Cele două săptămâni au trecut foarte repede, Amaris alternând zilele, iar Mirela luând zona la picior, câteodată de mână cu mine, privindu-mă cum creionez zone noi pe care le-am omis.
– Ce-ai să faci cu ele? Ai scos deja Anglia?
– Da, poate… mai am câteva de la Paris, câteva de la… cred că am să scot acasă… ceva.
– Ești nebun! O să dai o grămadă pe sală, iar din ele n-o să vinzi nici banii pe sală. Sărăciile astea nu vor decât moca.
– Probabil că ai dreptate, dar încerc. Iar ca să vadă că sunt o persoană serioasă, am să mențin prețul de la Paris.
– Ha, ha, ha! Persoană nebună, poate vroiai să zici!
– Ha, ha, ha! Cum zici tu.
La vreo trei zile după termenul de expirare al tratamentului, Alvin s-a înființat la mine cu specialistul, care m-a întors pe toate părțile, după care mi-a spus că o să-mi trimită răspunsul poștal, în urma unor dezbateri cu mai mulți colegi.
Ziua următoare, Alvin m-a luat cu mașina, ducându-mă la azilul de lângă ocean, spunându-mi că voia să-mi arate suferința adevărată; poate așa mă motivam mai bine.
– Eu știu dacă e bine.
– Este foarte bine, Alistar.
– Ce fel de oameni sunt acolo?
– De toate felurile: demenți, probleme motrice, multe alte boli, fără membre. Ai să vezi.
– Deci nu vin pentru că sunt bătrâni.
– Cum să stai închis dacă te poți îngriji? Ar fi o prostie.
– Da, așa mă gândeam și eu.
– Omul este o ființă care are nevoie de mișcare.
– Spontaneitate.
– Să zicem, dar unele organe ar fi afectate de atâta emoție.
– Emoția este bună!
– Da, numai că procesele prelungite, oricare ar fi ele, fac schimbări chimice în organismul uman.
– Adevărat. Ca, de exemplu, boala…
– A ta… Te-aș speria dacă ți-aș spune că ai o depresie urâtă, dar ești undeva la mijloc.
– Ce vrei să spui, Alvin? Acum chiar că mă sperii!
– Adică ești foarte aproape de o demență urâtă. Dacă sari pragul, n-ai să mai ieși de acolo nici cu electroșocuri.
– Aoleu!
– Îți zic asta pentru că ești o persoană inteligentă, iar plimbarea aceasta a fost prescrisă de specialist.
– Înțeleg.
Unii chiar erau simpatici, calzi la vorbă, cu un zâmbet cald; alții stăteau pironiți cu privirea în tavan, fără să scoată un cuvânt. Cam așa am descris eu locul acela atunci când am fost chestionat de un alt specialist ce deservea și azilul acela.
– Nu este suficient să ne minți, Alistar.
– Sunteți… acesta este adevărul.
– Atunci vrem să-ți propunem o provocare.
– Sunt gata.
– Nu ești, tocmai asta voiam să-ți spun.
– Alvin!
– Ce faci cu femeia pe care o ai la…?
– Ce, ce…?
– Pentru că…
– Nu cred că mai vreau să muncesc.
– Aceasta este provocarea: vei sta și vei îngriji astfel de persoane. Atenție, fără să te atașezi de ele! Pentru că te vor prinde într-un laț foarte rezistent.
– Glumești, desigur.
– Nu.
– Cât mă pot gândi?
– Trei zile, maxim.
– Poate veni și Mirela?
– Da.
– Ha, ha, ha!
– De ce râzi, Alistar?
– Este ca și cum aș munci pentru Jan, iar nenorocitul de Jan!
– E posibil să-l urăști?
– Nu știu, ceva amestecat.
– Omul ăsta! Eu muncesc pentru el, uite că n-am nimic!
– A, a, a! Nu! Ai înțeles greșit! Nu Jan, ca persoană, mi-a creat problemele pe care le am.
– Nu, tu singur.
– Exact! Nu m-a forțat nimeni!
– Liniștește-te! Ești foarte obosit, iar asta ți-a afectat oarecum gândirea.
– Da.
– Crezi că Mirela o să vină aici? Jan mi-a povestit prin ce a trecut săraca femeie.
– Nu știu, mi-ai dat trei zile, Alvin.
– Atenție, după o lună de zile vom zbura împreună la Paris, să-i aprindem o lumânare lui Broască.
– Așa repede?!
– Cred că am băgat degeaba tratamentul în tine.
– Glumești, desigur.
– Tu să-mi spui! Crezi că ai fi în stare să facem o vizită aeroportului?
– Da, de ce nu.
– Acum te-ai prins: nu vrei să dezamăgești breasla noastră. Uneori mai greșesc și doctorii, Alistar.
– Ei bine, la mine nu vreau să o faceți. Am o viață în față.
– Frumos! Păcat că nu este aici și specialistul. I-ar fi plăcut să audă asta.
– Crezi? E posibil să dați greș?
– Ha, ha, ha! De-asta sunt aceste stabilimente, Alistar.
– Ai dreptate!
– Ha, ha, ha!
– Deci voi m-ați adus aici să mă obișnuiesc cu viitoarea casă.
– Ha, ha, ha! N-o lua așa! Sunt destui nebuni care umblă pe stradă.
– De ce spui asta?
– Uită-te la mine! Judecă singur.
– Chiar așa, n-ai încercat să treci de partea normală a lucrurilor, ca să zic așa? Poate că am zis prea mult despre „normal".
– Oho! Uneori și mama mi-a adus acasă femei frumoase, de la care nu-ți puteai lua ochii, îmbătându-mă criță să-mi omoare simțurile, dar nici o șansă.
– Înțeleg.
– Ba nu.
– Poate că nu au fost românce.
– Ce spui acolo?
– Motivația, Alvin.
– Da, poate că ai dreptate, nu sunt destul de motivat.
– Nu tu!
– Nu înțeleg!
– Femeia cu care faci sex, omule!
– Aha! Da, acum cred că înțeleg. Uite, Gianina a fost singura femeie care m-a făcut să o cercetez.
– Era o profesionistă! Putea să i-o scoale și unui impotent.
– Serios?
– Crezi că Mirela, dacă nu i-ai spune de metoda ta indoită, ar trezi ceva în tine?
– Nu mi-am pus problema.
– Mi-ai dat o idee!
– Adică să o faci… pentru mine, dar de fapt vrei să ai un sprijin, singurul motiv serios.
– Da. Acum că m-ai demascat, am să te bag la înaintare, așa că fii bun cu femeia dacă vrei să-ți accept propunerea.
– Propunerea este fără ajutor acum, Alvin.
– O! Doar trei zile?
– Da.
– Și dacă nu accept decât cu ajutor, poate și al tău?
– M-ai făcut curios.
– Vezi! Înseamnă că există o soluție.
– Ești nebun!
– Deci?
– Dacă nu există altă cale pentru tine, ia-ți femeia.
– Da… ne plătești, nu!
– Pe tine mă mai gândesc!
– Ha, ha, ha! E bine și așa!
Munceam în jur de trei zile pe săptămână, iar Mirela cam patru-cinci zile. Salariul îi convenea Mirelei, deoarece era aproape dublu față de hotel, plus mesele în timpul turei. Când nu eram de serviciu – asta după vreo trei săptămâni – ne duceam la vilă și ne distram, în cele mai multe cazuri în trei, ca de obicei, ceea ce o bucura pe Mirela. Pentru că, atunci când o prindeam la azil zile consecutive, rămâneam acolo, sexul era rapid și de proastă calitate, chiar și pentru mine; dar asta numai pentru că Mirela o făcea cu foarte mult zgomot.
După o lună, m-a chemat Alvin la el, întorcându-mă din nou, împreună cu specialistul, pe toate părțile.
– Treaba este bună. Însă mai ai nevoie de tratament; continuăm cu un alt set, însă încă nu ai undă verde la alcool.
– Parcă nici nu-mi trebuie.
– Nu te deranjează când se matolește mama lângă tine?
– Acum nu. La început recunosc mă deranja, dar după tot ce am văzut aici, unele lucruri produse chiar de alcool, parcă…
– Indirect, omule!
– Am înțeles și asta.
– Poți da drumul ajutorului; te poți descurca singur, numai dacă dorește.
– Nu ai din ce o plăti?
– Chiar am nevoie de ea.
- ÃŽn ce sens?
– A, nu! Nu este la ce te gândești tu! Mă ierți!
– Mi-am făcut iluzii.
– Da.
– Deci?
– Da. Sunteți buni pe lucru, asta voiam să zic.
– Am înțeles. A, vroiam să zic că îi place și salariul, lui Mirela.
– Da! Tocmai ce am sondat terenul, aplicând o mică mărire de salariu.
– Doar ei?
– Da, dumneata nu lucrezi decât trei, maxim patru zile pe săptămână, pe când ea… ajunge chiar la cinci.
– Înțeleg. Totuși, dacă se poate, acolo ceva procente și pentru mine.
– Am să vorbesc cu patronul.
– Nu i-ai spus lui Jan nimic!
– Nu. De fapt, nici nu intenționam să o fac; eu administrez cum vreau veniturile aici.
– Știam asta, iar dacă aveai tupeul să-mi arunci gogoașa ca adevăr, o îmbulineai!
– Știam, doar am vrut să te încerc. Deci?
– Cu cât îmi mărești salariul?
– Jumătate din cât i-am dat Mirelei.
– Atunci dă-i ei tot, fără ca ea să știe.
– Bine, toată majorarea am să o dau Mirelei; o să-ți trimit hârtiile.
– Nu-i nevoie, cine știe cine le citește.
– Bine.
– A, cu plimbarea aceea la aeroport, mai putem amâna, da!
– Deci specialistul s-a păcălit?
– Nu, pentru că mi-a mai dat chimicale în continuare.
– Ai dreptate! Da, tot n-am înțeles de ce să-ți facă rău aeroportul de aici; ești în Anglia, Alistar.
– Așa este.
– Tu nu vrei să pleci de acasă!
– Ce, aici n-am casă?
– Ba da, chiar și mama face parte din ea!
– Nici acum n-am înțeles de ce a vândut-o, dacă doarme pe rupte acolo?
– Nu cred că o să-ți spun eu asta.
– M-ai făcut curios, Alvin. Ce mă costă informația aceasta?
– Unde ți-am spus că o să facem primul drum împreună?
– Ce are mama ta cu fostul tău… Broască?
– Cred că știi, dar vrei să mă încerci.
– Nu.
– Sigur? Poate nu-ți mai aduci aminte, însă și ea, și Jan, vroiau să mă despartă de Broască.
– Nu văd legătura.
– Mama i-a oferit o sumă lui Broască să mă lase în pace.
– Broască a acceptat?
– Într-un fel.
– De ce spui asta?
– M-a întrebat pe mine mai întâi.
– O, cât de nobil! Nenorocitul!
– Da.
– Totuși, ce ați făcut cu banii? Au fost niței!
– Am plătit o ipotecă mai veche la casa mea particulară, cea din apropierea mamei.
– Casa ta, ca atare!
– Da, într-un fel Jan știa de ipotecă; îi spusese mama cum am plătit ultimul an la Medicină.
– Înțeleg, dar ce, nu te redresai?
– Păi așa m-a prins Jan cu slujba aceasta, pentru că eram nevoit să plătesc banca.
– Ori nu-ți place?
