agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-07 | | Înscris în bibliotecă de Nicolae Ioana
A doua zi de dimineață stăteam în fața Companiei T. Intraseră toți funcționarii, iar ea nu apăruse: sigur că nu lucra aici; îmi mai rămânea însă speranța palidă că s-a îmbolnăvit și n-a putut veni deloc la lucru.
Mai exista și posibilitatea că n-a rezolvat toate treburile pentru care venise în ziua precedentă, ceea ce m-a determinat să aștept toată dimineața în cafeneaua din colț. îmi pierdusem orice nădejde (ceasul trecuse deja de unsprezece și jumătate), cînd am văzut-o ieșind din metrou. M-am ridicat și dintr-un salt i-am apărut în față. Cînd m-a observat a rămas pe loc, nemișcată, de parcă s-ar fi transformat în statuie: neîndoielnic, nu se gândise deloc la o astfel de apariție. E curios, dar senzația că mintea mea lucrase cu atâta precizie îmi dădea o putere nebănuită: mă simțeam puternic, dominat de o hotărâre bărbătească și dispus la orice. Am apucat-o de braț cu brutalitate chiar, și, fără să-i spun o vorbă, am început s-o târăsc după mine, de-a lungul străzii San Martin, către piața cu același nume. Lipsită de orice voință, n-a protestat deloc. Abia după ce străbătuserăm câteva sute de metri, m-a întrebat: — Unde mă duci? — în Piața San Martin. Am să-ți spun multe lucruri, i-am răspuns eu, în timp ce continuam să merg ca și pînă atunci, hotărât, aproape târând-o. A spus ceva în legătură cu slujba de la T., dar eu am continuat să merg, fără s-o ascult. Am repetat doar: — Am să-ți spun multe lucruri. Nu se opunea. Eram ca un fluviu de primăvară, umflat de ape, purtând o creangă înfrunzită. Am ajuns în piață și am căutat un loc mai retras. — De ce ai fugit? a fost prima mea întrebare. M-a privit cu aceeași expresie pe care o remarcasem în ziua precedentă, când îmi spusese: „Mi-amintesc mereu": o privire stranie, fixă, pătrunzătoare, ca venită de foarte departe, din adîncuri. O privire care îmi amintea de-o alta asemănătoare, nu mai știu unde întâlnită. — Nu știu, a spus în sfârșit. Aș vrea să fug și de data aceasta. Am strâns-o de braț. — Promite-mi că n-ai să mai fugi niciodată. Am nevoie de dumneata. Multă nevoie, i-am spus. M-a privit din nou, de parcă mi-ar fi dat foc, dar n-a spus nimic. Apoi și-a odihnit ochii pe un copac îndepărtat. Despre profilul ei de atunci nu-mi amintesc nimic. Avea o față frumoasă, dar aspră. Părul lung, castaniu. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și șase de ani, dar exista în ea ceva care o făcea să pară mai matură, ceva dintr-un om care trăise mult: nu părul argintiu de la tâmple și nimic altceva din aceste semne naturale, ci un lucru nedefinit, sufletesc: poate privirea. Dar până unde e privirea omului ceva fizic? Poate felul de a-și strînge buzele, căci, cu toate că buzele și gura sînt elemente fizice, felul de a le închide și cutele din jur aparțin sufletului. N-am putut să-mi dau seama atunci și nici acum nu știu prea bine ce mă făcea să cred acest lucru. Mă gândesc că ar fi putut să fie chiar felul ei de a vorbi. — Am nevoie de dumneata, i-am repetat. N-a răspuns; a continuat să privească, în depărtare, copacul acela. — De ce nu vorbești? Fără să-și desprindă ochii de pe copac, mi-a răspuns: — Eu nu însemn nimic. Dumneata, în schimb, ești un mare artist. Nu văd de ce ai avea nevoie de mine. — Am! i-am strigat cu brutalitate. Înțelegi? Am. Și ea, cu ochii la același copac, a îngînat: — Pentru ce? N-am putut răspunde imediat. Mi-am luat mîna de pe brațul ei și m-am gândit. Într-adevăr, pentru ce? Pînă atunci nu-mi pusesem această întrebare; mă lăsasem condus mai mult de un fel de instinct. Am luat o creangă și am început să desenez figuri geometrice pe nisipul bătătorit. — Nu știu, am spus, după un timp, mai mult în șoaptă. încă nu știu. Încercam să mă gîndesc și continuam să desenez mai departe, complicând liniile. — Capul meu e ca un labirint întunecos. Niște fulgere îi luminează din când în când coridoarele. Niciodată nu știu pentru ce fac unele lucruri. Dar nu; nu-i asta... Eram destul de stingherit: în nici un caz, nu ăsta era felul meu de a fi. Am făcut un mare efort mintal: nu mai judecam oare? Dimpotrivă, creierul meu funcționa ca o mașină de calculat. Nu tot eu raționasem, imaginându-mă într-o situație asemănătoare, cu luni înainte, analizând, renunțând și păstrând tot felul de ipoteze? Și oare nu o găsisem pe Măria grație capacității mele de a raționa? Mi-am dat seama că eram foarte aproape de adevăr și mi-a fost teamă să nu mă îndepărtez din nou. Am făcut un efort disperat. Aproape am strigat: — Nu-nseamnă că nu știu să judec! Dimpotrivă, întotdeauna judec. Gândește-te însă că un căpitan de vas stabilește matematic, în fiecare moment, locul unde se află și continuă să se îndrepte către obiectivul dat, cu implacabilă rigoare. Dar nu știe pentru ce merge spre acest obiectiv. Mă înțelegi? M-a privit o clipă, perplexă. Apoi, din nou, și-a lăsat ochii peste frunzișul copacului. — Simt