O rază de soare își făcuse loc printre scândurile ce acopereau geamul dinspre stradă, gâdilându-i enervant retina. Ca să tragă draperiile grele de catifea trebuia să se dea jos din pat și asta nu-i convenea deloc. Greșeala însă îi aparținea: la culcare, după ce terminase cu scrisoarea, uitase de draperii. Se ridică totuși pe marginea patului, își făcu puțin curaj și porni încet spre fereastră. Pe la mijlocul camerei se împiedică dar reuși să se sprijine de masă. Picioarele n-o mai ascultau, la 75 de ani dădea semne de oboseală, până și mersul zilnic la piață, care altădată era o plăcere, acum o obosea. Hotărî să nu se mai culce, aprinse lumina și se așeză la masă. Sorbi două înghițituri din ceaiul rece și deschise plicul. „Să mai verific o dată, dacă am uitat ceva…” „Domnule Ministru”…începu ea… „dar dacă e doamnă? Ce mai contează, domn, doamnă, tot un drac…așa…subsemnata…până aici e bine…domiciliată în localitatea … strada caporal Joița nr. 37A, strada cu S mare ar fi trebuit,…vă rog să analizați următoarele fapte și să luați măsurile cuvenite și legale cum se cuvine într-un stat de drept așa cum suntem acum, după Revoluția din 1989, care prin orașul nostru parcă nici n-a fost”. După care urma o enumerare a 14 fapte reprobabile cu subpunctele lor despre vecinii ei care îi otrăviseră găinile, îi rupseseră gardul și îi făceau viața un calvar. Dar plângerile ei se îndreptau și împotriva Primarului și administrației locale care nu luaseră măsurile cuvenite, și nici măcar nu-i răspunseseră în termenul legal la petițiile ei, împotriva milițianului (pentru ea tot milițieni rămăseseră) care nu voia s-o asculte când îl întâlnea pe stradă și a poștașului care nu-i lăsa corespondența în cutie și cu siguranță îi rătăcea scrisorile. „O să vadă ei, cu ministerul nu te pui”. Madam Feltz era văduvă, bărbatul îi murise cu 40 de ani în urmă, rămăsese cu un copil care plecase și el departe de casă, acum era singură, cu vecinii nu se înțelegea, prietene nu mai avea, doar albumul cu fotografii din timpul șederii la pension și din cele trei concedii petrecute cu răposatul bărbat la Govora.
Se îmbrăcă încet, își alese o rochie verde, cu bretele, se spălă pe față în fugă și își fixă proteza, după care își rujă buzele cu un roșu carmin, dădu cu puțin cârmâz și pe obraji, apoi ieși în stradă. De la intersecție, colț cu A.I.Cuza, își aduse aminte că uitase ceva și se opri. Ah, da, plicul. Plicul cu reclamația. Se întoarse după el, și după o jumătate de oră, cu timbrul lipit, acesta luă drumul lung și întortocheat al Poștei române Roșiori – București via Ploiești „auzi ce prostie, ăștia nu știu decât să ocolească”. „Acu’ să-i văd pe unde mai scot cămașa, nenorociții”, își zise ea în gând. Era a șasea scrisoare pe care o trimitea ministrului, „acesta nou numit acum îl văd mai serios, precis îmi va răspunde. Doar dacă n-o fi vreo femeie”.

***

Domnul consilier Vladimir Emilian Popeangă se deplasa cu mașina de serviciu pe șoseaua ce leagă capitala de orașul Roșiori. Trecuse de jumătatea drumului și acesta devenise mai dificil pe măsură ce se apropia. Întâlnea mulți bicicliști, pietoni care circulau pe carosabil și pe care trebuia să-i claxoneze (lucru care-l enerva), și un fel de căruțe pe două roți trase de măgari, care-l mirară tare, la el în Ardeal nu pomenise așa ceva. „sărăcie mare în sudul acesta” își zise el. Ajunse la primăria din localitate și, așa cum stabilise la telefon îl căută pe angajatul care urma să-l edifice în problema ce-i fusese încredințată, și anume rezolvarea celor șase reclamații ale numitei doamne (frau, așa cum semna) Feltz, domiciliată pe strada caporal Joița la nr. 37A, cum reieșea din scrisoare. Îl primi un domn scund, cu un început de chelie care, la o ceașcă de cafea îl puse în temă:
- Avem probleme cu doamna Feltz, nu prea e într-ale ei. Se ține de reclamații, cred că asta-i ocupă tot timpul, a făcut o obsesie.
- Stimate domn, nu iese fum fără foc, ceva trebuie să fie. Chiar n-ați putut rezolva pe plan local? Domnul ministru în persoană m-a trimis să văd ce se întâmplă și să iau măsuri. Am înțeles că este o biată văduvă, dumneavoastră nu-i dați drepturile ce i se cuvin, vecinii o hărțuiesc, poliția n-o ia în seamă…
- Acum, toată stima pentru doamna Fertz, că e femeie în etate, dar o să vă convingeți și singur. Noi o cunoaștem prea bine. Nu ne luăm după zvonuri dar v-aș sugera să fiți foarte atent cu dumneaei. Se spune că a avut mulți bărbați la viața ei, e drept, când era mai tânără. Chiar și moartea soțului ei a fost dubioasă.
- Sunt amănunte care pe mine nu mă interesează. Eu am venit să rezolv o problemă și după amiază trebuie să fiu înapoi la minister cu o concluzie și un răspuns clar pentru domnul ministru. În fine, să n-o lungim, v-aș ruga să-mi dați un însoțitor, dar să stea mai la distanță, nu vreau ca prezența altei persoane să afecteze dialogul. De altfel, chiar dânsa ne-a atras atenția să nu vă credem.
Așa că, după un sfert de oră, domnul consilier Vladimir Emilian Popeangă, bătea, la început cu degetul, apoi cu pumnul în poarta doamnei Fertz. Geamurile acoperite cu scânduri și tencuiala căzută dădeau un aer sinistru casei, iar bălăriile crescute în curte accentuau starea de paragină generală. Un fâlfâit de aripi se auzi din coroana nucului. În fundul curții se zărea un gard de lemn, aproape putred și aplecat într-o rână.
Șoferul primăriei îl aștepta la zece metri distanță, la colțul străzii, fumând o țigară.
- Poate n-o fi acasă, zise consilierul.
- Nu se poate, este sigur. Am întrebat paznicul de la școală, a văzut-o intrând acum o jumătate de oră. (Școala de șoferi se afla chiar vis-a-vis de casă).
Consilierul își drese vocea, și cu un glas pițigăiat începu să strige:
- Aloo...e cineva acasă? Aloo…doamna Feltz, sunteți acasă? Îi veni și lui să râdă de vocea sa.
Repetă de câteva ori de data asta mai hotărât, pe o tonalitatea mai gravă. Ceva îi spunea că bătrâna este în casă, văzuse chiar cum se mișcă ușor perdeaua din geamul ușii. Și nu se înșela. După câteva minute, ușa se deschise și în pragul ei își făcu apariția frau Feltz, în toată splendoarea ei feminină, îmbrăcată într-un capot galben cu flori roșii de mac. Consilierul încercă poarta. Era încuiată.
- Sărut mâna stimată doamnă, sunt consilierul ministrului, mă numesc Vladimir Emilian Popeangă. Am venit să discutăm problema dumneavoastră, să rezolvăm reclamațiile și sesizările pe care le-ați trimis. Puteți să-mi deschideți poarta?
Bătrâna se uită un moment la consilier, apoi i se adresă răstit:
- Îmi pare rău, azi e marți și marțea nu am zi de vizite. Bună ziua!
Consilierul crezu la început că n-a auzit bine. După câteva secunde își reveni:
- Doamnă, stați un moment, eu sunt de la minister. Mi-ni-ster, repetă el accentuând fiecare silabă. Dumneavoastră ne-ați chemat.
Femeia se întoarse din prag și privind atent la interlocutor îl întrebă:
- Aveți legitimație? Că am mai văzut eu d-ăștia. Dacă nu, să știi că sun la miliție. Asta era o amenințare care nu putea fi pusă în practică, madam Feltz nu mai plătise abonamentul de câțiva ani, așa că societatea de telefonie îi anulase abonamentul și o dăduse în judecată pentru recuperarea datoriei de 875.500 lei, drept pentru care fosta abonată le făcuse și lor un șir de reclamații și contestări la executare, așa cum o sfătuise un vecin avocat.
