Cerul era albastru precum apa adâncă a oceanului în zilele senine. Nici un nor. Soarele ardea plăcut. Sub el, păduri verzi se încălzeau, împrăștiind un miros plăcut de proaspăt.
Se auzeau țipetele păsărilor în zbor, și mai aproape de pământ, zumzăitul unor insecte uneori invizibile.
La marginea pădurii, o turmă de căprioare pășteau atente la cel mai mic zgomot. În depărtare se puteau zări blocurile înalte pe care oamenii le construiseră ca să locuiască în ele. Însă erau prea departe pentru ca gălăgia citadină să ajungă până aici.


Copilul se trezi brusc.
- Mami! strigă el, dar părinții lui dormeau adânc.
- MAAMIII!!!
Ușa se deschise și mama intră în camera copilului. Era pe jumătate adormită, pe jumătate supărată că fusese trezită din somn. Dar îl văzu dezorientat și supărarea îi trecu.
- Sunt aici, puiule, sunt aici, îi spuse ea, iar vocea ei liniștitoare îl calmă puțin pe copil.
- Iarăși ai visat urât? întrebă ea.
- Mami, spuse el fără să răspundă la întrebare, oamenii au locuit cândva deasupra apei? Pe pământ uscat?
Femeia oftă. Copilul ei avusese iarăși visele acelea...
- Nu știu, dragul meu. Nu știu, dar nu cred, îi răspunse ea, privind prin geamul închis cupola de sticlă care proteja orașul de tonele de apă aflate deasupra. Nu cred, repetă ea ca pentru a se convinge pe sine. Am fi știut. Și, în plus, soarele este otrăvitor. Oamenii nu ar putea rezista la suprafață mai mult de câteva minute. Ar muri.
Apoi, mângâindu-l pe creștet, încercă să îl liniștească, să adoarmă iarăși. Avea și ea nevoie de somn:
- Hai, culcă-te. A fost doar un vis urât.