– Nu contest! Chiar palpitantă!
– Plus de asta, dacă ești zgârcit, poți avea un venit destul de bun.
– Nici asta nu contest; oricum sunt cu mult deasupra colegilor mei de facultate.
– Atunci?
– Faptul că Broască a ținut la mine, că nu a dat banii pe vechea lui meteahnă, ne-a mișcat pe toți.
– Deci chiar te-a iubit nenorocitul!
– Asta am înțeles eu.
– Da, probabil în felul lui și pe mine m-a…
– V-ați culcat?
– Ești nebun! am zis eu, începând să-l scuip.
– Atunci?
– Promiți să nu te superi?
– E mort, pe cine?
– Mă rog, pe mine că ți-am spus!
– Spune!
– Știi că expozițiile de la Paris le-am obținut datorită talentului nostru? Vorbesc de mine și Jan.
– Și?
– A, după ce a murit, atunci când ai venit tu la Paris – noi fiind plecați cu treabă, nu știu unde – stând de vorbă cu Fanerite despre cum te-a condus la cimitir, ne-a zis că Broască a netezit drumul către sală pentru perioada aceea de sărbători, fiind foarte scumpă.
– Cum? Era falit!
– Ha, ha, ha! La fel cum te-a servit și pe tine.
– A! Faptul că nu era gay convins, așa cum mă făcuse să cred în Australia, plătindu-i toate datoriile să poată pleca acasă, mi-a spus-o odată, încolo, dar nu l-am băgat în seamă.
– Te-a supărat?
– Atunci, doar l-am sfătuit să se protejeze.
– De ce?
– Nu vroiam să-l pierd.
– Ce, nu mai există oameni ca tine?
– Poate, dar tocmai asta mă împiedică să iau funcții ca aceasta.
– Aici?
– Nu neapărat.
– Glumești! Este doar în capul tău; pe nimeni nu interesează unde îți bagi tu…
– Pardon! Unde îmi bag!
– Mă rog, am uitat că ești pasiv.
– Așa că…
– Nu, doar o frică fără rost, dar și ție, ca și mie, sexul ne-a salvat.
– Da. Banii aceia puteau dispărea într-o noapte la mesele de joc.
– Nu l-ai cunoscut bine în privința asta pe Broască; mult o noapte!
– Ha, ha, ha! Da, am auzit că ai luat Irlanda de pe urma jocurilor lui.
– Teoretic am plătit-o nenorocitului de Cordel.
– Cum așa?
– Mi-a fost milă de Jan, pentru că își dorea afacerea din Irlanda, pierzând foarte mult, dar eu am plătit-o cu niște datorii mai vechi de la Cordel.
– De ce ai făcut asta?
– Practic, Cordel voia să-mi dea țeapă cu banii, niște conturi mai vechi ale noastre, dar nu știa că am o sumă foarte mare la secretara lui. Astfel, puteam să-l falimentez chiar în ajunul sărbătorilor; atunci s-au tăiat acele datorii, rămânând cu hotelurile din Irlanda, care m-au ajutat să termin facultatea.
– Plus grafica ta memorabilă.
– Chiar așa, crezi că londonezii ar mușca ceva grafică?
– Nu știu prea bine, mă interesez la colegii care lucrează acolo.
– Ar fi bine. Poți să le trimiți și niște poze cu planșe de-ale mele.
– Bine.
Lucrările făcute în Sud le-am expus tot acolo, într-o sală imensă, unde m-a înscris cu ușurință Alvin, spunându-mi că lumea circulă foarte mult în Anglia, așa că nu merita să expun la Londra. Din fericire, a avut dreptate: toate lucrările s-au vândut la un preț similar cu cel din Paris, dar transportul, sala și faptul că nu au fost prea multe m-au făcut să nu rămân cu prea mare lucru.
– Nu fi dezamăgit, Alistar. Vom mai încerca.
– Am înțeles asta. Bine că știm un singur lucru: lumea gustă așa ceva.
– Da. Timpul a expirat, Alistar. Ce ai de zis?
– Specialistul ce spune?
– S-au epuizat toate medicațiile, Alistar. Gata, e timpul să demonstrăm că putem.
– Da… Mirela… nu mai vrea să plece.
– Te doare?
– Nu… doar că…
– Atunci te poți întoarce, dar planul specialistului s-a schimbat.
– Aoleu!
– Nici nu mă lași să vorbesc și te vaiți!
– Spune!
– Mergem acasă la tine, după care ne întoarcem.
– La cât timp?
– Cam trei zile. Oricum ziceai că vrei să expui ceva acolo. Am o curiozitate!
– Am înțeles. Când plecăm?
– Poate în două săptămâni. Nu uita! Nu ai voie la alcool deocamdată!
– Știu. Da… nu de asta te-am întrebat; voiam să fac ceva planșe pentru acolo, poate că sunt persoane interesate să cunoască locurile acestea.
– Sunt de acord. Atunci la treabă!
– Dacă vreau să mă întorc?
– N-ai decât, chiar dacă hotărăști să faci voluntariat!
– Pentru Jan! Ha, ha, ha!
– Nu! Pentru mine.
– Tu chiar meriți, Alvin. Nu mi-ai luat niciun ban pentru toate acestea, iar specialistul sunt sigur că n-a venit degeaba.
– Printre ei au fost din cei care deservesc azilurile, dar am adus de la o clinică de specialitate.
– Și?
– Nimic, ne servim între noi pentru anumite cunoștințe.
– Eu sunt…
– Mi-ar plăcea să cred asta.
– Nu știu ce să zic; întotdeauna am considerat că o faci pentru Amaris, dar…
– Nu mă gândesc la tine ca la un amant, dacă asta te face mai fericit.
– M-ai ușurat!
– Dar, având în vedere trecutul tău, poate exista o astfel de variantă?
– A, nu! În Australia doar am glumit pe tema aceasta cu Jan, dar sunt absolut sigur de înclinațiile mele.
– Cum dorești.
– Nu, doresc așa ceva.
– Dacă nu te întorci, să închizi casa de pe plajă.
– De ce?
– Vreau să mai ia o pauză mama.
– Păi, fără mine, cine să o… înțelegi tu?
– Nu, la alcool mă refeream.
– Acum am înțeles.
– Are destul loc și acasă pentru coțăielile ei.
– Și pentru alcool!
– Nu prea consumă, de rușinea mea.
– Înțeleg.
Recunosc, aveam ceva emoții când am ajuns la aeroport, dar nu erau din cauza mea; eram doar cu gândul la lucrările mele. Alvin a observat ceva, dar eram pe dus, așa că s-a făcut că nu observă. Ajuns acasă, m-am interesat destul de repede de o sală, lovindu-mă de birocrația învechită: cereri, chitanțe, alte dovezi că am școală în domeniu. I-am mulțumit lui Gianina în gând pentru cursurile acelea de vară, pentru care am luat o diplomă de absolvire. Lucruri enervante care m-au dus uneori la exasperare; probabil că asta voia și Alvin: să vadă cum mă comport la stres. Dar, una peste alta, eram la mine în țară, vorbindu-mi limba; de ce să mă enervez?
– Ha, ha, ha! Eu ți-am oprit sala în cinci minute, iar tu ai deja două zile, dar am o presimțire că ceva tot nu-i în regulă.
– Cred la fel, Alvin.
– Mă bucur că reziști, Alistar.
– Eu mă bucur că-mi vorbesc limba, pentru că la voi, de exemplu, sunt unele dialecte…
– Totuși, eu zic că ai tras destul, omule; ar cam fi timpul să-l suni pe Jan. El știe toate scurtăturile pe aici.
– Doar ca administrator, Alvin. Trebuie să-i demonstrez că pot, mai ales fără talentele noastre.
– Cum zici tu. Totuși, nu uita să-l inviți.
– Bine.
Următoarea problemă era că ne trebuiau oameni abilitați să umble cu astfel de lucrări, chiar dacă erau ale mele, chiar dacă la Paris le aranjasem cu mâinile noastre. Alvin s-a prăpădit de râs, spunând că, până la urmă, sunt oameni care au nevoie de pâine acasă.
– Eu nu?
– Tu ești artist, omule!
– Ce vrei să spui cu asta?
– O speță de oameni care, în viziunea conaționalilor tăi, sunt plini de bani.
– Deja am depășit o închiriere la Paris, Alvin.
– Te cred! Da, aici este micul Paris, nu?
– Ha, ha, ha! În cazul acesta, are nevoie de banii mei ca să se armonizeze.
– Tot ce am observat eu, transmițând în mod util colegului de specialitate, este că te-ai comportat destul de bine pentru o persoană bolnavă.
– Tratată!
– Mă rog, cum spun doctorii români: „ameliorată".
– Da, sună altfel, deși… tot nu-mi place.
– De ce?
– Păi, la ce-mi dai drumul din spital dacă nu sunt destul de sănătos, ci doar ameliorat?
– Ha, ha, ha! Sunt doar niște termeni, Alistar; nu te îngrijora pentru asta.
– O, da, stai să vezi! Voi pune prețuri de Paris.
– Ha, ha, ha! Glumești, desigur!
– Nu.
– Toate produsele pentru țările sărace sunt mai ieftine pentru că au componente mai ieftine.
– Știu.
– Nu numai asta; dacă le-ar face ca în Vest, produsele ar rămâne numai pentru pătura superioară a societății.
– Am înțeles, Alvin.
– Nu cred.
– Eu folosesc același creion și la Paris.
– Ha, ha, ha! Cred că glumești! O să pierzi o groază de bani; totul este foarte scump, omule!
– Sunt banii mei! Doar m-ați pus să muncesc în spital.
– Da, scopul scuză mijloacele. În afară de asta, ai lucrat foarte bine.
– Mulțumesc!
– Deci?
– La voi, în Anglia, am pus prețul de Paris?
– Da… nu văd legătura.
– Sunteți o țară europeană, ca și Franța?
– Alistar, știu că te-a supărat hârțogăria, dar oamenii n-au nicio vină.
– O să vorbesc cu Jan în această privință.
– Așa să faci, dar ambiția ta mi se pare nelalocul ei.
– Nu știu.
Expoziția a avut loc, dându-i mână liberă lui Jan la vânzări; de acum era versat.
– Alvin, cum e cu Alistar?
– Jane, noi am făcut tot ce am putut din punct de vedere medical. Dacă nu-și ia inima în dinți și viața în piept, nu avem nimic de făcut.
– Am înțeles. Care este pronosticul?
– Optzeci la sută șanse de la specialiști, peste nouăzeci de la mine.
– Introducerea m-a durut puțin. Ai vrut să mă încerci?
– Poate.
– Ha, ha, ha! Sper să nu clacheze când o să vadă că pleacă cu o pagubă bună de aici.
– Nu, n-are cum! N-a pățit nimic, învingând sistemul; îți dai seama!
– Săracul! Trebuia să mă aștepte pe mine.
– Eu i-am spus!
– Deci tu știai cum merg treburile pe aici!
– Ce te miri așa? Doar am trăit cu Broască, nu? Trebuia să vorbim ceva după.
– Ha, ha, ha! Fac ce fac și dau peste lepădătura de Broască!
– A, a, a! Despre morți, numai de bine!
– Așa este! Era o glumă.
– Știu.
– Tăticuțule! Cum merg vânzările? Învață-l și pe Alvin tainele astea; văd că-i place să se țină după mine.
– Vedem, Alistar, cum ai să te ții tu după mine!
– Lasă asta, Alvin. Tăticuțule, de ce nu ți-ai adus fetele?
– Aia mică a început școala, iar Maria nu mai are concediu.
– Am înțeles.
– Auzi, Alistar, dacă totul merge bine, Fanerite ar vrea să te înainteze în grad.
– Ha, ha, ha! Din amant, în ce?
– Ha, ha, ha! Nu, consilier la grafică.
– Eu am treabă pe economie, de nu-mi văd capul.
– Cum știi tu.
– Că veni vorba, vroiam să te întreb ceva. Cum ți-a venit ideea nenorocită cu trocul? Știi foarte bine că soția și fiica ta sunt foarte libere, dacă nu practică.
– Știu.
– A, la facultatea de aici a fetei tale, pun și eu bani, pentru că nu mai este deasupra liniei!
– Da, nu știam! Să-mi trimiți suma să ți-o vârs în cont.
– Mai vedem!
– Nu! E datoria mea, Alistar! Iulia tot fata mea este; dacă vrea să învețe, foarte bine.
– Dacă zici că-i fata ta, interesează-te de ea!
– Așa am să fac.
– Oameni buni! Fiți mai calmi.
– A, așa vorbim noi de obicei, Alvin. Tăticuțul ne ține în priză.
– Înțeleg. Am înțeles că o placi pe Maria?
– Da, numai că Jan nu mă place.
– Jane! Dacă consideri că Alistar este fiul tău, nu faci niciun incest dându-i fiica; nu sunteți de același sânge.
– Dacă fata vrea, poate să o ia; eu nu mă opun. Margareta îl iubește; ar cam fi timpul să facă pasul, a îmbătrânit nenorocitul.
– Uite vezi! Limbajul!
– Ți-a spus și Alistar; asta este vorba noastră. Ne străduim totuși, participăm la vernisaje!
– Ha, ha, ha! Jane, ce facem? Avem o gaură destul de mare la vernisajul acesta?
– Nu știu, acum nu mai pot face nimic.
– Poți da câteva suveniruri; poate prindem ceva la pat.
– Alvin, aici nu se practică… suntem… în Est, după cum bine ziceai.
– Broască nu era tot de aici?
– Da, numai că ați rezolvat-o în țări legale.
– Nu știu ce să zic.
– Am văzut vreo câteva femei coapte pentru mine; pentru voi, nu știu ce să zic.
– Jane, scade prețul la cele care sunt pe Anglia, strict partea de Sud, pentru că am mai făcut tablourile acelea.
– Am înțeles; pe celelalte le ducem la Fanerite.
– Exact.
– Știi ce? Eu zic să le ducem pe toate cele care vor rămâne.
– Nu, Jane! Suntem acasă; dă-le pe toate mai jos!
– Ești hotărât?
– Foarte.
– Unde te duci după?
- Întreabă-l pe Alvin.
– Voi vorbi cu specialistul, pentru că am atins scopul principal, dar dacă îți schimbi traiectoria iar testul iese negativ, te va costa mai mult să ne întoarcem.
– Vorbești cu doctorul întâi.
– Alistar, nu vroiam decât să-i aprindeți o lumânare…
– Avem mai multe de aprins, tăticuțule.
– Vom vedea, domnilor, vom vedea.
Pot spune că oferta lui Alvin a fost mai mult decât favorabilă, mai ales pentru Jan, care voia cu orice preț să mă atragă în jurul lui. Aeroportul de acasă și cel de la Paris nu mi-au dăunat cu nimic; totul fiind atent observat de către Alvin și Jan.
– Jane, nu mi-ai spus cum stăm cu profitul la vernisajul nostru?
– Ha, ha, ha! Râdeau Jan cu Alvin de se stricau.
– Ce, ce, ce… De ce râdeți?!
– Am vândut toate lucrările!
– Perfect, Jane, înseamnă că stăm bine.
– Da, numai că abia am acoperit sala în proporție de cincizeci la sută, Alistar.
– Aoleu!
– N-ai zis tu să le dăm pe toate, că sunt și ei amărâți… tralala!
– Ba da! Însă nu înțeleg! Înseamnă că prețul cel mai mic…
– Abia dacă a acoperit prețul unui bilet de autobuz.
– Ha, ha, ha!
– Alvin, tu de ce râzi?
– Pentru că ți-am spus…
– Ce, ce, ce…
– Că n-o să faci nimic cu expoziția asta.
– Da, oamenii! Oamenii or să mă țină minte.
– Asta este adevărat.
– Da, Jane.
– Mergem la cimitir?
– Este ultimul tău test? zise Jan.
– Până acum, specialistul este foarte mulțumit de rezultate. Problema este că o să mai iei tratament o perioadă.
– Pentru ce? zise Jan.
– Jane, presimt că nu m-ai adus degeaba la Paris.
– Domnule Jan, tăticule, nu mai poți beneficia de serviciile lui Alistar cel puțin un an. Din fericire, s-au descoperit noi medicamente pe care le vom aplica, pentru că avem de unde.
– Da, n-ați zis că sunt bine?
– Am zis că suntem mulțumiți de rezultate, Alistar.
– Aha.
– Mergem la cimitir?
– Ho! Că mergem!
– Tăticule, stai calm!
– Alvin, nu mă mai „tătucii" atâta!
– Ce aveai să-mi mai dai, tăticuțule, în afară de Maria, bineînțeles?
– Maria era la pachet.
– Iar șantaj, tăticuțule!
– Tăticule, înclin să cred că tu ești o mare belea pentru Alistar.
– Nu mai îmi spune „tăticule"!
– Auzi, domnule Jan! Eu sunt cel mai îndreptățit să-ți spun așa!
– De ce, mă rog?
– Pentru că prin vinele mele curge sângele tău.
– Nu s-a dovedit nimic; cenușa tatălui tău este la Bulli, da! Acolo să zici cât vrei, „tăticule"!
– Gata! Mergem, Jane?
– Da, Alistar.
– Acum zi!
– Păi nu mergem? zise Alvin.
– Vreau să preiau sala lui Fanerite.
– De ce? Ce are dacă e a ei?
– Se scoate ceva bănișori din asta; am și văzut cum.
– Da, Jane! Numai că ce ai văzut tu nu este decât o flacără, omule, care în cele din urmă rămâne fără combustibil.
– Aici intrai tu în schemă.
– Nu, nu, nu! De ce nu mi-ai spus din prima, corect, cum stau lucrurile?
– Poți fi un bun consultant în acest domeniu, în timpul liber, de exemplu.
– Acum o dai cotită!
– Atunci…
– Nu, Jane! Nu pot să mai muncesc pentru a fi bun în aceste arte. Tot ce fac eu este un hobby; doar timp pierdut, care s-a dovedit util.
– Asta cu „utilul"… mă interesează, Alistar.
– Pot să fiu alături de tine de pe margine, dacă asta te consolează.
– Alvin, zi și tu ceva! Parcă ziceai că-mi ești fiu!
– Are dreptate. Poate să facă ceva muncă de afară, doar din prietenie, mai ales că lui îi dai dreptul să-ți zică „tăticuțule".
– Ha, ha, ha! Râdeam cu toții de ne stricam.
La cimitir, toți am fost calmi; am vărsat câteva lacrimi la mormântul lui Broască, iar pe urna frumoasă din bronz, pe care scria „Gianina", am strâns-o la piept sărutând-o, făcându-i pe Alvin și Jan să plângă. Eu am rămas rece, lucru pe care Alvin l-a înregistrat.
– Stai cuminte, Alvin; oricum o să mă îmbălsămați în continuare, omule!