- Am, sigur că da. Poftiți, uitați-o. Consilierul flutura în mâna dreaptă cartonașul care-i deschidea toate porțile, mai puțin a bătrânei din fața lui. „Avea dreptate omul acela din primărie, e cam ciudată”.
Madam Feltz se apropie de poartă și odată ajunsă acolo, luă legitimația din mâna domnului Vladimir Emilian Popeangă și o privi pe îndelete prin sticla ochelarilor cu dioptrii 3,5 minus.
- Da, așa pare. Poftiți în casă și scuzați deranjul. Femeia descuie poarta cu o cheie pe care o scosese din buzunarul halatului, făcu doi pași pe trotuar, privi atent în lungul străzii, mai întâi spre intersecția cu strada I.L.Caragiale, apoi în partea opusă, spre cimitir. Aruncă o privire și pe partea opusă, spre Școala de șoferi, apoi prinzându-l pe consilier de mânecă îl trase în curte, închizând poarta în urma lor. Și tot așa îl ținu până ce acesta intră în casă. Îl întâmpină un antreu din care porneau două uși, una în stânga, alta în partea dreaptă. Bucătăria și dormitorul, se gândi el, sper să mă invite în bucătărie, dormitorul trebuie să fie sumbru. Dar nu. Bătrâna aduse două scaune și-l invită să ia loc. Pe peretele din față era agățată o oglindă imensă, veche, cu argintul exfoliat și rama de lemn murdară. Cred că e destul de scumpă, chiar așa în halul ăsta, gândi consilierul. Bătrâna mai aduse o măsuță mică de lemn pe care o puse între ei. Se așezară și urmă un minut de tăcere.
- Să vă spun…
- Să-mi spuneți.. începură amândoi să vorbească în același timp. Bărbatul cedă.
- Să-mi spuneți de ce nu ați venit până acum? Eu v-am scris de 4 ani.
- Doamnă, eu acum am preluat petițiile dumneavoastră, știți s-a schimbat ministrul și personalul aproape tot, după alegerile din vară. Acum a găsit domnul ministru scrisorile în mapă. (De fapt adevărul era altul, scrisorile zăceau într-un sertar și doar în urma curățeniei le găsise întâmplător). Dintr-un colț, ca o fantomă aproape, își făcu apariția o pisică neagră care se apropie de bărbat și începu să se frece de piciorul lui.
- Doamnă, vă rog. Puteți să dați pisica afară? Fac alergie. Și chiar începu să strănute de câteva ori, ochii i se înroșiră și respirația deveni deodată greoaie și zgomotoasă. Femeia deschise ușa și scoase pisica. După un timp bărbatul se liniști.
- Poate doriți un pahar cu apă? Și bărbatu-meu, Dumnezeu să-l țină, avea alergie la praf. Cred că și d-aia s-a prăpădit, pe vremea aia nu existau medicamente ca acum. Acum sunt peste tot, dar din pensie ce să iei mai repede?
- Da, aveți dreptate. Deci, vă rog stimată doamnă… Feltz, povestiți-mi ce vi s-a întâmplat. Dar vă rog, pe scurt, faceți o sinteză a evenimentelor.
- Domnule dragă, își fac păcat nenorociții ăștia cu mine că sunt femeie bătrână și nu mai suport, o să mă găsească moartă de supărare, poate asta și urmăresc, să-mi ia casa. Este impardonabil cum se comportă. Pe la ‘48, când ne-au luat comuniștii atelierul, bărbatu-meu avea atelier și două camioane Mercedes, am vândut din pământ, că aveam curtea mai mare, până în capul străzii și ne-am mutat în casa asta, că era cea mai bună. O vreme a fost bine, eu știam franceza și puțină germană din pension, mai dădeam lecții de franceză, iar bărbatu-meu lucra la Direcția agricolă, ca revizor…
Consilierul începu să caște. Deodată îl prinsese oboseala, „poate de la condus”…sorbi o gură de apă din pahar și găsi un moment când bătrâna era cu privirile în altă parte ca să-și umezească degetele, apoi fruntea.
- Doamnă, poate ar trebui să sărim peste etapa asta. Haideți să venim mai în zilele noastre.
- Da, domnule. Sigur. Mai doriți un pahar cu apă? Sunteți cam galben la față dar asta și din cauza luminii. Într-adevăr, lumina zilei filtrată prin geamul galben-murdar de deasupra ușii dădea tuturor lucrurilor din încăpere nuanțe de sepia, îmbătrânindu-le mai mult decât erau. Femeia se ridică și plecă după apă. Se întoarse după câteva secunde cu un alt pahar. Până și apa din el avea o ușoară nuanță de galben. Consilierul nu se putu stăpâni și remarcă:
- Frumoase nuanțele astea de galben pai, care le dă geamul dumneavoastră. Chiar și apa din pahar pare altceva.
- Pe care, mă scuzați că vă corectez. Da, așa este de fapt în apă am pus eu un strop mic, foarte mic de sirop de lămâie. Îi dă un gust mai bun și-i schimbă și culoarea. Când mă gândesc la săracul bărbatu-meu, Dumnezeu să-l țină… Ce om a fost… Ce suflet… Păcat că s-a prăpădit așa de tânăr, dac-ar mai fi trăit n-aș fi avut problemele astea și acum ați fi stat cu el de vorbă la o bere. Îi plăcea berea. Și vinul alb, merlotul. Și mai lua și câte-o țuică-două înainte de masă, așa ca omul. Și doamna Feltz își șterge o lacrimă apărută în colțul ochiului drept.
- Merlotul e vin roșu, stimată doamnă, o corectă bărbatul. Simțea nevoia să-i dea replica, după ce aceasta îl corectase la gramatică. Dar de ce a murit așa tânăr? Am înțeles că nu avea nici 40 de ani.
- Nu contează. Merlot sau cabernet, tot aia e. Eu nu mă pricep la vinuri, n-am mai băut de când s-a prăpădit Virgil, săracu’. Virgil îl chema pe bărbatu-meu. Mergeam din când în când la grădină, în parcul mare, cânta fanfara în chioșc, și el întotdeauna lua două sticle de bere pe care le bea încet, pe îndelete. Eu aveam un pahar micuț, îl purtam mereu în geantă. Îl ștergea atent cu batista lui din buzunarul de la piept, apoi îmi turna și mie puțină bere. Beam unul și-mi ajungea. Rareori două-trei, când dansam vals sau tangou și mă întorceam transpirată și veselă de pe ring. Ah, ce vremuri… Ãștia tinerii de acum nu mai știu să se distreze. A murit fulgerător, săracu’. De la inimă, sigur. Așa au zis și medicii. A băut un pahar de sirop și imediat după aceea a căzut. Cred că a făcut aprindere, sau l-a luat amocul, că în două minute era dus. Să nu credeți ce spun unii, eu am mulți dușmani, v-ați convins desigur din scrisori. Îl iubeam ca pe lumina ochilor.
- Nu, n-am vorbit cu nimeni despre soțul dumneavoastră. Ce ar fi putut să-mi spună? Au trecut atâția ani, majoritatea cred că nici n-au avut prilejul să-l cunoască. Bărbatul sorbi o înghițitură mică din pahar. Apa avea într-adevăr un gust dulce-acrișor cu aromă de lămâie. Deodată își aminti ce-i spusese funcționarul din primărie și puse paharul înapoi pe farfurioară. Poate că omul acela o fi știind el ceva, își zise. Nu iese foc fără fum.
- Era un om foarte judecat. Întotdeauna își calcula bine socotelile și era corect cu oamenii. „Trebuie mereu să lași o mreajă de siguranță, spunea el. Sau să ai un plan de rezervă”.
- Se spune marjă, o corectă consilierul
- Ha? Pardon, ce se spune? Eu sper că n-ați aplecat urechea la tot ce se vorbește. Lumea e invidioasă, eu sunt o persoană educată, nu suport țopârlanii. Mai ales pe ăștia de după revoluție, „age, libertate decembri utere”. Adică știți dumneavoastră, mă scuzați că vorbesc de utere, dar dacă așa zice latinul…
- Nu, doamnă, se zice marjă de siguranță, nu mreajă.
- Ah, da. Scuze, eu de obicei nu greșesc, cunosc bine gramatica, am fost internă la pension, domnule. În Franța și un an și în Elveția. Și chiar am locuit acolo o vreme înainte de căsătorie. Pe lângă Place Pigalle, aproape de Père Lachaise.
