agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1683 .



Orasul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [K. ]

2005-09-26  |     | 




I
Soarele își trimitea razele puternice prin geamurile ce încă purtau urmele ploii din seara precedentă. Prin draperiile albe, lumina rece și opacă scoatea în evidență cele mai mici detalii. Pe patul dublu, ea stătea îmbrăcată într-un pulover portocaliu și o pereche de blugi. De-o parte și de alta a ei stăteau, privind-o stăruitor, purtând sutane călugărești, doi tipi, ale căror nume nu le putem cunoaște. Fata era înaltă și slăbuță, iar părul buclat îi cădea peste umerii firavi și peste sânii suficient de mici ca în poziția respectivă să fie aproape inobservabili. Ea, se uita, când la unul, când la altul, păstrând un zâmbet detașat și inocentin.
Tipul din dreapta i-a sărutat gâtul, iar cel din stânga i-a ridicat puloverul suficient de mult încât să i se vadă sutienul alb. Ușa camerei s-a deschis brusc și înăuntru a năvălit un al treile tip, cu un rucsac în spate. Tot ce a reușit să spună a fost: „N-aveți muștar?” S-a îndreptat spre pat, dar s-a oprit brusc, ca și cum s-ar fi lovit de un zid invizibil. Tipa și-a îndreptat câteva clipe privirea spre el; a văzut buzele care i se mișcau spasmodic, fără a scoate însă nici un sunet. Cel care tocmai intrase vroia să țipe, dar nu avea glas. Liniștea apăsătoare a apartamentului 17A, de la etajul 5, a fost inundată în valuri de sunetul clopotelor Catedralei Negre din orașul numit Amtenn, căruia mulți îi spuneau și Atmenn.
Fata le-a spus celor doi care stăteau lângă ea: „Băieți, puteți începe...” Ei au răspuns într-un glas „Cum poftești, principeso” și apoi au continuat „Tătăl nostru, care în ceruri ești...”
II
Nu puteam spune că dormeam. Nu complet. În huruitul motoarelor, pe scaunul țeapăn, puteai cel mult să ațipești, să stai oarecum inconștient câteva minute – după care inevitabil te cuprindea o durere ce pornea din gât și se termina în mijlocul spatelui și o amorțeală teribilă în genunchi.
O zdruncinătură puternică mă face să mă trezesc. Cu privirea încețoșată am văzut aprinzându-se semnalul luminos care te avertizează să-ți legi centura de siguranță, să-ți ridici scaunul și măsuța în poziție verticală. A urmat un piuit repetat, după care vocea pilotului: „Stimați pasageri, sunteți rugați să vă aduceți scaunul și măsuța în poziție verticală și să vă legați centura de siguranță, întrucât vom străbate o zonă de turbulențe atmosferice. Vă mulțumim pentru înțelegere!”
Centura era legată. Sunetul motoarelor devenea tot mai violent și mai asurzitor. La asta se adăuga scrâșnetul fuselajului. Luminile pâlpâiau. În aer era tensiune și frică. Când totul e zgomot și nimic nu mai e inteligibil, nu te mai poți concentra și se face liniște. În spatele fricii și al gândului că totul se poate termina, lumea dispare. Te detașezi de evenimente și te gândești că ar fi absurd și al dracu de amuzant ca totul să se termine brusc și fără explicație; fără logică; fără justiție sau justificare. Și atunci realizezi că, de fapt, lucrurile au fost tot timpul așa; absurde și seci. Realizezi că în afară de obsesiile care te bântuie și simbolurile pe care ți le-ai creat, nu e nimic care să te lege de lume. Atunci îți devine clar că ești singurul lucru care nu ți-e străin.
Citești pe chipul celui din stânga că se așteaptă ca fuselajul să fie rupt în orice moment. Îți imaginezi că o pală din turbina motorului o să cedeze și totul o să izbucnească în flăcări, așa cum ai văzut la TV. Crezi că depresurizarea explozivă a cabinei o să te arunce în noapte, unde o să poți privi pentru ultima dată stelele, înainte să îți tâșnească aerul din plămâni sau înainte să îngheți. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Nu.
Te afunzi în scaun. Din nou piuitul și din nou vocea pilotului, prin difuzoarele care deja nu mai acoperă zgomotul de fond: „Datorită unor probleme tehnice, suntem nevoiți să aterizăm forțat pe aeroportul...” Numele orașului nu s-a mai auzit. Afară a tunat puternic și prin fereastră s-a văzut o formă ciudată în lumina fulgerului. Apoi întuneric – ce excepția becurilor care luminau drumul spre ieșirile de urgență. Încă o zmucitură a avionului, m-am lovit la cap și am căzut în aceeași nesuferită stare de inconștiență, unde nimic nu e clar și orice se poate întâmpla.
III
Parcă îl vedeam. Îl priveam în ochii lui calmi și pătrunzători. A sorbit o gură din ceașca albă și a privit înspre vitrina mare a ceainăriei. Cu o expresie care sugera că nu există alternativă, mi-a spus: „Trebuie să te duci acolo. Trebuie să te întorci, să încerci din nou și să încerci până se va întâmpla unul din două lucruri: vei reuși sau te vei convinge că e o luptă care nu merită luptată. E clar. Dacă nu faci asta, o să te alegi cu sechele, cu traume, cu dorințe suprimate... dar faci cum vrei.”
Eram sigur că visez, fiindcă nu fusesem niciodată într-o ceainărie; nici nu știu de ce ar deschide cineva un local unde se bea doar ceai. Sau poate se bea și cafea acolo? La fel de sigur eram însă că el îmi spusese toate astea; și multe altele.
Da. Îmi spusese că fac ce vreau. Dar când poți face un singur lucru, mai e loc pentru dorință? Când te paralizează frica sau eventualitatea eșecului, mai poți alege? De fapt, poți face vreodată mai mult de un singur lucru – și dacă răspunsul e nu, nu înseamnă că dorința e irelevantă?
Vrei să mergi acolo; vrei să te întorci. Dar nu poți să te întorci la ceva care a dispărut; nu poți găsi o imagine pe care doar tu ți-ai format-o; nu poți merge în locul fără nume. Nu poți merge nici în locul al cărui nume nu-l poți rosti.
IV
Ne dăduseră o cafea mică și amară. Ne oferiseră scuzele companiei și ne explicaseră cu lux de amănunte cum, din cauza vremii, avionul nu putea decola înainte de amiaza următoarei zile. Ne spuseseră unde ne putem caza peste noapte: un hotel mare și prăfuit. Nu ne spuseseră însă unde ne aflam – ce oraș sau ce cătun ne ținea captivi pentru noapte.
Ploua neîntrerupt și pe străzi curgeau puhoaie de apă. Perdeaua ce cădea din cer nu te lăsa să vezi la trei metri în față. La hotel m-au cazat la etajul cinci, fără bagaje – rucsacul rămăsese în cala avionului, dar asta nici nu conta. Priveam spre patul dublu și mă gândeam cât sunt de obosit. Mă gândeam că a doua zi o să plec din văgăuna asta, o să-mi vad de treabă și totul o să se limpezească. Dar înainte de toate, trebuia să dorm. M-am trântit îmbrăcat pe așternuturile mirosind a clor și a țigări. Ceasul de pe perete clicăia, secundă după secundă, tot mai rar. Am adormit pentru prima oare în ultimele două zile, privind ploaia care lovea cu putere geamurile. Încă simțeam gustul amar al cafelei. Oare ce aveam să visez?
V
Blondina stătea tolănită pe pernele pufoase, îmbrăcate în mătase. Era goală, complet goală, învelită doar în cearșaf. A deschis ochii mari și verzi și fața ei a căpătat expresia unei feline care tocmai își devorase prada. O extraordinară senzație de căldură a cuprins-o, dar complet din interior. Și-a trecut mâinile peste trupul rubensian și peste sânii voluptoși, răsuflând satisfăcută la amintirea serii precedente. Pe noptieră a găsit un biberon; ridicându-l și privindu-l pentru câteva clipe, a zâmbit. Și-a întins mâinile în sus, a dat să se ridice și atunci a observat pata roșie de pe cearșaf. Să fi fost sânge?
Ușa a fost spartă și înăuntru au intrat mai mulți indivizi, în uniforme de poliție, în frunte cu un bărbat îmbrăcat în pantaloni gri, de stofă, o cămașă albă și încălțat cu cizme înalte. „Paznicul Nodhl. Am venit să rezolvăm problema, prințeso.” Domnul Nodhl a făcut un semn și înainte ca blondina să poate reacționa, polițiștii au înhățat-o, dezbrăcată cum era. Paznicul a adăugat apoi, pe un ton superior: „Luați și cearșaful. O ne trebuiască la analize.”
Blondina a fost urcată cu forța în spatele unei mașini negre, model vechi, cu geamurile fumurii. Nodhl s-a urcat într-o altă mașină similară. Acolo, șoferul l-a întrebat: „Și acum?” Paznicul a tușit puternic și a răspuns detașat: „Analizele și operația. Va reveni la condițiile inițiale și va uita totul” „Condițiile inițiale? Poate că nu și ea...” „Nu și ea? Toți revin la condiții inițiale. Și toți rămân în Oraș. Nici unul nu-și mai amintește. Ea cu atât mai mult” l-a asigurat Nodhl cu un rânjet care îi brăzda ridurile.
Mașinile au demarat în trombă. Blondina se agita pe una din banchetele din spate, urlând, plângând, zgâriind tapiseria cu unghiile. Deodată, neașteptat, sub roțile uneia dintre mașina a intrat un iepure roz, care a fost imediat aplatizat. „Futu-i! Încă unul! Și tocmai mi-am spălat mașina.” Iepurele a rămas în urmă, strivit de asfalt, pentru a fi călcat de celelalte două mașini negre.
VI
Mă trezisem, dar nu îmi era clar de ce. Ploaia se oprise. Săteam în patul care parcă se făcuse mai mare și priveam înspre fereastra acoperită de draperiile albe, luminate palid. Doar atunci am observat că așternuturile erau deranjate în cealaltă parte a patului, ca și cum cineva ar fi dormit acolo – altcineva. M-am uitat la ceas și mi-am dat seama că nu dormisem decât treizeci de minute. Lumina la baie era aprinsă, deși nu țineam minte s-o fi aprins eu. În timp ce contemplam cât de mult insomnia îmi distrusese creierii, din peretele vecin au început a se auzi bătăi scurte și regulate, care păreau să se deplaseze spre geam. S-au oprit. O clipă mai târziu, zgomotul s-a repetat, dar de data asta venea dinspre geam; devenea mai intens și mai frenetic, iar prin draperia albă se zărea silueta subțire a unei umbre. Am tras aer în piept, simțind inevitabilul nod în gât; inima își accelera bătăile. Cu o mișcare bruscă, am dat draperia la o parte și priveliștea care m-a întâmpinat era pe cât de incredibilă, pe atât de greu de uitat. Trupul gol și palid al unei fete, care mă privea rugător, cu ochii mari, de un azuriu incandescent, cu un contur roșu intens. S-a holbat la mine câteva clipe, care conțineau un suspans infinit. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la chipul ei atât de extenuat, atât de folosit, dar totuși atât de plin de viață și de dorință și de extaz.
A continuat să bată în geam cu degetele subțiri. Uimirea mă blocase și nu știam ce pot face. Încercam să citesc în privirea ei, dar îmi era neclar: Ură? Regret? Indiferență? Furie? Dorință? Un strigăt de ajutor ce nu putea fi auzit?
M-am apropiat de fereastră și în clipa în care am deschis-o, o spaimă imensă m-a cuprins, când am realizat că la cameră nu era nici un balcon. Înghețasem de frică întrebându-mă cum ajunsese fata la geamul camerei mele. Buzele ei schițau acum un zâmbet malefic, de mulțumire de sine – sau poate era doar paranoia mea. Nu era sigur dacă tipa era o drogată care vrusese să se sinucidă și acum se răzgândise sau un vampir care levitase și vroia să mă devoreze. Sau poate visam. Am inspirat adânc, pregătindu-mă pentru ceva neașteptat.
Am tresărit auzind bătăi în ușă. Lumina la baie rămăsese aprinsă. Mi-am îndreptat privirea spre fereastră din nou, dar draperia acoperea acum geamul închis, iar silueta fetei dispăruse. Bătăile în ușă s-au repetat. Cu pulsul mult peste normal, m-am dus să deschid. Era un bărbat, în jur de cincizeci de ani. Purta o cămașă albă, o pereche de pantalonii gri, de stofă și, ce era mai ciudat, cizme negre, destul de înalte, în care erau îndesați neglijent pantalonii. M-am privit condescendent, după care mi-a arătat o legitimație veche și s-a prezentat: „Inspector Nodhl.” „E vreo problemă, d-le inspector?” „Sunteți singur în cameră?” „Da.” „Călătoriți singur?” „Da” „Îhî” a adăugat Nodhl, privind cu același aer de superioritate spre patul dublu, în care, într-adevăr, părea să fi dormit două persoane. Inspectorul a continuat „Să înțeleg că dumneavostră sunteți unul din pasagerii avionului care a aterizat forțat în seara asta?” Am dat din cap în sens afirmativ și apoi am repetat „E vreo problemă?”. Scrutând camera cu ochii lui de vultur, m-a ignorat și a întrebat „Ați văzut ceva care să vă atragă atenția? Ceva neobișnuit?” Gândul de-ai spune despre tipa care apăruse la geam s-a evaporat repede din mintea mea. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca securistul ăsta să mă creadă nebun. „Nu” am replicat sec. „Bun. În cazul ăsta vă recomand să rămâneți în cameră și mâine dimineață să vă duceți direct la aeroport” „Aș putea să vă întreb de ce?” După ce a ezitat o clipă, a privit împrejur și a răspuns evaziv „Dumneavostră mă puteți întreba, dar eu tot ce vă pot spune e că e pentru siguranța dumneavostră. Să-i spunem un sfat, o recomandare, dacă vreți.”
Nodhl a ieșit din cameră și a închis ușa fără zgomot. M-am așezat pe pat și am încercat să pun bucățile puzzle-ului într-o oarecare ordine: aterizarea forțată, hotelul, fata, securistul, siguranța persoanei mele. Totul era o nebuloasă. De ce ajunsesem aici? Ochii îmi erau îndreptați țintă înspre tavan. Nimic nu se lega.
VII
Cursul de psihologie urmă să înceapă în amfiteatru. Toți își luaseră locurile. El stătea în al doilea rând, dar îl durea capul îngrozitor. Ochii lui își păstraseră calmul și aspectul dominator, dar totul se învârtea în jurul lui. Obiectele căpătau nuanțe care pulsau haotic. Nu știa ce-i provocase starea aia. Nu băuse, în noaptea precedentă se odihnise suficient. Poate mâncase ceva vechi, poate era gripă...sau altceva.
Profesorul intrase în sală – un bărbat în vârstă, cărunt, îmbrăcat într-un costum negru. Tipul din al doilea rând vroia să urmărească cursul și-l respecta mult pe acest bărbat, dar nu se putea concentra.
„Mintea umană are diferite modalități de a răspunde unei traume puternice. Se întâmplă, de exemplu, ca, trauma să fie reprimată și apare o formă de amnezie parțială – ca și cum o pată neagră ar suprima evenimentul traumatic și evenimentele corelate din imediata sa vecinătate. Mai departe, se poate să se dezvolte mai mult personalități separate; sindromul personalităților multiple apare doar în cazul traumelor respectate sistematic în copilărie.
Un caz diferit îl constituie apariția unui comportament obsesiv, catalizat de ușoare simptome schizofrenoide. Această manifestare nu trebuie confundată însă cu schizofrenia... Ele sunt cauzate tocmai de obsesia pacientului pentru o porțiune a memoriei sale care este parțial sau total reprimată... Practic, pacientul încearcă să reconstituie informații inaccesibile și prin asta se scindează în mare măsură psihicul de real.”
Toți colegii lui scriau, numai el îl privea fix pe profesor. Se concentra măcar pentru a-l putea înțelege, dar nu putea ține pixul în mână. Privirea i-a fugit brusc spre geamul pe care, foarte distinct, o picătură urca. În gură simțea un gust puternic de muștar. Afară, a văzut un grup de elefanți roz îndreptându-se spre Catedrală.
Tipul a clipit lung și migrena, amețeala, senzația de nesiguranță, toate au dispărut. A scuturat capul și tocmai l-a văzut pe profesor intrând în amfiteatru. Același bărbat în vârstă, cărunt, îmbrăcat în costum negru:
„Bună ziua. Astăzi vom vorbi despre un subiect pe care știu că mulți dintre voi l-ați mai studiat: tipuri de comportament post-traumatic. Mintea umană are diferite modalități de a răspunde unei traume puternice...”
VIII
În lipsa somnului, decisesem să-mi neglijez siguranța personală. Nu departe de hotel, pe străzile încă umede și pusti, se găsea un bar cu un nume puțin ciudat: „La Alex”. Am intrat, am cerut o bere și am întrebat-o pe barmaniță, care nu se remarca prin nimic deosebit, de unde venea numele barului. Mi-a spus că barul fusese deschis cu vreo zece ani în urmă de doi tipi care terminaseră facultatea; era interesant că pe nici unul dintre ei nu-l chema Alex și nimeni n-a știut niciodată de ce aleseseră numele ăsta. Amândoi muriseră însă în accidente de mașină, la interval mai mic de două săptămâni. Barul fusese apoi cumpărat de un alt tip, pe care chiar îl chema Alex. „Probabil că poartă ghinion să ai un bar numit atunci când nu te cheamă Alex” i-am spus barmaniței, care a zâmbit dezinteresată. La una din mesele de lemn, stătea un bătrân cu barbă, sorbind dintr-un pahar mare, plin cu vin roșu. „Câteodată, mă gândesc că e moartea. Moșul ăsta vine în fiecare seară, de când lucrez aici. Nu vorbește cu nimeni. Nimeni nu știe cum îl cheamă. Mereu același pahar de vin. Cred că are răbdare și ne așteaptă pe toți, unul câte unul” a spus barmanița, privindu-l pe bătrân. „Poate e doar bătrân, singur și plictisit” o contrazic eu. „Poate...” replică ea cu același dezinteres „... sau poate că nu”.
Dinspre spatele barului și-a făcut apariția o blondină, cu un trup plinuț. Fața ei calmă emana un fel de căldură, în ciuda unor trăsături acviline ce ascundeau o agresivitate intrinsecă. S-a așezat la masă. Din geantă a scos un biberon plin cu lapte și l-a turnat în cafea. A zâmbit, a sorbit din ceașcă și și-a mușcat buzele cu putere – de parcă ar fi savurat durerea.
Moșul bărbos a băut din vin și s-a uitat la mine. Chipul lui era de o calmitate ce se apropia de senilitate.
„Sunt aici până mâine la prânz și mă cam plictisesc. Ai vreo idee ce aș putea să văd în orașul ăsta?” o întreb pe barmaniță.
„Păi...e un singur lucru de văzut. De fapt, aproape toți care vin aici, vin din același motiv: Catedrala.”
„Ce catedrală?”
„Catedrala Neagră. E imensă. Când o privești de afară, te ia cu sperieți.”
„Aha... m-am prins. Și... cum ajung la catedrala asta a voastră?”
„E o stație de metrou aici aproape. Mergi patru stații, pe linia unu, și ești acolo.”
„Ok.”
Un zgomot răsunător face geamurile să vibreze. Privesc afară și văd o mașină neagră, probabil de epocă, oprindu-se în fața barului. „El e Alex” mi-a șoptit barmanița. Din partea șoferului s-a dat jos, un tip înalt, slab, blond, cu ochelari cu lentile groase. A deschis ușa din spate, privind mereu în jos. De acolo a coborât un pitic oribil: gras, aproape chel, negricios, cu o față semi-diformă și buzele plescăind în continuu. Purta frac și monoclu. „Boule... nu ești în stare de nimic. Și mai zici că ai studii superioare.” Când văzusem numele barului, nu mă gândeam că Alex e un pinguin în miniatură, umflat, care trebuie să se clatine stânga-dreapta ca să-și mențină cât de cât echilibru pe picioarele mult prea scurte.
Piticul a intrat în bar, sprijinindu-se într-un baston și bombănind, plescăind fără oprire. În spatele țestei lui se vedeau, înfricoșător de proeminenți, niște noduli peste care crescuse puținul păr creț al creaturii. „Alex!” a izbucnit blonda; s-a lăsat în genunchi, l-a luat în brațe și l-a sărutat cu o incredibil de sinceră bucurie. Drept răspuns, el a lovit-o cu palma suficient de puternic încât ea să-și muște buzele acum sângerânde. „Hai! Trebuie să gătești și să faci curățenie. Mai vreau să ți-o și trag între timp. Așa că marș! Grăbește-te! N-am toate seara de pierdut cu tine.” Pe un ton obedient, blondinda a întrebat: „Dar... dar domnul Nodhl? Ce spune?” „E de acord. N-are ce să spună. De parcă ne-ar interesa pe noi toate tâmpeniile lui.”
Blonda a dat să se ridice și să-l urmeze pe Alex până la mașina. El a lovit-o puternic cu bastonul peste picioare, mârâind printre dinți: „În genunchi, da?! Și dă-ți cu ruj!”. Cei doi au intrat în mașina, șoferul s-a urcat la volan. Mașina neagră a dispărut, lăsând în urmă, pentru câteva clipe zgomotul crunt al motorului.
M-am uitat la barmaniță șocat, ca și cum aș fi cerut o explicație sau un motiv pentru care se întâmplaseră astea. Ea a ridicat din umeri și și-a văzut de paharele pe care tocmai începuse să le spele. L-am privit și pe bătrân. Dar el părea să nici nu fi observat scena care avusese loc mai devreme.
Mi-am terminat berea și am plecat spre stația de metrou.
La nu mai mult de două sute de metri de bar, în vârful unui stâlp, stătea un afiș luminat de un neon roz-fosforescent, de pe care se vedea un „M” imens. Când te apropiai, puteai vedea deasupra „A”, iar dedesupt un „T”, care nu erau însă aprinse. Coborând spre scările înspre metrou, prima dată te copleșea mirosul acru de urină, care părea să fi îmbibat toți pereții. Stația era cuprinsă în mare parte de beznă și de paragină. Chioșcurile care funcționaseră poate odată acolo erau acum „veceuri publice” sau cel mult fiare mâncate de rugină, cioburi, hărtii, gunoaie. Același miros, aceeași lumină pâlpâitoare a vreunui bec rece și singuratic. Apa picurând din pereți îți dădea senzația că tot locul are să se prăbușească peste tine.
În mijlocul stației, era o măsuță pliantă și un scaun de picnic, pe care stătea un bărbat înalt, îmbrăcat în cămașă albastră și în pantaloni scurți, bleumarin. Se legăna mereu în față și în spate și afișa un zâmbet înfricoșător de tâmp, care îi scotea în evidență toți dinții proeminenți. Fără a-și mișca buzele căscate, a vorbit prin dantură: „Un bilet?” Am confirmat plictisit din cap. A băgat mâna în buzunar și mi-a întins un bilet deja capsat. Am vrut să-l plătesc, dar mi-a făcut semn că nu-i nevoie. Mi-a spus, privindu-mă fix și macabru: „Când mintea mea doarme, îmi visez nebunia și nebunia mă visează pe mine” M-am îndreptat spre taxatoarele pe care le găsești de obicei în metrou și am încercat să introduc biletul, dar bărbatul mi-a spus pe un ton detașat: „Lăsați, treceți! Și așa nu mai merg... de mult, de când cu raidurile poliției.” Am privit surprins și am trecut mai departe, împingând bariera de oțel, care nu opunea nici o rezistență.
Pe peron, situația stătea la fel: aceeași liniște, același semi-întuneric, același jeg care te ataca din toate părțile. Spre marginea peronului, mi-a atras atenția un carton sau un fel de pătură rupturoasă: nu-mi puteam da seama exact, din cauza beznei. M-am apropiat și am dat să mișc ciudata cârpă cu piciorul. De sub ea a ieșit, spre șocul meu, un vagabond. Ciudat era că, în afară de hainele rupturoase, nu ai fi zis că e om al străzii. Aspectul lui sau poate doar felul în care privea spunea asta. „Nu-ți cer bani. Știu că e plăcerea ta să nu-mi dai.” „Da, chiar așa.” „Dar îți spun ceva și vreau să mă asculți: pleacă de aici... Pleacă din locul ăsta. Locul ăsta are ceva rău în el.” „Serios?! Cred că e ceva rău... mai multe, de fapt... uite, cum ar fi duhoarea” „Vorbesc serios. Pleacă. Renunță. Atât timp cât mai poți. Știu ce vrei să găsești, știu. Dar nu vei găsi aici.” „Tare interesant. Eu nu știu ce caut aici și o să-mi spui tu.” „Nu îți pot spune. Dar știi. Privește cu atenție. Semnele sunt peste tot. Simbolurile, personajele – la orice pas. Toate – ale tale” „Aha, am înțeles. Și tu ce cauți aici?” „Eu... tot ca tine. Am cautat aici ceva ce nu avea cum să găsesc. Am căutat atât de mult, încât n-am mai putut să plec. Puțini pleacă... puțini. Tu încă mai poți.” „E interesantă povestea, serios. Chiar mi-a plăcut. Ai putea să scrii o carte; sau să faci un film”. Vagabondul a râs înecat: „Film? Ciudat că spui asta – fiindcă filmul e al tău. Nu mă crezi, dar ține minte ce spun: toate drumurile duc spre locul ăsta, iar într-un astfel de loc poți găsi doar moarte.” „Deja mă aștept să-mi sară un vârcolac în spate.” „Ai grijă la ce te aștepți... Acum ți se pare amuzant, dar nu-ți face griji, o să-ți dai tu seama – curând”
Șinele scârțâiau. O lumină se vedea venind din tunel, iar curentul părea să măture toate hârtiile de pe peron. Trenul a oprit în stație – gol sau aproape gol. M-am urcat, iar vagabondul a strigat la mine: „Biletele la control!” Ușile s-au închis. Când m-am întors, el nu mai era acolo. Doar pătura și cartonul sub care stătuse.
M-am așezat pe scaunul roșu, tăiat, ros și decojit. Pe geamul din față era scris cu spray mov: „PU”. Am privit biletul deja compostat și decolorat; literele erau complet șterse pe o parte, dar pe cealaltă, se putea citi mare și clar: „Atmenn”. Iar într-un colț, mai mic însă: „Amtenn”. Pe stația de metrou scria „AMT”.
Trenul mergea tot mai repede. Bezna era aproape desăvârșită, iar trenul nici n-a oprit în câteva stații. Începeam să mă gândesc dacă nu acolo trebuia să cobor eu, dar harta prost luminată a liniilor de metrou arăta Catedrala de abia la capăt – de fapt, a patra oprire, nu a patra stație.
Am mers mai mult de o jumătate de oră, până la prima oprire. În cele câteva zeci de secunde cât trenul a rămas acolo, am văzut cum un grup de mascați a umplut rapid stația, a adunat cei câțiva vagabonzi care se ascundeau sub ziare sau prin chioșcurile distruse, după care s-a apucat să spargă pereții și stâlpii, ca și cum ar fi vrut să dărâme tot. „Oricum totul are să se prăbușească” au fost cuvintele care mi-au venit în minte.
Nimeni n-a urcat. Trenul a mers mai departe. În întuneric stăteam cu biletul în mână. Puteam doar să presupun că Amtenn era numele orașului sau poate al stației. Părea un nume ciudat pentru oricare dintre ele. Nu auzeam decât turbulențele aerului lovind carcasa vagonului. Încet, ochii îmi deveneau grei. Începeam să regret că nu dormisem. Începeam să regret că nu rămăsesem la hotel.
M-am gândit la scârbosul de Nodhl. M-am gândit că sictirul lui sec era doar în fișa postului. Era doar ceva ce trebuia să facă un inspector. Ar fi putut fi un soț și un tată iubitor. Ar fi putut merge la piață. Ar fi putut să fie ...
Îmi pierdeam șirul gândurilor. Nodhl. Mă gândeam la Nodhl și aproape uitasem cine e sau unde să-l găsesc. Nodhl. Îl auzisem parcă pe pitic pronunțându-i numele. Sau pe blonda.
Da. Nodhl. Îl văzusem parcă într-o zi. Venea de la piață. Și căra în brațe un pepene. Și el era... Dar unde?
IX
Gustul de sânge l-a trezit și durerea nasului rupt era încă proaspătă, ca și cum craniul i-ar fi fost crăpat și aerul rece al dimineții ar fi pătruns înăuntru. Se ridica, iar agonia îi cuprinde fiecare mușchi, fiecare coastă. Începe să meargă pe o alee care i se părea cunoscută, dar nu o mai văzuse de mult. Oare o mai văzuse totuși vreodată? El fusese cel care o văzuse? Ajunge în fața Catedralei Negre, diabolic de mari – imensă – atât de mare, încât eclipsa aproape în întregime lumina Soarelui. Și atunci mintea îi explodează parcă într-un atac de panică. Aici era. Aici fusese. Aici avea să fie.
Inima îi explodează pe măsură ce urcă scările Catedralei. Mintea lui pulsează secundă de secundă. Înțelesese totul. Sau cel puțin așa i se părea. Să fi fost prea târziu? Să fi fost totul pierdut? A deschis porțile catedralei și a intrat – acolo lumina aurie intra prin geamurile înguste și înalte. Din spatele altarului, o siluetă înaltă și fadă a vorbit cu glas puternic și familiar: „Ai întârziat. Ai pierdut... Tot ce mai poți găsi se află în afara Orașului. Secundele trec...”
Se grăbește să iasă din Catedrala, rece și austeră ca o închisoare a diavolului. Soarele era acum deasupra și ardea totul. Nimeni nu era în jur. Orașul acesta blestemat fusese curățat parcă de ciumă.
Nu se oprește. Aleargă. Aleargă până își aude sângele cum fierbe în vene și inima cum explodează. Și apoi mai aleargă.
Ajunge la pod – singura ieșire din Oraș. O știa prea bine. Dar podul era acum rupt, iar râul care curgea dedesupt era murdar și învolburat. Podul, singura scăpare, dispăruse.
Dincolo, era o câmpie deasupra căreia vântul puternic ridica un praf gros, strălucind în lumina apusului – până la linia orizontului. La marginea podului a căzut în genunchi. Și acolo era: un cearșaf pătat de sânge. Îl strânge în mâini. Cu ură? Cu regret? Cu indiferență? Cu furie? Cu dorință? Cu un strigăt de ajutor ce nu putea fi auzit?
Vântul se liniștește, făcând loc pentru o liniște deplină. În spatele lui se aud pașii apăsați, ai unor cizme grele. O mână fermă îi strânge umărul și simte un nod în gât. „Să nu mai suni aici...”
X
O picătură de apă pe obraz. Și apoi încă una. Picătura chinezească. Asta m-a trezit. Adormisem pe scaunele infecte din metrou. Atât de obosit eram. M-am ridicat în capul oaselor. Ajunsesem la capătul liniei. În fața trenului era acum un zid de beton. Am ieșit din vagon. Nimeni nu părea să fie în toată stația. Aceeași senzație tenebroasă că ești ultimul rămas într-un loc părăsit. Senzația că ești pierdut – sau că ai pierdut? Printre plăcile de faianță neagră de pe pereți șiroia apa, tot mai intens. Podeaua stației băltea într-o zeamă nămoloasă. Doar două neoane mai pâlpâiau. Ușile vagonului erau toate deschise, dar nu era nimeni, niciunde.
Cine și-ar imagina o stație de metrou în mijlocul câmpului? O stație de metrou care nu e înconjurată de nimic – doar buruieni și o clădire imensă cu un afiș luminos pe care scria: „SUPERMARKET”. Mă îndrept într-acolo, în speranță că îmi poate spune cineva unde ajunsesem sau cum mă pot întoarce.
De când am intrat, o tipă cu față de hamster a venit spre mine și zâmbind artificial, mi-a spus recitând totul ca pe o poezie: „Bine ați venit la Supermarket! Sper să vă savurați experiența dumneavostră la Supermarket și să-l găsiți util. Cele trei mari raioane pe care le puteți vizita sunt: produse din ciocolată, obiecte pierdute și pompe funebre. Datorită strictei politici a firmei, puteți vizita decât unul dintre aceste raioane în fiecare zi. Vă rog să-mi indicați raionul pe care doriți să-l vizitați și vă voi îndruma cu cea mai mare plăcere”. Eram parțial șocat, parțial scârbit de discursul care tocmai îmi trecuse pe la urechi; nu mă prea interesa, vroiam să plec de acolo cât mai repede. M-am adresat tipei, spunându-i că nu am de gând să vizitez nici unul din cele trei raioane și că vroiam doar să plec spre oraș, spre Amtenn. „Înțeleg, dar înainte de asta va trebui să vizitați unul dintre raioane. Este politica firmei...” Am întrerupt-o: „Bine, bine ... Raionul de produse din ciocolată.” „Ați făcut o alegere bună. Vă rog să mă urmați” M-a luat de cot și m-a condus printr-un detector de metale, moment în care am adăugat sarcastic: „Să ghicesc – politica firmei?” „Da” a răspuns ea zâmbind. Mergând câteva minute pe un coridor îngust și întunecat, am ajuns într-o cameră mare, unde s-au aprins brusc luminile. Cu o față complet schimbată, aproape traumatizată, care își pierduse orice urmă de artificialitate, ea a spus pe un ton grav: „Acum o înțeleg” și a plecat plângând, întorcându-se pe un alt coridor întortocheat.
În sala imensă era într-adevăr numai ciocolată. Nimic altceva. Toate felurile, toate aromele, toate culorile, toate mărimile. M-am plimbat fără țintă printre rafturile care nu se mai terminau. La un moment dat, problema siguranței mele personale a apărut brusc, sub forma inspectorului Nodhl, care împingea un cărucior plin cu ciocolată. După ce m-a văzut, mă așteptam la o reacție acidă din partea lui. Dar n-a fost așa nici pe departe: „Se pare că ați ales să-mi neglijați sfatul. De fapt, cred că mă așteptam. Doar pentru asta ați venit în Atmenn” „Domnule Nodhl, nu am venit în Amtenn pentru nici un motiv. A fost întâmplarea cu avionul. Știți de fapt foarte bine.” „Știu. E evident. Mai ales când mă gândesc că în Atmenn noi n-avem nici un aeroport” Afirmația lui m-a făcut să îngheț; vroiam să fiu sigur că-și bate joc de mine, dar aveam o presimțire că într-un fel spune adevărul. „Nu aveți aeroport? Și eu unde am aterizat? La gară?” Nodhl a zâmbit ca și cum ar mai fi știut ceva ce nu vroia să spună. „De fapt, cum se numește orașul acesta? Amtenn sau Atmenn?” „Cum doriți.” „Dacă nu mă înșel, pe germană, Atmen înseamnă respirație, nu?” „Se poate. E o pură coincidență. Oricum, n-are nici o legătură cu numele – e o poveste lungă.” Și apoi Nodhl, schimbă subiectul brusc: „Se pare că ați făcut o alegere bună – la raionul de ciocolată mă refer. Obiectele pierdute și pompele funebre pot deveni chiar deprimante” „Cum se poate să fie un raion de obiecte pierdute într-un supermarket? E de-a dreptul penibil.” „Da. Cu siguranța, dumneavostră știți mai bine” „Singurul lucru sigur este că orașul acesta este de-a dreptul ciudat: un aeroport care nu există, un supermarket care vinde obiecte pierdute, un metrou părăsit, în paragină.” „Un metrou? Asta este și pentru mine o noutate – n-am știut că avem un metrou aici. Poate fiindcă de obicei călătoresc cu mașina. Dacă mă așteptați câteva minute, vă pot duce până în centru – e destul de departe și la ora asta nu cred că puteți ajunge acolo altfel”.
Nodhl a dus căruciorul plin cu ciocolată până la casă. Acolo erau doi negri. După ce inspectorul a plătit, unul dintre ei s-a întors, celelalt rămând mereu cu spatele la el. Atunci am văzut cum cei doi erau prinși unul de altul cu un șurub gros, murdar de sânge și de rugină, înfiletat în dreptul coloanei fiecăruia. Cel care s-a întors a spus, pe un ton distant: „Unele răni nu se închid niciodată.”
Inspectorul a vărsat toate dulciurile în portbagaj, lângă un pepene imens, după care a deschis mașina. Pe bancheta din spate, spre surprinderea mea totală, era o rochie de mireasă. Nu-mi pot da seama dacă a fost imaginația mea, dar l-am auzit pe Nodhl șoptind doar pentru el: „Pregătiri, pregătiri...” A pornit pe un drum pustiu, înconjurat doar de mărăcini, luminat doar de lună și de stele.
Deodată, el a început să spună: „Faci totul pentru a obține ceva. Și dacă ești suficient de convins, ai șanse să-ți atingi scopul. Dar partea amuzantă e că niciodată nu vei știi sigur dacă ai reușit sau doar încercările tale te-au făcut să te mulțumești cu un alt scop – inferior.” Înțelegeam asta, dar nu știam la ce se referă. Restul drumului a continuat în liniște. Am intrat în oraș, am trecut printr-un cartier de blocuri și în cele din urmă am oprit în fața unei librării. „Așteaptă-mă aici. Vin în cinci minute. Și după aia te duc la Catedrală.”
La acea oră a nopții, dinspre blocuri nu se mai vedea nici o lumină, numai dinspre vitrina librăriei. Priveam spre ceasul de pe bordul lui Nodhl, cu o oarecare nerăbdare. Trecuseră trei minute. De unde știa inspectorul că vroiam să merg la Catedrală? De fapt, da, era singurul loc din oraș care merita vizitat. Mai eram curios despre pitic și despre blondină; cine erau și ce s-a întâmplat cu ei de fapt? Și rochia de mireasă? Poate nu era totuși o ideea prea bună să-l întreb tocmai pe Nodhl. Punctele roșii de pe afișaj clipeau la fiecare secundă, până când brusc, au rămas aprinse.
Am mai așteptat puțin, după care m-am dat jos din mașină și am intrat în librărie. Nimic spectaculos – cu toate că era oarecum neașteptat să vezi o librărie deschisă în mijlocul nopții. Am văzut câteva mese, fiecare cu o lampă de birou – probabil aia era un fel de sală de lectură. La una dintre mese, stăteau doi călugări. Unul își suflecase mâneca și-și înfipsese o seringă în venă. Celălalt citea Biblia – un format masiv, cu coperți groase; tot el mi-a spus, luându-și ochii de la carte și privindu-mă inexpresiv: „Noi suntem copiii inocenți ai orașului. În noi poți avea încredere.” Pe masă era un tub de spray mov.
