agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2148 .



Scrisoarea zilei care nu ar fi trebuit să vină
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [madman ]

2005-10-11  |     | 



Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moșule?... "Bătrâne Domn"!... Ha! Mai ai vreun locșor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloși ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

Reintră în lume în noaptea asta pe ușa casei mele, șezi la masa mea și împarte cu mine o sticlă și o scrumieră.
În noaptea asta am să te tratez, din nou, regește. Ai să fii iarăși "Bătrânul Domn", o să îți vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaștri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca și cum ai exista într-adevăr.
Și o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă și o să fumezi cot la cot cu mine țigările astea bolnave și tu o să taci iar eu o să vorbesc.
O să îți vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputința ce a țâșnit din rănile vechi. Despre ură și mai apoi despre moarte.

Bătrânul râde și își aprinde o țigară. El așteaptă să îi vorbesc despre ziua aceea pe care eu aș fi numit-o "nefastă", ziua în care, după mai bine de un an, am întâlnit-o, întâmplător, pe ea. El știe deja ce am să-i spun și mai ales cum am să i-o spun, dar așteaptă în liniște, fumând, privind în gol și zâmbind prostește.

Așa cum stătea și ea atunci, arătând, însă, mai bătrână decât Bătrânul meu Domn, pe terasa celui mai luxos hotel din oraș, machiată ostentativ și în compania unui moș acrit, a cărui bunăstare financiară transpira prin fiecare cută de carne de sub bărbie sau de pe burtă.
Ea îl privea foarte rar, râzând când trebuia să râdă, răspunzând când nu avea încotro. În cea mai mare parte a timpului, însă, privirile îi rătăceau pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuți pe care să îi salute, care să o observe pe ea, stând pe terasa goală a celui mai luxos hotel din oraș.

Iar unul dintre cunoscuții de care i s-a agățat privirea am fost tocmai eu. Trecând, fără sens și fără scop, exact prin acea zonă a orașului, exact în acel interval de timp.
Să fi fost oare o intervenție de-a ta, Bătrâne Domn? N-ai să-mi spui niciodată. Stând cuminte pe scaunul de nuiele, între un pahar aproape gol și un chiștoc urât mirositor, pari aproape real.
Nu mă mai privi așa, ia și bea, să bem amândoi! Pentru uitare. Pentru moarte. Și dacă o să mă asculți până la capăt, dacă nu o să dispari din nou, așa cum faci de obicei când am mai mare nevoie de tine, am să fiu atât de bun încât am să îți spun pe nume.

Ea m-a văzut și m-a strigat bucuroasă. Nu aș fi observat-o altfel. S-a ridicat de la masă și a venit către mine. Companionul ei o privea cu o adulație comparabilă doar cu aceea cu care își privea friptura înecată în grăsime din farfurie. Doar că friptura costase mult mai puțin.

M-am oprit. Văzând-o cum se apropie de mine, îmbătrânită prematur, plină de accesorii costisitoare, falsă până și în mișcări, mi-am adus aminte de clipele rupte din Timp petrecute în compania unei ființe care nu avea cum să fie cea care se afla acum în fața mea.
Și lumea întreagă parcă s-a cutremurat, pământul și-a deschis rănile cenușii, iar eu am putut vedea osemintele descărnate ale uciselor amintiri despre Ea. Despre copila care reușise să-mi arate cerul doar pentru a-mi demonstra cât de dureroasă e prăbușirea de la asemenea înălțimi.
Despre Lumea care murise pentru câteva clipe, înecată în ochii ei și despre Lumile care se născuseră tot acolo, tot atunci.
Despre fericirea viselor care se substituiau realității și despre durerea viselor care nu aveau să se transpună niciodată în realitate.
Despre cioburile însângerate ale sufletului meu, care mi-au ars palmele cândva.
Am văzut-o din nou zăbovind în brațele mele, i-am simțit iar apăsarea dulce a buzelor peste ale mele, am gustat iar sarea stelelor care îi muriseră în ochi.

Și am urât-o încă înainte să ajungă la mine. Știam că ea nu mai era Ea și că masca grosolană sub care se ascunsese cândva fără voie nu mai putea fi dată jos niciodată.

Iar ea, fără să știe nimic, îmi vorbea despre afacerea pe care urma să i-o pună pe picioare noul ei "prieten", despre mașina decapotabilă ultimul tip pe care i-o cumpărase, despre noul apartament proprietate personală amenajat conform ultimelor tendințe occidentale...

O priveam foarte rar, râzând când trebuia să râd, răspunzându-i când nu aveam încotro, însă în cea mai mare parte a timpului privirea îmi rătăcea pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuți pe care să îi salut, de care să mă agăț ca să scap de ea.
N-am putut să plec, să îi spun să mă lase în pace, să nu îmi mai iasă în cale, pentru că în spatele ei aș fi văzut mereu spectrul unei persoane pe care o iubisem cândva și nu aș fi suportat asta.
Am stat neputincios în fața ei, lăsând-o să termine ce avea de spus, răspunzându-i la inevitabila întrebare care a urmat înșiruirii de achiziții - "Și tu?".
Nu știu ce i-am răspuns, oricum nu o mai interesa răspunsul, și am plecat, lăsând-o să se întoarcă pe terasa celui mai luxos hotel din oraș, lăsând-o în căutare de alte cunoștințe care măcar să observe că ea e acolo.
Ne-am despărțit cu promisiunea formală de a ne revedea cândva, pentru a mai povesti ca între prieteni vechi, deși știam amândoi că asta nu se va întâmpla niciodată.
Și am urât-o multă vreme după aceea, pentru că nu mă puteam hotărî care dintre noi este prostul: ea, care își vânduse sufletul pentru o satisfacție materială temporară, sau eu, care trăiam de pe o zi pe alta, visând la lucruri pe care nu aveam să mi le permit niciodată?

Acum știu. Acum nu îmi mai arde ura în ochi. Acum nu mai e acolo decât moarte. Dar durerea în care am trăit, sufocat, atâta timp, chinul de a înțelege, neputința de a înțelege, otrava care mi s-a adunat în suflet ca un puroi infect, mi le iei tu înapoi, Bătrâne Domn?
Îmi îndrepți tu aripile? Îmi dai tu jos vălul negru de pe ochi, ca să mai văd din nou, ca odinioară, lumea în roșu și în albastru și în verde?...

Dacă ai avea cum...

Ca rod al imaginației mele, Bătrâne Dumnezeu, nu poți face nimic din toate astea. Mă privești uimit și nu observi că țigara aproape ți-a ars degetele pământii. Ca rod al imaginației mele, ești doar un bun ascultător. Golește paharul imaginar pe care eu ți l-am umplut fictiv cu cea mai proastă bătură posibilă și întoarce-te în lumile tale. Întoarce-te în Uitare. Cred că mi-e mult mai bine fără tine, fără deznădejdea așteptării unui sprijin divin care nu vine niciodată.
Lasă-mă în pace pentru totdeauna, iar acum, când pleci, ia și stafia Ei, care mai rătăcește undeva, sunt sigur, prin adâncurile lumii mele, așteptând să-mi sape iarăși în carne șanțuri adânci, pândind momentul să râcâie din nou în coșciugele goale.

Bătrânul se ridică încet, apăsat de timp și de durere, și, pe când se topea în beznă, l-am văzut ținând de mână o ființă de lumină plăpândă. Iar pe când Ea s-a stins, camera mea nu mai mirosea a sărat.
Camera mea mirosea a gol.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!