De aici, de sus, văd numai pete. Mai pot observa, dacă îmi forțez privirea, linii foarte vag marcate și diferite nuanțe de culori care, combinate într-un tub de pastă, ar forma cel mai tulburător cenușiu. Din câte îmi dau seama, zborul până acolo nu îmi va încânta ochiul, ci doar senzațiile, îmi va oferi emoția pentru care am fost adus pe lume.
În lumea noastră, a fulgilor, totul strălucește sub puterea cristalelor. Mi s-a spus că ei ne văd albi, ceea ce mi se pare cam naiv pentru nivelul lor de inteligență. Și tinerețea mea observă ceea ce majoritatea oamenilor nici nu își imaginează. Aș vrea să trăiesc mai mult pentru a fi martor la schimbarea tablourilor umane, la migrarea petelor dintr-o parte în alta, pentru că sunt multe întrebări pe care nu îndrăznesc să le adresez celor mai în vârstă decât mine. Am observat cât de mult mă îndrăgesc și cu câtă atenție mă înconjoară, și nu aș vrea să-i supăr cu probleme care nu-și au rostul. Nu au vrut încă să-mi destăinuiască misterul existenței mele în lumea norilor, dar fără să-și dea seama am prins frânturi din discuțiile lor. Aerul, cel care ne conduce cu forța sa apăsătoare, a impus o condiție pentru a ne permite să stăm cât mai mult împreună aici sus. Se pare că în fiecare an, cei mai bine conturați dintre noi vor zbura spre pământ ca ofrandă adusă superiorității umane care a ajuns să controleze până și fenomenele atmosferice. Dragostea cu care sunt înconjurat îmi sugerează că trebuie să mă pregătesc să îmi iau adio de la cunoscuți pentru a-i face fericiți pe copiii oamenilor. Eventualitatea părăsirii locului în care m-am născut în urmă cu puțin timp, mă întristează, dar mă încălzește... moartea. Da, pentru că cea mai frumoasă moarte e topirea pe obrazul unui copil care aleargă vesel, cu brațele deschise, spre mama sa. Aceasta este menirea noastră, a fulgilor, de a ferici oamenii...
...Am înțeles că jos e Ajunul Crăciunului. Ce nume ciudat! Cine l-o fi ales? Și ce se petrece cu această ocazie? Nimeni nu-mi poate spune, pentru că toți cei care au plecat nu s-au mai întors. Nimeni nu știe nimic. Și totuși, Vântul e mai puternic, iar Aerul se poartă tot mai rece cu noi. Nu înțeleg de ce se tot foiește dintr-o parte în alta a tabloului, fără să-și ofere nici o clipă de odihnă. Mă deranjează și chiar mă supără mișcarea asta agitată de curenți cu care Aerul ne amețește. În depărtare observ cum un nor se tulbură. Cred că pleacă primii fulgi de nea spre pământ. Se aud zgomote groaznice de durere, durerea vârstnicilor care se despart de o nouă generație de tineri. Ei sunt foarte bătrâni, li se rup brațele sub greutatea anilor, și au slabe speranțe că Aerului i se va face odată milă de ei și îi va trimite spre pământ. Și printre noi sunt vârstnici a căror durere e chinuitoare. Cea mai dură moarte e cea din cauza propriei greutăți, moartea prin care ți se interzice să trăiești emoția de a face fericit măcar un copil.
Printre noi se simte teama de necunoscut. E vorba până la urmă de sentimentul concentric de a vrea și de a nu vrea să pleci. Ce e mai dureros e că nu ne putem împotrivi, nu avem nici un cuvânt de spus. Și chiar dacă am urla, am fi acoperiți de vuietul curenților.
...Toți prietenii mei sunt pregătiți de plecare. Suferința e atât de mare încât nu poate fi cuprinsă de inimile noastre înghețate.