Bărbatul începea să fie nervos. Simțea că femeia râde de el. Nu știa Parisul, n-o putea contrazice, ar fi făcut-o cu plăcere. „Diseară intru pe net și caut, își zise. N-am ajuns să mă prostească o babă de provincie. Însă acum, acum trebuia să știu, să-i pot răspunde”. Îi trecu un junghi prin stomac. Uite ce pățesc dacă mă enervez. Iar mă ia gastrita. Sau…? Și deodată se gândi că moartea bietului om n-a fost așa…de la Dumnezeu, că poate și lui i-a pus ceva în paharul cu apă. O transpirație rece îl năpădi, mai întâi pe frunte, apoi pe șira spinării. Coloana vertebrală, se corectă singur. Baba m-ar fi taxat, sigur. Dar ce să aibă cu mine? Doar eu am venit s-o ajut, și ea știe asta. Doar dacă nu e total țicnită, și după comportamentul ei e foarte posibil. Cine dracu’ m-a pus să preiau dosarul ăsta? Ministrul putea să trimită pe Vasile, dar eu ca prostul m-am oferit. Ca mâine riscam să-l văd pe Vasile avansat și miticanul chiar nu merită.
- Făceam plimbări multe prin Paris și prin împrejurimi. Intram cu prietenele mele la cele mai selecte cluburi de jazz, era la modă Armstrong atunci. Și alții pe care nu mi-i mai amintesc.
- Chick Corea de exemplu, zise. Consilierul. „Hai că am prins-o cu asta”, se gândi el zâmbind.
- Da, da. Și mulți alții.
- Doamnă, am greșit eu, scuzați-mă, dar Corea e mult mai tânăr, n-avea cum să cânte pe vremea aia.
- Păi cine-a amintit de el? Nu dumneavoastră? Era altul da, un argentinian, Coreja parcă. Dar nu cânta jazz, îmi pare rău să vă spun, cânta la acordeon tangouri. Superb, a început pe stradă și apoi într-o cafenea unde veneau pictorii și scriitorii la modă, Les trois mages, parcă. Sau aia era în Salon, dar dumneavoastră n-aveți de unde să știți. Acolo l-am cunoscut și pe Matisse. Ce om interesant și politicos era. Am auzit c-a murit, dumneavoastră trebuie să știți.
Foarte abilă cucoana, se gândi consilierul. Știe cum să scape și să contraatace. Din nou își aduse aminte de apă. Nu, nu cred că a pus ceva în pahar. Totuși ar trebui să iau măsuri, să plec mai repede și să mă duc la spital, la urgență. Prea se uita pe stradă să vadă dacă o vede cineva când intru la ea în curte. N-avea nevoie de martori.
- Doamnă, să ne întoarcem la problema dumneavoastră. E frumos ce povestiți, dar eu trebuie să rezolv ceva, sunt în timpul serviciului. Și da, a murit de mult. De Matisse, vorbeam.
- Da, desigur. Toate la timpul lor. Să vă aduc niște cornulețe, sunt o bunătate. Nu le-am făcut eu, recunosc, nu mă pricep la prăjituri, dar îmi plac, mai ales înghețata. Aia făcută în casă. Aveam o bucătăreasă pe vremuri, când eram copilă. Făcea o înghețată... Nu se mai face acum așa ceva, totul la mașină. Niște prostii iese, nu m-aș atinge de ele nici moartă. Dar cornulețele sunt bune, eu nu am gustat din ele, nu mă mai ajută dinții și am glicemia mare. Vecina mea, coana Smaranda gătește bine, o solicită mereu când e vorba de vreo nuntă, botez, petrecere. Acum că e bătrână ajută mai mult la pomeni și parastasuri. Dar o dată era s-o pățească și ea. Ca să vezi cum e viața…
- Adică? Ce poți să pățești că faci niște cornulețe?
- Cozonac. De la cozonac era să i se tragă. A chemat-o coana Victorița, n-o știți dumneavoastră… s-a mutat la bloc de când au demolat-o ăștia după cutremurul din ‘77. Îi murise cumnata, asta se întâmpla acum vreo cincisprezece ani. Sau douăzeci? Nu mai contează.
- Chiar nu contează, credeți-mă. Consilierul își privi ceasul cu un gest discret. Bătrâna însă îl observă.
