Problema fatalității la Valentin Tașcu


Anul trecut, în vara lui 2004, mai precis, pentru că ani trecuți
pot fi oricare dintre cei pe care îi știți,
l-am chemat pe bătrânel să vină la mare, să poată face măcar
câteva zile niște împachetări simbolice, nici vorbă de profilaxie,
cu nămolul de la Techerghiol.
o viață întreagă a umblat prin festivale,
cu o geantă grea și neagră pe umărul drept,
și a răcit existențial la oase, de atâta poezie a tinerelor, de atunci, poete.
zile întregi are dureri, rămâne îndoit de spate, cu mâinile în jos,
niciodată în cruce,
și toate acestea îl enervează teribil pentru că îi fac pe alții să creadă că ar fi bătrân.
cum poată el să accepte vreodată că realitatea altora este, de fapt,
realitatea lui?
dar nici chiar Tașcu însuși nu poate să-și dea seama
cum s-a întâmplat cu bătrânețea asta. de unde a venit, așa,
dintr-o dată, ascunzându-i-se-n gânduri și în pantaloni...


l-am așteptat la Eforie Nord, în gară, și l-am văzut coborând
cu geanta neagră, care, purtată de atâția ani pe același umăr,
i-a produs scolioză.
eu cam știu ce ar putea să ducă în ea: niște cărți, numere de telefon,
o sticlă de votcă, o alta cu apă înghețată, acte ale unor instituții
de învățământ superior din Târgu-Jiu, pe unde nu e primit,
sau pe care le înființează, fără să poată preda,
pentru că piticii de acolo nu ar mai putea să găsească ușa,
dacă le acoperă cineva orizontul.


posibil să mai aducă de pe undeva în geanta lui neagră
niște praf de timp și niște farduri ale morții.


și, cum vă spuneam, a făcut câteva zile împachetări cu nămol,
împachetări reci, preventiv, ritualic...
l-am însoțit de fiecare dată, sacrificându-mi, asumat,
timpul corespondent tinereții. și, într-una dintre zilele de terapie, eram, firesc, acolo.
îmi pusesem, la rândul meu, puțin nămol pe umeri, așa, de alint,
pentru că, totuși, duc multe pe umeri și sunt obosiți.
pe de altă parte, trebuie să-i învăț cu pământul,
cu acest soare dinăuntru, nu doar cu cel de afară...


stăteam amândoi unul lângă altul înaintea lacului.
fiecare, în fața a ceea ce a făcut până atunci
și în spatele a ceea ce i-a mai rămas să facă.
destul de ciudat pentru diferența de vârstă,
eram umăr lângă umăr...


stând așa, să ne uscăm noroiul într-un apus de soare,
eu am zărit o fată, undeva, pe lângă noi,
pentru că lumina nu îmi bătea prea tare în ochi
și nici conștința nu era activată, dacă tot mă pregăteam
s-o împachetez în nămol...
nu are nici un rost ca domnișoara să mai fie descrisă,
lucrurile se cunosc, avea îndeajuns din toate, expusă pe sortimente.


după ce am zărit-o frumoasă, făcută-n ciuda experizei,
cum se spune sintetic în mediile fără pretenții,
adică ochi albaștri, părul auriu, zâmbet gingaș,
ce mai, o muză de fenotip romantic,
m-am uitat puțin împrejur și am așteptat înțelept. într-adevăr,
venise cu mama, care o tot trimitea cu vorbe șoptite în apa
binefăcătoare a lacului.


atunci mi-a venit un gând care nu avea nici o legătură cu peisajul de pe lângă noi – numai oameni-ruină,
pe care abia mai reușea să cadă o ezitantă și prăfuită lumină.
în acele condiții, i-am zis lui Tașcu să intre după fată în apă și s-o întrebe, aparent detașat, ce și cum, câte zile de tratament mai sunt nebifate, să pot să fiu sigur dacă mai are vreun sens medicamentația.
adică, el să intre în apă încet, să se apropie de ea ca din întâmplare,
să nu sesizeze cumva mama de pe mal pericolul stricării
ordinii mondiale...
eu așa i-am spus lui Tașcu, pe un ton amical:
mergeți dumneavoastră și o agățați pentru mine,
e mult mai firească discuția dintre un copil și un bătrân,
nu ar putea să creadă nimeni că ați putea să-mi faceți un serviciu. nu sugerați, cel puțin pentru mamă, nici un fel de pericol.
cui i-ar da prin cap că ați vrea să vă experimentați teoria cu ritmul în fata aceasta?
în cazul în care în lac voi intra numai eu, toate apele se dau
într-o parte și trec cu tot poporul de până la mine...
imediat aș da de bănuit, s-ar sesiza natura...
maică-sa ar porni de la o impresie negativă, scandaloasă,


și mi-ar fi cu mult mai greu...
cine, pentru bine, mai are timp acum?
pe când, dacă vă duceți dumneavoastră,
toată suflarea și lumea rămâne liniștită, nimeni nu bănuiește nimic.
nici n-ar putea suspecta un bătrân de un succes atât de rapid.
pe ce bază? ca un compliment? destul de complicat,
cam perspicace...
apoi, dacă reușiți prietenia, putem ieși diseară pe la vreo terasă.
și dumneavoastră o s-o faceți pe mămică o conversație culturală despre romanul românesc, despre secțiunea de aur din balada populară, orice ar ajuta-o să vă audă mai bine,
să nu fie nevoită să-i crească urechile după marile înțelesuri
din artă.


toate astea s-ar putea întâmpla cât timp am să iau eu fata
să o plimb și să îi explic la mare niște lucruri,
diferit de cele pe care le știți dumneavoastră.
s-ar bucura și mămica... unde ar măi găsi ea pe litoralul acesta
un tip atât de pregătit în ritmul vertical, în teoria lui?


fericitul Valentin, cu barba și cu părul albe,
a zâmbit și a plecat în unde. i-a plăcut ideea...
de la un timp, trebuie să te mulțumești și cu ideile altora...
nu știu dacă a înțeles chiar tot din ce i-am spus eu, dar de dus,
s-a dus.
îl vedeam cum se cufunda încet, sfințitor, în nămolul de sub apă,
înaintând domol, ridicându-și, pe rând, câte un picior,
ca un brotac ajuns pe miriște.


nu știam ce putuse să-i spună, dar am văzut cum fata, care,
vă repet, era deosebit de frumoasă, a început să zâmbească
și se apropia de el foarte aproape,
chiar periculos deja pe unele direcții,
dacă ar fi fost cu mult mai tânăr prilejul...
îi zâmbea larg, începea să se joace cu apă, la început cu gesturi timide, destul de prudente, apoi râdea larg, părea fericită.
eu nu știam ce putuse să-i spună încât să-i fi dat atâta confort.
eram destul de mirat, chiar mândru de amicul meu.
nu aveam decât să aștept, pentru că nu putea îmbătrâni
atât de rapid, încât să nu am posibilitatea să-i înțeleg lucrarea...
la un moment dat, semn al unui neprevăzut,
îl vedeam uitându-se înapoi, înspre mine,
cu o privire serioasă, cu ochii larg deschiși, chipul împietrit, parcă ar fi vrut să îmi spună ceva, dar nu îl lăsa contextul, distanța.
între timp, mama fetei, urmărind și ea fericirea și libertatea acelei fericiri, dădea semne de încordare, nu slăbea din ochi peisajul
în care Valentin era ca un stâlp indian,
împrejurul căruia dansa ritualic fecioara.
cercul se strângea treptat, chiar dacă raza lui, pornind de la Tașcu,
nu era ceva prea bine precizat... însă creștea și veselia fetei,
iar el mă privea din ce în ce mai des, cerându-mi parcă ajutorul.


eu numai zâmbeam, nedorind să mi se vadă mirarea.
îl priveam cum vroia să vină la mal, dar jocul ei
și chiar nămolul de sub apă îi încetineau mișcarea, grăbirea.
de pe mal, doar un surâs mulțumit, suficient,
felicitându-mă pentru idee și pentru ce avea să se întâmple.
în acea zi, un fel de altă zi a unui altfel de Valentin,
aveam doar grijă să nu mă vadă scorpia cea pusă de pază,


despre care mă gândisem cu mărinimie că ar putea deveni,
într-un proiect reușit, corespondentă prietenului meu.
până la urmă, Tașcu a ieșit, sobru, iritat, ținută academică!
învelit în privirile mânioase ale mamei fetei și foarte nervos
mi s-a adresat:


“mă, futu-i mama măsii, asta e handicapată mintal!
tu cum de nu ai observat? nu mai puteam scăpa de ea!
tu nu ți-ai dat seama?!”


ce râs aș fi avut atunci, dacă am fi fost acolo doar noi doi
și dacă n-ar fi fost situația de o natură specială!
pe drum, a râs și el... “cum naiba, mă?!”, repeta mereu.


îl vedeam cu coada ochiului mergând alături,
trecând gânditor prin căldură,
cu o șapcă albastră pe cap, luată din Germania, cu ventilator
la cozoroc, și cu un ecran cu celulă fotoelectrică, energie solară...
însă, de fiecare dată când trecea printr-o umbră,
era nevoit să pornească motorașul cu o mișcare bruscă, din deget. eu nu știu până astăzi dacă acest fenomen era tot unul simbolic...
dar toată lumea se uita amuzată, mai ales copiii,
cum Valentin Tașcu trecea detașat prin Eforie Nord cu ventilatorul la frunte, pe bază de energie solară.
acum, la fel, motorașul e astăzi mutat, de undeva, mai de jos,
a fost adus la frunte, pornirea-i la fel, se face din deget.


și când îl mai tachinez cu neputințele sale de a mai sări gardul
când poarta nu-i deschisă, îmi răspunde
că nu-l atinge nimic din ce-i spun, că ar trebui să știu că are copil de doi ani.
dar una-i una, alta-i alta. aproape oricui îi mai rămâne un suflu
pentru un oftat.
chiar din ultimul oftat se poate naște și viață, și moarte...