Atenția mi-a fost atrasă de tipa de la casă, care, amabilă, m-a întrebat: „Pot să vă ajut cu ceva?”. M-am apropiat de ea. Același nod mi s-a pus în gât și din nou uimirea m-a blocat. E ciudat cum conștientizezi mai întâi uimirea și mult mai târziu cauza ei. Era fata pe care o văzusem la fereastră – la hotel. Purta blugi și un pulover portocaliu. Același chip plin de viață și de suferință și de dorință și de fericire – toate în același timp. Cred că am privit-o fără a scoate o vorbă câteva clipe, apoi am zis: „Te-am mai văzut undeva?” „Poate...deși mă îndoiesc... adică nu-mi mai aduc aminte. Se poate – sunt cam amețită în ultima vreme.” Același azuriu incandescent și același roșu pe marginea ochilor. Cu cât ea încerca să mă convingă că nu mă mai văzuse, cu atât eu deveneam mai sigur că o văzusem înainte să ajung în Amtenn.
Și atunci ceva ciudat s-a întâmplat... Nu mi-am mai amintit nimic înainte de aterizare. Se întâmplase mai demult și de abia acum realizam – această amnezie? Nu mai știam unde mergeam; unde trebuia să ajung de fapt? Poate chiar aici era destinația mea. Am dat iar vina pe oboseală pentru pata de ceață care mi se așternuse pe creier. Am întrebat-o pe tipă: „N-a intrat acum câteva minute un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat într-o cămașă albă și în niște pantaloni gri, de stofă?” „Din câte țin eu minte, nu a intrat nimeni aici în ultima oră. În afară de tine, bineînțeles. Nu prea avem așa de mulți clienți după miezul nopții – cei mai mulți se duc la Catedrală.” „Catedrala asta!... Þi-a spus cineva că ăsta e un oraș al dracu de ciudat?” „Þi se pare ciudat... dacă ești străin de el. Dar aici toate lucrurile își au locul. Mie nu mi se pare deloc ciudat.” A urmat un moment de liniște. Nici călugării nu scoteau nici un sunet. Apoi am rugat-o pe tipă: „Auzi, n-ai putea să-ți iei o pauză sau ceva? Și-așa zici că nu sunt clienți. Ai putea să-mi arăți unde e Catedrala și despre ce e vorba de fapt. Ce zici?” „Pot să-mi iau o pauză și să-ți arăt Catedrala, dar nu știu dacă ți-ar plăcea... e ceva special – ceva ce poate fi doar simțit” „Să vedem dacă sunt în stare, nu?” „Bine” a spus tipa, după care și-a pus mână rece peste a mea și a continuat zâmbind: „Ne-am mai văzut undeva, înainte. Și ai rămas la fel” „Unde?” întreb eu, ca și cum răspunsul ăsta ar fi însemnat scopul pentru care ajunsesem în Amtenn. „La...”
O lovitură puternică în moalele capului. Sunetele devin fade, iar imaginile devin rare – până când rămâne una singură, înghețată, căzând în întuneric. Am leșinat cu imaginea unei uși roz în minte.
XI
Fata înaltă și slăbuță intrase în Catedrala imensă. Mergea privind înainte. A respirat adânc și a îngenuncheat în fața altarului. Și-a împreunat mâinile pentru rugăciune și-a rămas așa preț de câteva momente. S-a ridicat și, deschizând o ușă din spatele altarului, a coborât în catacombele Catedralei.
A ajuns la o ușă mare, metalică. A bătut puternic, cu pumnul ei firav. Ușa s-a deschis. Liniște și întuneric înăuntru. Cel care deschisese nu se vedea. Deodată a izbucnit un val de lumină și de sunet: o sală imensă, plină de oameni care săreau, urlau, dansau – exact atmosfera unui club. Fata s-a deplasat prin mulțimea de oameni, care părea să-i facă loc în mod deliberat. S-a așezat pe o canapea mare, neagră, din piele. Imediat, o picoliță și-a făcut apariția aducându-i un pahar înalt de șampanie. Tipa a sorbit din el cu detașament și superioritate. Doi body-guarzi și-au făcut apariția de-o parte și de alta a canapelei, prin fața căreia se perindau mereu indivizi cu chipuri întunecate și indistincte. Se adunaseră și mulți fotografi, ale căror blitzuri aruncau în mod constant o lumină orbitoare asupra fetei.
Pe un podium, asemănător acelora de la prezentările de modă, mergea o zebră, care avea în loc de dungi albe, dungi roz.
XII
M-am trezit cu gustul propriului sânge și cu senzația că o să mi se scurgă creierul din capul spart. Am privit confuz în jur – librăria – totul era răvășit, distrus. Rafturi răsturnate, cărți rupte, arse, adunate grămadă. Mobila și pereții distruși. Nimeni în jur. Tipa plecase. La fel și călugării. Puteam să fiu sigur că unul dintre ei doi mă lăsase lat.
Zgomotul pe care îl face un râu curgând violent sau un baraj atunci când deversează; zgomotul de apă multă – doar asta auzeam.
„Þi-am zis să te cari dracu din orașul ăsta de căcat?! Þi-am zis?!!! Dar, nu! Tu n-ai vrut!” de haină mă apucase cerșetorul din stația de metrou. „Hai mai repede, că ne ia apa!” M-a tras după el până m-a ridicat în picioare. M-am ținut după el și am ieșit afară, unde mă aștepta o imagine ruptă dintr-un coșmar suprarealist.
Apa șiroia pe străzi, măturând tot în calea ei. Avea cel puțin un metru, iar curentul îți smulgea oasele. Din cer, ploaia cădea fără oprire. Un potop, un val imens, părea să curețe orașul de pe fața pământului.
„Þine-te după mine! Trebuie să ajungem la Catedrală... pe teren mai înalt! Orice ai face, nu te uita sub apă”
Am mers în spatele lui până când apa înghețată a devenit suficient de adâncă încât să trebuiască să înotăm, mai mult purtați.
Încercam să înot, dar brațele și picioarele îmi obosiseră. Clădiri, case, erau aproape în întregime scufundate și veneau valuri tot mai mari, prinzându-ne din urmă. Abia mă putea ține după cel care mă salvase. Înghițisem mai mult lichid decât aș fi vrut, și nu mai vedeam clar. L-am auzit doar spre vagabond: „La Catedrală! Ai auzit?! La Catedrală!” Un val a venit din urmă și m-a scufundat sub linia de plutire – dar nu am deschis ochii să văd. Adânc în apa, nimeni nu trece.
Când am scos capul la suprafața, am văzut undeva în dreapta mea o silueta deja cunoscută – mi se părea că-i tipa de la librărie, de la hotel, de la... Dar din nou un țipăt îndepărtat m-a adus la realitate: „Hai azi!”
Din nou, un val a trecut peste mine și de data asta am privit dedesupt – sub apă este iadul. Sau poate o întrezărire a morții. Sau o altă realitate – pe care n-o poți vedea cu ochii.
Un drum, traversând o câmpie, totul văzut cu susul în jos, ca și cum drumul ar fi fost lipit de suprafața apei – pe partea cealaltă; o altă lume – lumea de pe cealaltă parte a apei. O motocicletă trecând în mare viteză, lăsând unghiul meu vizual în urmă, într-un nor de praf.
Am ridicat capul deasupra apei și am văzut profilul imens al Catedralei, tot mai aproape. Dar un alt val m-a băgat sub apă.
De data asta, scena dintr-un tren se vedea răsturnată. Trei indivizi, în întregime negri, lipsiți de culoare sau forme, cărora puteai să le distingi doar siluetele întunetcate, râdeau. Un râs demonic. Simt o plasă de nylon trasă peste față și nu mai pot respira, dar îi aud zicând printre râsete: „Și noi, bă! Și noi!”
Ies să iau o gură de aer dar urmează un alt treilea val: acum e vorba de un apartament, unde pe un covor roșu urina o javră neagră-maronie.
Ajunsesem cu picioarele pe pământ din nou. Am alergat pe strada care urca, împreună cu vagabondul. Îmi era teamă de apa care venea din urmă tot mai multă. Nu departe de imensele porți metalice, care dădeau în grădinile Catedralei, i-am văzut pe cei doi călugări cum le închid, cu indiferență, în ciuda strigătelor noastre disperate. De fapt, semăna mai mult cu un castel descris de Kafka decât cu o catedrală.
Apa se apropia din toate direcțiile și se părea că în curând întreg orașul avea să fie scufundat, mai puțin Catedrala.
În cele câteva secunde rămase, vagabondul mi-a spus, cât se putea de serios: „Se pare că vei scăpa din oraș până la urmă”. Nu am mai avut timp să-l înțeleg, valul de apă ne-a acoperit pe amândoi. Mi-am simțit țeasta lovindu-se de barele metalice ale porții și totul a izbucnit într-o lumină puternică.
XIII
M-am trezit într-o cameră albă, ce părea nemărginită. Þineam minte ce mi se întâmplase în Amtenn, dar nu știam unde ajunsesem. M-am ridicat și m-am uitat în jur. La o masă de sticlă stătea un bătrân. Când m-am apropiat, l-am recunoscut pe bărbosul din bar. Abia atunci am realizat cât de mult se apropia moșul ăsta de imaginea tipică a lui Dumnezeu: un bătrân cu trăsături blânde, cu o barbă stufoasă și căruntă.
El mă privește calm și întreabă: „Muștar sau maioneză?”
Întotdeauna m-am gândit, ca orice ateu, la întâlnirea cu Dumnezeu ca la un lucru absurd – dar niciodată nu am crezut că se va reduce la așa ceva. Eu la fel de calm și oarecum confuz cu privire la relevanța întrebării: „Maioneză”.
„Cum vrei”.
XIV
Acum și el era bătrân. Știa că trebuie să moară, dar nu vroia. Nu vroia să dea drumul unei vieți pe care o știa neterminată. Nu vroia, nu trebuia să renunțe. Acum era mult prea târziu și gândul ăsta nu-l lăsa să moară în pace.
Cei dragi se strânseseră în jurul lui și îl priveau cum se chinuia pentru fiecare suflare. Fiecare dintre ei se gândise cum ar putea să curme suferințele bătrânului; și fiecare se rușinase de gândul lui.
La capul său stătea o icoană cu Răstignirea, pe care el n-o vroia acolo. Nu vroia să moară așa. Refuzase să se spovedească. Spunea că el are un singur păcat și că trebuie să moară cu acel păcat pe suflet. Spunea că nici preoții și nici Dumnezeu nu au cum să schimbe ceva.
În cele din urmă, bătrânul și-a dat ultima suflare, spre mulțumirea tăinuită a celorlalți. A închis ochii și a adormit pentru totdeauna.
XV
Se făcea că este într-o imensă cameră albă, nu știa însă unde. Parcă o mai văzuse – poate în visurile sale. Se făcea că e din nou tânăr, iar la masa de sticlă stătea un bătrân cu trăsături blânde și cu barba căruntă. A râs în sinea sa, gândindu-se că aceea e imaginea tipică a lui Dumnezeu. S-a apropiat încet de masă.
Bătrânul l-a întrebat: „Muștar sau maioneză?”
„Muștar.”
„Cum vrei.”
XVI
Vedea totul în ordine inversă. Întâi copacul din parc, apoi panorama orașului, apoi drumul, apoi cimitirul. Ochii îi căzuseră pe o placă funerară neagră, pe care nu scria nimic. Lucrurile continuau să se desfășoare invers. A trecut pe cărarea de lângă cimitir și s-a oprit în fața ușii roz, privind limbile ceasului, care mergeau invers – până când s-au oprit în dreptul orei doisprezece fix. Pe ușă scria cu mov „LA”.
„Nu voi mai aștepta să aștept” și-a spus. Și a intrat.
XVII
Acum era bătrân. Știa că trebuie să moară, iar asta nu-i aducea decât un sentiment de pace – pacea pentru care luptase. Își știa viața terminată și asta nu-i oferea decât mulțumire. Ceea ce lăsase în urmă îi oferea mulțumire.
I-a privit pe cei dragi, care se adunaseră în jurul lui, cu recunoștiință – și a zâmbit. Fără să-și dea seama, toți gândeau același lucru: „A trăit bine”. Și pentru asta erau într-un fel mândri.
Refuzase să se spovedească. Spunea că el nu are păcate pe care să i le mărturisească lui Dumnezeu. Respira tot mai ușor, tot mai rar. Până la urmă și-a dat ultima suflare. A închis ochii și a adormit pentru totdeauna.
XVIII
Din nou în ceainăria de lângă gară. El mă privea cu o expresie întrebătoare: „Deci?” „Plec. Un singur drum, corect?” „Ești sigur?” „În nici un caz. Dar nu am alternativă.” „Asta tu știi” „Nu știu nimic. Nu știu ce voi găsi la celălalt capăt. Dar trebuie să mă împac cu ideea” „Înțeleg.”
Stropii ploii din seara precedentă urcau acum pe vitrina ceainăriei, iar aburul cobora în ceștile noastre.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!