- Domnule, eu zic să nu pleci de aici până nu termin ce am de spus. Pari om inteligent, nu ca pârliții ăștia din primărie care nici nu vor să stea de vorbă cu cetățenii. N-aș vrea să scriu domnului ministru că ați venit doar în plimbare, să-mi beți mie limonada și să-mi mâncați cornulețele.
- Nu doamnă, se poate? Dar vă rog, să fiți mai scurtă. „Am trăit s-o văd și p-asta. Să văd cum mă descurc. În fine, n-oi muri ascultând-o, Doamne ferește”. Continuați doamnă.
- Mai întâi serviți un cornuleț. Bătrâna adusese deja „ce ageră e, nici n-am observat când a plecat și-a revenit” un platou de porțelan pe care erau aranjate frumos câteva cornulețe de casă.
- Frumos platou. De porțelan, nu?
- Da, mulțumesc pentru compliment. L-am cumpărat ani în urmă de la un magazin de anticariat. Porțelan ceh, de Maissen, faute de mieux.
- Ah, da. Numai că Maissen e în Germania, doamnă, lângă Dresda.
- Da, da. N-am zis Germania? Cred că mă gândeam la paharele de cristal de Bohemia. Am luat atunci mai multe obiecte, uneori le încurc, îmi vin multe în cap. Dar acum vă povesteam altceva.
- Despre cornulețe sau cozonac, și un parastas
- Așa, da. Coana Victorița… o zgârcioabă, toată viața n-a știut decât să bârfească. Pe toată lumea, inclusiv pe mine, care am fost întotdeauna o doamnă și nu suport provincialismele astea. Cred că și pe lumea cealaltă la fel face, n-avea nici un Dumnezeu. V-am mai spus, am crescut la pension, la Paris. De fapt lângă. În fine, m-am dus și eu, nu puteam lipsi. Era și coana Smaranda, vecina cum spusei, pardon de oltenismele astea, uneori îmi scapă. O chemase să facă prăjituri și cozonac. Eu o mai ajutam, că-și uitase ochelarii și nu mai vedea bine. Dar mioapă cum era, în loc să pună esență de rom, a pus verde de Paris. Na, că tot la Paris am ajuns… că era în sticlă la fel de mică, ce-o fi căutat și aia în bucătărie nu știu. Și nici miliția n-a aflat, nici procuratura când a venit să vadă de ce au murit 6 oameni atunci. Că tot atunci s-a prăpădit și ea, poate mai bine, că altfel cine știe, înfunda pușcăriiile.
Consilierul se înverzi la față. Cornulețul pe care tocmai îl mâncase îl simți ca pe o bucată de plumb în stomac. Se ridică în grabă și se îndreptă spre ușă. Trebuia să ajungă imediat la un spital. Oare îl mai aștepta cineva afară? Împinse dar ușa nu se deschise. „Să știi că baba m-a încuiat”, se gândi el.
- Doamnă, mă scuzați, nu mă simt prea bine, am probleme cu gastrita, trebuie să plec imediat. Revin într-o oră-două. Uitați, las aici și geanta diplomat. Descuiați-mi vă rog ușa.
- Bine, domnule, dar să nu dea dracu’ să nu vii înapoi. Că eu îi scriu ministrului să știi. Și nu pleci de-aici până nu plătești. Ușa nu e încuiată, trebuie să trageți de ea, nu să împingeți. Și bătrâna îi arătă cum. Cu mine nu vă puneți, guerre à outrance. Vreau banii mei, scoate banii.
- Ce să plătesc doamnă? Ce vă datorez? N-am semnat nici un act, nici o chitanță. Consilierul ar fi rupt-o la fugă dar se gândea că bătrâna a încuiat și poarta de la intrare, asta mai rămânea, să-l vadă cineva sărind garduri în orășelul acesta unde zvonurile fug mai repede decât orice.
- Cum ce? Limonada și cornulețele. Total două sute de mii, dar poți lăsa un acont de o sută cincizeci de mii. Am și chitanțier, mi-a rămas de la bărbatu-meu, Dumnezeu să-l odihnească unde e acum, câteva chitanțiere. Și ține minte, marțea nu primesc, nu am zi de vizită. Și mai pune mâna pe gramatică.