că vei fi ceva esențial în ceea ce voi face, dar încă nu-mi dau seama prea bine ce. Am început să desenez iarăși figuri geometrice cu creanga pe nisipul bătătorit, străduindu-mă să gândesc. După un timp, am adăugat: — Deocamdată știu că-i vorba de ceva legat de pictura mea: ai fost singura persoană care i-a dat importanță. — Eu nu sunt critic de artă, a murmurat ea. — Nu-mi vorbi de cretinii ăia! am strigat înfuriat. M-a privit surprinsă. Am coborât glasul și am încercat să-i explic pentru ce nu credeam în criticii de artă, expu-nîndu-i întreaga teorie cu bisturiul, medicul etc. M-a ascultat tot timpul fără să mă privească, iar la sfârșit a spus: — Te plângi, dar criticii te-au elogiat întotdeauna. M-am indignat. — Cu atît mai rău pentru mine! Nu înțelegi? Tocmai ăsta e lucrul care m-a amărât cel mai mult și m-a făcut să cred că merg pe drumuri greșite. Gândește-te, de exemplu, ce s-a petrecut de data aceasta: nici unul din acești șarlatani nu și-a dat seama de importanța ferestruicii. O singură persoană: dumneata. Și există cineva care a observat, dar a înțeles-o altfel; mi-a reproșat-o, de parcă l-ar fi scârbit. în schimb, dumneata... Cu privirea pierdută mereu în depărtare, a spus: — Și nu s-ar putea să am și eu aceeași părere? — Ce părere? — Ca persoana de care vorbești. Am privit-o cu atenție. Dintr-o parte, chipul ei, cu bărbia strânsă, era de nepătruns. I-am răspuns cu toată siguranța: — Dumneata gândești ca mine. — Și ce gândești dumneata? — Nu știu. Nici la această întrebare nu pot să răspund. Mai exact, aș putea spune că simți ca mine. Ai privit scena aceea așa cum aș fi putut s-o privesc numai eu. Nu știu ce gândești și nu știu ce gândesc, dar știu că amândoi gândim la fel. — Asta înseamnă că nu gândești tablourile pe care le pictezi? — Înainte, da; mult. Le construiam cu grijă, ca pe o casă. În cazul acestei scene însă, nu. Simțeam că așa trebuie s-o pictez, dar nu știam de ce. Și nici azi nu știu. Cred că nu are nici o legătură cu restul tabloului, și mi se pare că unul din idioții ăștia mi-a și atras atenția, încep să bâjbâi și am nevoie de ajutor. — Nu știu deloc cum gândești dumneata. Începea să mă înfurie. I-am răspuns cu reproș: — Nu ți-am spus că nici eu nu știu cum gândesc? Dacă aș putea spune în cuvinte limpezi ceea ce simt, ar însemna că gândesc clar. Nu-i așa? — Da, așa e. Am tăcut un moment, încercând să privesc lucrurile cum trebuie. Și-apoi am continuat: — Aș putea spune că toată opera mea de până acum e mai superficială. — Care de până acum? — Cea de până la acest tablou. M-am concentrat din nou și am adăugat: — Nu, nu-i chiar așa. Nu că ar fi mai superficială. Dar cum era? Niciodată, pînă în acel moment, nu mă mai gîndisem la așa ceva; acum înțelegeam pînă la ce punct pictasem fereastra aceea ca un somnambul. — Nu. Nu că ar fi mai superficială, am continuat eu ca pentru mine. Nu știu, dar e ceva în legătură cu umanitatea în general. Înțelegi? Mi-amintesc că mai înainte cu câteva zile de a o picta, citisem că într-un lagăr de concentrare cineva s-a plâns că i-e foame și a fost obligat să mănânce un șobolan viu. Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naștem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creștem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem și pe alții să sufere, strigăm, murim, mor și vin alții pentru a prelua de la cap această comedie fără rost. Într-adevăr, așa să fie? Am început să mă gândesc la ideea inutilității. Să fie oare viața noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aștri indiferenți? Tăcea. — Scena cu plaja mă înfricoșează, am adăugat după un timp, cu toate că știu că e ceva profund. Nu, mai degrabă aș vrea să spun că mă reprezintă foarte bine pe mine... Asta e; cred că am găsit taina. Nu-i încă un mesaj clar, dar mă reprezintă întru totul pe mine. Am auzit-o spunând: — Un mesaj de deznădejde, poate? Am privit-o cu aceeași dorință de a o cunoaște: — Da, i-am răspuns, un mesaj de deznădejde. Vezi că simți ca mine? M-a întrebat: — Și ți se pare lăudabil un mesaj de deznădejde? Am privit-o mirat. — Nu, i-am zis, cred că nu. Tu ce crezi? Câteva clipe, destule de multe, n-a spus nimic; apoi s-a întors spre mine, scrutându-mă: — Cuvântul lăudabil n-are ce căuta aici, a rostit ea ca și când și-ar fi răspuns sieși. Ceea ce interesează e adevărul. — Și crezi că această scenă e reală? am întrebat-o eu. Și ea, aproape brutal: — Sigur că-i reală. I-am privit chipul dur, privirea aspră. „Pentru ce această asprime?" mă întrebam. „Pentru ce?" Poate că a înțeles dorința mea, nevoia de comunicare, căci pentru o clipă privirea i s-a îmblânzit și mi s-a părut că-mi oferă un sprijin, ca un pod pe care să pot trece până la ea. Mi-am dat seama însă că e un pod mișcător și fragil, aruncat peste un abis. Și blând, aproape șoptit, a adăugat: — Dar nu știu ce câștigi văzându-mă. Tuturor celor ce se apropie de mine, le fac rău. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate