorbit cu Alvin?
— Eu accept fetița cu numele dumitale, nu este nicio problemă din partea mea.
— O să primiți fetița în grijă după ce vă căsătoriți, Gianina. Asta numai dacă familia lui este de acord.
— Eu am casa mea separat, nu este departe de a mamei, dar sunt convins că mama acceptă copilul dumneavoastră, domnule Jan.
— Vedem. Hai, la treabă, leprelor!
— Și eu?
— Și tu, Broască!
— Auzi, Jenele! Am o propunere: putem să-i oprim salariul pe vreo zece ani lui Susy, astfel…
— Ha, ha, ha! Nenorocitule! E posibil să fim oale și ulcele peste zece ani; oameni ca noi, toată ziua pe drum, n-o duc mult.
— Da, o propunere atât de rentabilă este greu de refuzat! Îți dai seama, să muncească zece ani degeaba!
— Ha, ha, ha!
Râdeam cu toții de ne prăpădeam. Seara a venit extrem de repede; eu am plecat să-mi rezolv unele treburi în oraș, ajungând după miezul nopții acasă. Gianina stătea în pielea goală, turcește pe covor, cu ochii pironiți pe tăblia patului pe care era sculptată o pereche de căprioare, cerb și căprioară, bot în bot. Lacrimi se scurgeau ușor pe obrajii ei; plângea în surdină.
— Acum ce mai vrei? Te poți culca, în sfârșit, cu un bărbat.
— Jigodia pământului! Trebuia să fim împreună! Eu pentru tine am ținut atât, nu pentru albinosul ăla!
— Ți-am spus la ultima discuție că-ți dau voie să-ți faci un prieten.
— Nenorocitule, te iubesc! Ești stăpânul meu!
— Gianina, eu mi-am ținut cuvântul, ți-am dat libertatea.
— Cât te-a costat?
— Taci! Te omor, dacă asta-ți convine! Destul… de mult, sper să-i…
— Dacă iei banii de la Jan, o să devin iar proprietatea lui! Ești nebun!
— N-o să-i iau! Nu pentru tine, nebuno! Are datorii mari la mine; dacă nu mi te dădea, nu eram aici acum, iar tu nu erai liberă, nu știu…
— Nu sunt! Nenorocitule! Nu sunt! Eu pe tine te vreau!
— Nu mă poți avea pe mine și pace!
— Jan o să te omoare dacă umbli la Maria.
— Are datorii mari la mine, o să accepte, stai liniștită.
— Nu cred că ți-o dă atât de ușor.
— Mai vedem. Ce-ai de gând? Mai stai pe covor?
— Vreau sex cu tine înainte de a mă da albinosului.
— Nu se poate.
— De ce? plângea ea în hohote, stând ca o stană pe covor.
— Ridică-te de acolo, ai să răcești.
— Nu mai sunt o curvă! Îți promit că nu-ți ies din cuvânt, nu mă da albinosului!
— Mai vedem. Dacă-i pe-așa, acum trebuie să te concentrezi asupra școlii; mergem cu Bacul luat acasă.
— Când îmi dai răspunsul?
— Mai vedem, vorbesc cu Jan.
— Dacă mă vinzi lui Jan, mă dau singură la rechini!
— Nu vreau să aud asta.
— Îți promit: atunci când Jan o să aibă un cuvânt asupra mea, a doua zi o să-mi iau zilele.
— De ce nu vrei să încerci cu băiatul acesta?
— Nu știu.
— O să mergem împreună în Anglia, vom lua o căsuță în apropiere; dacă-ți place, rămâi cu el. Ce zici?
— Mergem în Anglia, dar vreau să fiu cu tine, tu ești stăpânul meu! Promite-mi că nu mă vinzi! zise asta plângând mai tare.
— Ți-am promis.
— Mai zi-mi o dată.
— Îți promit că n-o să devii marfă din partea mea.
Între timp, de atâtea bocete și mai ales răcnete (pentru că discuția era la un nivel sonor foarte mare), se auzi un ciocănit în ușă.
— Cine-i?
— Jan.
— Intră.
— De ce stai dezbrăcată pe podea și urli în halul ăsta? Ce impresie o să-și facă Alvin despre tine?
— Nu-l merit, Jane! Știi foarte bine că eu sunt o prostituată, nu pot să-ți iau copilul.
— Cum este, Alistar?
— Nu vrea băiatul.
— Pe cine vrei?
— Pe stăpânul meu.
— Alistar nu suportă curvele. Mai fentează câte o babă, alea câteodată, doar distracție, dar o face pentru că-s curate.
— Știu.
— Atunci? El o iubește pe Maria, știi foarte bine, Gianina.
— Știu. Știe și Maria că sunt femeia lui. Am să-i spăl picioarele toată viața, voi face menaj la el, am să muncesc unde vrea el, cot la cot cu el. De lângă el nu plec; nu voi ieși din cuvânt cât voi fi a lui.
— Alistar?
— Las-o să se liniștească, Jane. Plecăm împreună în Anglia, vedem după.
— Nu mai urla așa, Gianina! Te snopesc, dacă-i nevoie.
— Urlu cât vreau! Nu sunt decât o marfă cu gura mare! Oricum tot mă omorâți până la urmă!
— Nu te omoară nimeni, nebuno! De unde ai scos-o pe asta?
— Eu vă ascult, iar voi…
— Dă-ți Bacul, Gianina, liniștește-te.
— Bacul o să-l iau! Am învățat!
— Îmbracă-te, fetițo! O să ne coști o grămadă de medicamente.
— E cald!
— Ești prea nervoasă, ce ne facem cu tine?
— Îl vreau stăpân pe Alistar, atât!
— Păi, nu-ți e?
— Ba da, numai că nu…
— Alistar, ai grijă de ea, fiule. A tras greu și acum se răsuflă.
— Se liniștește. Du-te la culcare, Jane, mâine avem treabă.
— Ce ai să faci cu partea ta, fetițo?
— O dau stăpânului meu! A zis că investește pentru mine.
— Foarte frumos! Noapte bună!
Am încercat să pun o pătură pe Gianina, dar aceasta o arunca nervoasă jos, plângând încet în continuare. M-am așezat în spatele ei, încolăcind-o cu mâinile și picioarele. Sughițurile și oftaturile ei nu-mi dădeau pace. Într-un târziu, am adormit îmbrățișați, trezindu-ne înțepeniți dimineață. Nu ne-am luat decât cafea în fugă de la bucătărie, plecând pe șantier. Mai târziu a venit doamna Susy cu sandvișuri la noi, dar Gianina plecase la școală fără să scoată o vorbă.