...Sunt purtat de brațele curentului și aruncat în jos cu o forță împotriva căreia îmi dau seama că ar fi inutil să fac ceva. Privesc înapoi și izbucnesc în lacrimi. Nu credeam că despărțirea va fi atât de grea. Lacrimile se transformă rapid în cristale care se lipesc de mine și mă înconjoară în forme încântătoare care atenuează suferința plecării. Zborul e ușor pentru că suntem lăsați să ne alegem singuri drumul. Petele sunt din ce în ce mai multe și mai clare, iar tabloul uman capătă un farmec pe care de sus nu îl observasem. Mă învârt într-o plăcere nebună de a zbura și parcă simt o libertate caldă în jurul meu. E ciudat! Până acum am plâns de supărare, dar ceea ce-mi curge din ochi pare a fi o lacrimă de fericire. Strălucirea cristalului format e orbitoare și nu mă pot bucura decât puțin timp de frumusețea aceasta pentru că nu îmi permit să ajung în apropierea pământului fără vedere. În jurul meu tristețea s-a transformat în râsete zgomotoase și vesele de fulgi rotindu-se haotic și apropiindu-se de ceea ce reprezintă sfârșitul drumului. E un dans nebun de bucurie în buchete de lumină și vârtejuri de aer, ne atingem și uneori ne îmbrățișăm regăsindu-ne plăcerea dulce a comuniunii cu mediul. Cu cât distanța se micșorează, observ linii tot mai clar definite și mai multe nuanțe de culori ce transformă fostele pete în detalii intense, iar farmecul tabloului se înfățișează în forme mult mai plăcute și mai pline de semnificații.
Văd o geometrie fină în care punctele se mișcă uneori mai repede, alteori mai încet. Se simte foarte ușor forța de la început așa că mă uit atent în jurul meu și în jos pentru a-mi căuta locul sfârșitului.
...E vreme de seară în lumea oamenilor. Îi văd ca puncte alergând dintr-o parte în alta a câte unei linii, intrând sau ieșind dintr-o încăpere cu acoperiș tulbure, oprindu-se câteodată unul în fața altuia. Pesemne că le e foarte frig din moment ce își freacă mâinile în gesturi rigide, au obrajii și urechile aprinse, iar atunci când vorbesc mici nori de aer cald lovesc răceala din jur. Aleargă grăbiți având în mâini cutii mari, frumos ornate, și par cu toții cuprinși de un sentiment adânc de pietate. Așa se poartă tot timpul anului sau doar acum, la vreme de sărbătoare? Din ceea ce știu de sus înclin să cred că este doar ceva temporar, pentru că, altfel, tot ce am auzit despre pământ nu s-ar mai verifica. Oamenii par foarte prinși de viață și nu realizează sacrificiul pe care noi și alții îl facem. Nici nu-i condamn pentru asta. Și noi, fulgii, avem defectele noastre pentru care suntem taxați uneori de mediu.
...Plutesc cu adevărat cum și unde vreau. Îmi sare în ochi mantia roșie pe care o poartă un bătrân remarcabil de voinic pentru vârsta sa. Duce în spinare un sac uriaș, tot roșu, ce pare că îl apasă foarte tare. Aș vrea să îl ajut pentru că mi-e milă, la fel de milă cum îmi e de vârstnicii fulgi rămași în nori să-și aștepte sfârșitul. Bătrânul intră într-o casă de unde izbucnește o bucurie de copil. Coborând puțin îl văd ținând în palme, la căldura focului, un chip inocent de copil fericit. Cred că aceasta este taina Crăciunului pe care sus nu am avut cum să o aflu. Numele tot nu îl înțeleg, dar îmi pare bine că am reușit să-i prind semnificația.
Sfârșitul meu este aproape... Bătrânul a dispărut fără să-mi dau seama, iar copilul a observat că ninge și se grăbește să iasă. Zâmbește și asta îmi dă speranța că idealul meu este realizabil. Îl văd deschizând ușa și, la primul pas în zăpadă, alunec fără ezitare pe obrazul său roșu și cald. Simt cum mă topesc în fericirea aceasta... Copilul râde și aleargă bucuros de cadoul Crăciunului. În mine totul se rupe, privirea mi se înnegrește ușor și încep să mă scurg. Sunt conștient încă de starea în care mă aflu, deși cristalele s-au pierdut în împlinirea pozitivă a visului. Îi spun adio realității și adorm...