Soarele străpunge norii, despărțindu-i ĩn bucăti diforme,
Paloarea luminii difuze ĩmi luminează o amintire
Prefăcută ĩn scrum…

Grădina cu flori uscate – catedrala ĩn care ne-am unit -
A ĩnceput să ĩnverzească, deși e toamnă
Și ninge cu liliaci presați…

Ĩmi desfac aripile ciopârțite ĩn dansul aerului
Uitând de gravitație, furând câte o stea.
Ĩmi plouă chipul…




Seara ĩsi lăsa greutatea ĩn dansul morbid al corbilor din cimitirul tău. Eram acolo, te priveam cum, cu ochii ĩnchiși, depuneai jurăminte, sub pietre funerare. Paloarea ta cadaverica nu mă ĩnspăimânta, ci mă umplea de iubire. Vreau să ĩmi ating sufletul cu degetele ĩnnodate, dar am oasele prea scurte și nu ajung. Mă atingi tu…vai, cât de dulce e desfătarea Iluziei. Voi, muritori ĩnfloriți, credeți că Noi nu putem iubi? Credeți că un vampir nu se va putea ĩndrăgosti nciodată?
Ĩncet, tot mai rar și mai apăsat ĩmi săruți pleoapele ĩnnegrite. Pielea ta rece cât de fierbinte ĩmi pare acum! Ĩn infinitatea căzută a clipei, desfătarea degetelor tale pe corzile mele vocale tresare, mă face să cred că ĩncă mai pot cânta aceeași melodie tristă de ĩnmormântare, pe care ți-am fredonat-o Atunci.
Mă așezi cuminte pe covorul de frunze galbene, acoperindu-mă cu mantia ta roasă ĩn colț. Cu grijă, ĩmi aranjezi părul, ĩmi umezești buzele ĩntr-un sărut cu miros de tămâie. Cât de frumos e cerul când știi că el va fi acoperit cu fum următoarea zi și nu-l vei mai vedea! Dar el dispare sub chipul tău blând, radiind de fericire. Da, aici sunt, nu fug, nu te strâng, nu țip, nu o să ĩncerc să te ucid. Din buzunar scoți cadoul de ziua mea: o mică lumânare, ultima de pe Pământul nostru, colorată ĩn nuanțe de verde și albastru. O aprinzi suflând ĩn ea.
Seara devenea deja noapte, luna ĩși făcuse lăcaș pe cerul umbrit, iar noi, cu gândurile care dansau și tăcerile aspre dintre gene, ne atingeam piatra funerară unul altuia. Ĩnvechită de timp, lumânarea ĩncă mai e aprinsă la marginea cavoului meu…