agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-16 | |
MARÞI, 13
Marți și 13. Astăzi cred că sunt mai mult de 3 ceasuri rele ca de obicei. Pe perete ceasul, pe care este inscripționată denumirea unui medicament, se mișcă leneș, parcă pentru a-mi face în ciudă... Cearceaful de hârtie, plin de cifre, pe care eu trebuie să le adun, să le scad, să le îmulțesc, s-a pătat de la ceașca de cafea pe care am pus-o neglijent pe masă. Încerc să mai trag de timp curățând pata… Mi-am adus aminte de un banc bun, dar nu am cui să-l spun, colegii mei sunt toți adânciți în calcule… Mai adun câteva cifre, mai scad altele, în sfârșit se face ora 12. Mă ridic, introduc o dischetă în vechiul nostru calculator și copiez raportările pentru plata șomajului. Trebuie să plec să le depun, pentru ca salariații noștri să-și poată primi, la termen, drepturile salariale. Maxi-taxi, aglomerație, cu greu, ajung unde trebuie. Coadă. Minutele se scurg încet, încet. Îmi prăpădesc un sfert din salariu, sunându-mi toți cunoscuții de pe telefonul mobil, doar ca să mai treacă timpul… În sfârșit ajung… Funcționara îmi ia discheta din mână, nerăspunzându-mi la umilul meu „săru’ mâna”. Când să cred că, în sfârșit totul s-a terminat, calculatorul începe să țiuie! „Aveți un virus pe care sistemul nostru nu-l poate repara. Remediați problema și reveniți!”, mă anunță funcționara rece, de parcă mi-ar spune că trenul accelerat nr 205 pleacă de la linia 3 peste cinci minute. Dau să spun ceva dar coadă mă împinge în afara ghișeului, „n-auzi domne, ce ești surd?”. Nu sunt surd și am înțeles, mă dau la o parte și mă gândesc unde aș putea să repar problema cu virusul de pe dischetă, care n-a putut fi rezolvată de programul de ultimă oră al celor de la Șomaj… Da! Eugen, prietenul meu care lucrează într-un laborator de informatică este soluția! Laboratorul se află la ultimul din cele 4 etaje ale unei clădiri aflată în plină renovare. Mă strecor printre schele și muncitori, având grijă să nu mă murdăresc de vopsea, când, venind parcă de sub pământ, o voce ne comunică metalic: „Pregătiți clădirea pentru evacuare! Sistemul a fost invadat de un virus care încearcă să preia controlul și se va autodistruge în 5 minute, conform programării în cazuri excepționale! Pregătiți clădirea pentru evacuare! Autodistrugerea programului și declanșarea gazelor toxice peste 4. 59, 4.58, 4,57… Ca niște furnici, încep să apară oameni din toate părțile, îmbulzindu-se către ieșire. Afară încep să aud sirenele mașinilor de poliție, ale ambulanțelor și ale mașinilor de pompieri… Mă lupt cu masa de oameni ca un pește cu șuvoiul de apă în perioada de depunere a icrelor. Observ pentru prima dată (am fost de atâtea ori în această clădire!) că, într-un colț, podeaua este ridicată și pe acolo ies zeci de oameni. „Există deci o bază secretă aici la subsol, îmi spun. Ce acoperire mai bună puteau găsi oare decât la subsolul unei clădiri, în mijlocul orașului, avand deasupra o grădiniță, o casă de schimb valutar și un laborator de informatică unde se produc programe de contabilitate?” Fără să știu de ce, mă îndrept îndârjit spre trapa ce duce la subsol și încep să cobor scările. Aud din ce în ce mai puternic vocea metalică, numărând fără să-i pese de agitația pe care o produce: 2.42, 2.41, 2,40… Undeva, în fundul încăperii, plină de calculatoare și monitoare, observ un vecin despre care știam că este profesor de informatică. „E clar, îmi spun, orele de la catedră sunt doar o acoperire pentru munca secretă pe care o face aici”. Îl salut și-i explic că nu mă primește la Șomaj cu raportările fiindcă am discheta virusată… „Nebunule, nu înțelegi, v-om muri de la gazele foarte puternice pe care sistemul le va declanșa, cineva a introdus un virus în sistem și programul de autoprotecție a început … Vino, să plecăm cât se mai poate!”. Îl trag de mână până la primul calculator (sunt convins că în baza asta ultrasecretă au un antivirus destul de puternic ca să-mi curețe și mie discheta) și-i spun să introducă discheta în calculator. Omul crede că sunt nebun, încearcă să mă lovească să se elibereze, dar îi explic calm că niciunul dintre noi nu pleacă până nu se devirusează discheta. Sunt mai puternic fizic decât el, în plus, de vreo 30 de secunde îi transmit telepatic mesaje subliminale prin care îl îndemn să îmi deviruseze discheta, așa că, făcând abstracție de vocea care ne anunță că 1.40, 1.39, 1.38, vecinul meu profesor ia cu mână tremurândă discheta și o introduce în calculator…. Mă uit distrat când la programul antivirus ce caută soluția optimă de devirusare, când la vecinul meu, profesorul care a început să rostească încet, cu ochii pierduți în tavan, o rugăciune. 0.40, 0.39, 0.38… ne anunță vocea metalică, mă gândesc cu groază că, ajungând numărătoarea la 0, calculatoarele se vor opri și nu voi putea devirusa discheta, când, brusc, numărătoarea încetă! „Of, mulțumesc Doamne, nu credeam că mai scap!”, exclamă lângă mine profesorul, privind congestionat ecranul calculatorului unde numărătoarea înghețase la 18 secunde. Mă gândesc că, pentru efectul artistic și pentru suspans ar fi fost mai bine ca numărătoarea să se fi oprit la o secundă (în filme știu atât de bine să creeze acest moment), mă simt ridicat în sus de o mulțime entuziasmată care strigă „Ura!”, „Trăiască!”. Mulțimea mă poartă în brațe spre Strada mare, le strig să facă la stânga, spre Șomaj, profesorul, nimerit și el în rolul de salvator (aud vorbindu-se că sistemul de protecție ar fi distrus programe secrete de câteva milioane de dolari), îmi șoptește că programul pe care îl am pe dischetă este cel mai bun antivirus pe care l-a văzut și ne va face miliardari… Ajungem, în sfârșit, la Șomaj, calculatorul nu mai țiuie, „înregistrările sunt corecte!”, îmi spune funcționara mirată de mulțimea ce mă însoțește, profesorul își smulge părul din cap „virușii s-au omorât între ei, adio miliarde!”. Fotografii se îngesuie să mă pozeze alături de profesor, dar pe mine nu mă interesează nimic, abia aștept să mă întâlnesc cu prietenul meu, aplinist, să aud că mai zice el, sau altcineva că meseria de contabil este una ușoară, monotonă și lipsită de riscuri! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate