agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1985 .



Combinatul chimic de la...
proză [ ]
(pagini de jurnal)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [war4peace ]

2005-11-16  |     | 



Când eram mult mai mic și timpul mușcase mult mai puțin din mine îl priveam pe tatăl meu întotdeauna cu atenție atunci când rămâneam fără curent: „Uzinele trebuie să meargă, fiule, dar noi putem sta și fără electricitate!” Dar eu nu așteptam aceste vorbe, ci momentul în care curentul pornea și becul lumina puternic, vioi ca niciodată. Toată familia strângea din pleoape, numai eu mă încordam tot și făceam ochii mari, mă chinuiam să-mi stăvilesc lacrimile de la lumina prea tare doar ca să îl văd pe tata cum își umezea degetele și stingea lumânarea strivind fitilul ce sfârâia scurt între arătător și degetul mare. Odată împlinită minunea, așteptam cu nerăbdare să fiu trimis la culcare și pândeam sub pătură multă vreme. Apoi mergeam tiptil la fereastră și încercam să sting între degete stelele ce licăreau pe cer. Dacă erau nori exersam pe felinarul ce lumina singuratic, deși eram sigur că e prea mare pentru mine. O stea, însă, era cu totul altceva, era mai mică și pâlpâia întotdeauna, gata să se stingă. Din același motiv mi se pare de-o vreme că îi semăn. Sunt atent și gata de fugă dacă cineva ar avea ocazia să facă gestul tatălui meu.
Mă trezesc uneori dorindu-mi ca toți fotonii din oraș să intre în grevă în toiul nopții, măcar pentru două, trei ore. Să nu se mai vadă nimic, câinii să tacă îngroziți și oamenii să doarmă buștean, pe când eu m-aș plimba pe străzile absolut pustii și nesperat de întunecate, fără țintă, singur, stăpân al stelelor pe care nu le-am putut vreodată stinge între degete. Apoi îmi imaginez că e noapte cu lună plină și mă aflu în mijlocul ruinelor unui combinat chimic dezafectat, undeva departe de orice așezare omenească. Contrastul dintre lumina albă selenară și umbrele negre, rele ale utilajelor, țevilor și clădirilor cu geamuri sparte naște imagini minunate, niciodată aceleași, și-mi pare uneori că pot auzi entropia cum își patrulează teritoriul. Vreau să o cumosc, să-i spun că-mi place munca ei, creația ei, mai ales în lumina lunii...
Combinatul chimic mi-a stăpânit o bună parte din viață. De fiecare dată când priveam pe geam, el era acolo, în depărtare, încrețind orizontul de câmpie, profilându-se mic, dar sigur, deasupra și mult în spatele râpei de dincolo de râul pe care-l ucisese. Ziua îi priveam cu bucurie fumul roșu, fumul gri, macaralele mici și imense ce-l creșteau; noaptea îi priveam cu bucurie luminițele pe care n-am îndrăznit niciodată să încerc să le sting între degete, de teamă că într-o zi vor dispărea cu totul. Și-ntr-un an blestemat s-au trezit niște idioți să construiască un bloc exact între geamul meu și combinatul de la orizont. După aceea, într-o noapte, am fugit de acasă și m-am dus să-mi iau adio de la combinatul meu. Fericit peste măsură, inspiram aerul înțepător ce mirosea puternic a amoniac și mă plimbam, mic, ochi mari, tot un zâmbet, printre clădirile ce mă dominau, mă protejau, plângeau după mine, doreau să le privesc în continuare dar înțelegeau că nu se mai poate. Mi-am cerut iertare și am plecat.
De atunci nu l-am mai văzut decât rar de tot, ocazional, atunci când mă întorceam acasă de la facultate, de-abia vizibil de pe șoseaua care ducea dinspre Perieți.
Acel conglomerat nesimțitor mi-a ținut uneori loc de mamă și de tată, a fost jurnalul nescris al confesiunilor mele, a fost cireșul meu din fața casei. Acum e o amintire plăcută, ale cărei luminițe nu le voi stinge între degete. Și chiar și-acum rar de tot, când nu este curent și-apoi vine și trebuie să sting lumânarea prefer să suflu ca s-o sting, deși face fum. Și mai pun câte-o țigară să stea verticală și să fumege un pic, cum fumega combinatul meu odată...
Da, prefer să fiu un nebun cu amintiri decât un om sănătos și cu privirea goală...

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!