Cărțile pentru Pulitzer


“Ce qu’il manque peut-être aux gringos, dis-je en plaisantant, c’est un sentiment sérieux de la mort, au lieu de nourrir un sentiment tragique de la célébrité.”
Carlos Fuentes, Diana ou la chasseresse solitaire

“Inutile de prendre un air désinvolte, cher poète. Je refumerai si mon travail le veut.”
Jean Cocteau, Opium






1. Fragmentarium


Cărțile pentru Pulitzer, jivine simpatice, apar la standuri vineri dimineața. Le precede un fior anume, foindu-se necuvenit, și musai este să te păzești! Când am înțeles ce mă paște – fost colegian meritoriu înclinam să persiflez indivizii ale căror umori îi îndreptau spre lecturile ușoare, cu piper filologic și derizoriu; “la umbra romanțului vulgar cresc lichenii”, citam adesea, scoțând nasul satisfăcut din mașina de calcul; iar prietenul ce-mi lăudase un scriitor la modă tăcea, rușinat – locuiam într-un apartament bunicel dintr-o margine a Insulei Manhattan, cam pe acolo unde au fost puse la conservat hoiturile zâmbitoare ale ultimei generații de financiari adevărați. Hoarda aceea de rechini aduși de coxartroză din largul Mării Potlogăriei pe o plajă mucedă de sanatoriu și prefăcuți cu timpul, grație unor interminabile partide de ecarté, în bătrânei stafidiți și volubili. Până în momentul precis al bizarei iluminări de care am avut parte, eu unul, în douăzeci de ani de slujbă, nu citisem – în chilioara suprarealistă a călugăriilor finanțiste cocoțată la etajul 35 al unei clădiri din sticlă și oțel miraculos – decât tratate de specialitate, palate aparte de celuloză fină, cu o arhitectură alambicată de templu chinezesc și coperți pe măsură; lor le țineau isonul, fapt deloc de mirare veți zice, câteva ziare de scandal frunzărite parcimonios la micul dejun, între două înghițituri de cafea, o căutătură furișă azvârlită ceasului de mână – prinț matinal și capricios – și o mușcătură din cifla cu aspic. Amator de chelfăneli și de baseball, americanul neaoș din suflețelul meu pocăit tânjea după plonjoane vitejești în Gheena volantă a Literei de Plumb. Ceva lipsea însă, din pricini obscure, universului meu “beletristic”. Un capitol lăturalnic, detestabil datorită nimicniciei grozave a enoriașilor săi, străin naturii mele funcționărești și oricăror raționamente elementare, drag însă până peste poate pornografilor și efeminaților… Romanele, “cam în aceeași măsură ca și cu nevestele, fiule” – mă tachinase pe vremuri un mocofan de unchi din Carolina, literat nevoie-mare și poet provincial indezirabil gazetelor metropolitane. Nu de alta, mi s-a spus, dar abundența de juncane suferinde ce-și făceau loc cu vârtoșenie de pionier în supa învolburată a scrierilor dumisale era de neacceptat. Iată-mi deci păcatele: lipsa romanelor lăcrimoase, logoreea romanțioasă a plimbărilor pe sub castani înfloriți, deschiși deasupră-mi asemeni unor umbrele complice doar-doar voi cuteza să palpez cu buze sfioșelnice limbile dornice ale unor femeiuște calde și senzația de amețeală stârnită de apropierea unor jurăminte înfocate de credință, făcute cu glasul sugrumat de-un imbold lubric. Asta în timp ce, undeva departe, pitulați în vizuinile lor ignifuge, colegi misericordioși și competenți s-ar fi dedat înmulțirii milioanelor Statului, marele Absent al Jocului nostru chițibușar. Pierderi cumplite dar, pe atunci, inefabile am îndurat, credeți-mă! Fusesem un lucrător vrednic, un funcționar model și – aveam să descopăr îndurerat pe pragul matern al unei biserici reformate, Biserica Tristeții – sărac cu duhul. Ca unul ce fusesem avertizat din fragedă pruncie – la Școala Superioară de Comerț un chelios locvace avea sarcina asta și trebuie spus că-i făcea plăcere! – cum că Demonul pândește micul nostru univers cu acea obstinație uluitoare a țâncului ce-și visează înghețata, s-ar fi cuvenit să întâmpin Năpasta cu-n glonț de plumb vrăjit și nicidecum cu plecăciunea umilă a unei salcii zaharisite. Dar prea târziu mă deșteptasem, bietul de mine. Iar el, îngerul negru, funestul Arhanghel, nu-mi înfipsese gheara-n gâtlej ci, dimpotrivă, rânjindu-mi prietenește în nas, se decisese să astupe firișorul argintiu și bolnăvicios de la care sorbisem în răstimpuri tihna financiară a unei maturități sterile și copleșitoare: banca la care slugărisem, stăpână nerecunoscătoare și despotică, îmi tăie creditul.
Răspunsul meu, contraofensiva firească a unui veteran acoperit de cicatricele oribile ale unor glorioase răni funcționărești, nu se lăsă îndelung așteptat. Pe unde treceam, strângeam în rândurile armiei colțoase ce avea să mă răzbune combatanți de nădejde, lichide întunecoase și gata să se-nfrățească cu fiteșcare dezmoștenit al sorții. Poate că triumfam în cele din urmă dacă ficatul meu nu ar fi dezertat, laș caporal de intendență!
Apoi întâmplarea făcuse să dau nas în nas cu una dintre puținele ocupațiuni decente, chiar dacă searbede peste putință de închipuit, ce, miluindu-se de sărăcia mea, avea să mă poarte prin budoarele coșcovite ale unor plăceri strepezite, dar cel puțin plăceri! Până și ficatul cel păcătos, spășit de-acuma, aprobase! Iar ocupațiunea respectivă se asemăna fabulos, din pricina dozelor medicamentoase cu care mi se dăruia, cu-n bloc cu două etaje, așa cum văzusem odinioară la Saint-Tropez. Mobilat după cum urmează: la parter și zilnic, fără scăpare de zilnic – hobby-ul tandru și osos al Cititului. La etajul întâi, printre draperii parfumate cu aluzii pârdalnice – filmulețul de sfârșit de săptămână, visare ambiguă într-un cub noptatic și năbușitor de sală de cinema. Acestor pletorice Serbări nu putea să le urmeze decât, firește, un sejur în Tahiti, cu ape limpezi și îndoielnice fantasme carnale. Eram un năpârstoc, fără pic de înșelăciune mărturisesc, însă îmi fusese dat să supraviețuiesc. Nu puțini fuseseră cei prin venele cărora acum pluteau îngeri. Nu puțini.
Am supraviețuit. Povestea victoriană a căsătoriilor de conveniență a ținut, pare-se. Să fie la mijloc niscaiva calități din parte-mi? Greu de spus, veți afla. Gustasem grijuliu din budinca nețărmuitului tărâm de cuvinte și-acum prindeam să mă-ngraș. Dar un panoptic nu strică niciodată.
În sfânta Americă burghezimea de rând are parte de un cârd bunicel de edituri serviabile, mari sau mici după dorinți și-nchipuire. La un moment dat, serv viager al unei deprinderi sănătoase de scripcar comercial, mă apucasem să analizez – sinistră îndeletnicire -, atunci când îmi îmbogățeam tezaurul personal ori numai luam în custodie vreo minuăție de corabie fermecată de hârtie tipărită cuviincios, sigla editurii de pe coperțile ei. Și iată cum se face că știam de cele cinsprezece-douăzeci de edituri puternice care, dincolo de parșiva vânzoleală publicistică, aduceau până la nasul circumspect al acelora dintre cititori pretins siguri pe sine și consecvenți cărticelele faine ale Minții Americane, ediții de autor, opere complete de intelectuali rafinați și pidosnici – adăpostite pios în masive in folio de uităturile indiscrete ale vulgului - și, cu zgârcenie, vreun debut strălucit de poet alcoolic și hermafrodit. În rest? Sutele de edituri mititele, ahtiate după câștiguri rotunjoare, zilierii nevricoși ai unui tărâm răuvoitor cu supușii săi inocenți, tăbărau pe public cu horoscoape erotice, studii anoste despre combaterea dăunătorilor (din administrație și de aiurea) ori grapele aerodinamice spre a culmina, blestemat nec plus ultra, cu scrierile otrăvite ale unora dintre cei mai căpoși și virulenți recidiviști: inșii ciufuți, ulceroșii dotați de tăicuțul binevoitor din Patria de Smoală cu vise libidinoase de scriitori. De potenți condeieri, de don Juani victorioși ai Silabei virgine! Însă eu, departe de entuziasmul masei, mă fripsesem zdravăn în câteva dăți cumpărând, la prețuri monstruoase, odraslele nevolnice ale unor edituri tarate de împreunări intrafamiliale: mostre fălcoase de subliteratură jalnică împopoțonate cu coperți lucioase. Vai, câtă milă resimt pentru sufletele curate ce și-au oripilat biblioteca cu asemenea tălâmbi lepădați de bunul Dumnezeu sărmanei pagini de carte! De exemplu, broșurile rumegoase în care mălăiețul pastor X ne vestește infatuat, cu precizie de orologiu elvețian apucat de crampe teroriste, sfârșitul deplin și vulgar al lumii noastre păcătoase și pe care le puteți găsi, la o adică, în standul 38 al Librăriei Madisson. Până la urmă, pentru a urma acel pattern al dezastrului absolut ce-mi luase urma la bătrânețe precum un copoi îndrăcit, dintre toate rugurile ochioase, și, Doamne, câte sunt!, cu care Necuratul se încrâncena a-mi ademeni molcoma făptură, tot cărțile de soiul acestora mi-au venit de hac. Dar să fim, totuși, coerenți. Așadar, în urmă cu un an – Lehuzirile furtive au parte din capul locului de izbăvitoare cronologii –, mai mult spre a-i face hatârul unui vânzător de cărți manierat – trupul său infinit, cumva dureros, cu linii brutale, umbre sfâșiate pe pânză de un cuțit neglijent, înconjurând volumele cu impetuozitatea unei armate de ocupație, pulpele enorme în nădragi de velur etanșeizând spațiul dintre rafturi cu tampoanele mascate ale rotulelor… apoi zâmbetul acela aproape duios, contradicția flagrantă – achiziționasem o bucoavnă împestrițată cu inscripții laudative, precum sunt mateloții rătăciți prin poveștile marinărești ale orășenilor garnisiți cu tatuaje pornografice, fără a mă interesa nici măcar de numele autorului. Sigur, istoriile incredibile au nevoie de atuuri oricât de mărunțele și de aceea vânzătorul, pe atunci numai un tip expansiv cu oarece sânge de armean evlavios în vine, se jurase în fel și chip că va primi îndărăt nurlia cumpărătură dacă se va întâmpla – surâseserăm amândoi, cu o imbecilă încântare, la vederea gestului nepotrivit, copilăresc, ce-mi întovărășise mirarea; schițat cu degetul în aerul unei conversații îndepărtate – ca Principele Cititor ce mocnește în mine să nu fie pe deplin mulțumit. Ambasadorii trimiși în Angola triumfă întotdeauna! Iar eu, orbit de-a binelea, mă potrivisem. Nu-mi putusem, chipurile, imagina că supralicitarea mizei la ruleta literară nu are cum să aducă ceva bun. Era vorba de adevăruri elementare, într-un cuvânt: sume fixe pentru suflete de rând. Și câteodată nici măcar atât. Veți zice că nu eram decât un biet om luat pe nepregătite. Nu e adevărat! Fusesem lacom.
Ajuns acasă pradă unei surescitări inexplicabile – un flux nemaipomenit de imagini nefinisate, burlești, transformase străzile în abisuri; figuri cabaline de metiși dindărătul geamurilor slinoase înfigeau fără zăbavă uitături oarbe în carcasa autobuzului ca într-un joc de cuțite și cineva care fumase degajat la o măsuță din tablă părea să fi descoperit un mister înfricoșător în uterul aburind al ceștii de cafea – am remarcat că obiectul cartonat ce mă înfrunta și al cărui trup adormit îmi îngreuna brațele cu impresia acută de cadavru dosit aparținea uneia dintre editurile obscure ale Tărâmului de Cerneală și Întuneric Beznă: “Aftertimes Publishing House”, un nume în genul lui Stephen King!, cu adresa în… (la sfârșit, pentru conformitate) Privită cu bunăvoință, - spirite elegiace trebuie că înnebuneau de plăcere în fața unor asemenea isprăvi – sigla editurii respective avea ceva dintr-un paradis strâmtorat, o boltă chircită, stropită de mântuială cu stele sterpe și ipoteze de o cosmologică cuvioșenie, în scăfârlia căruia se zvârcoleau, în plină ocluzie intestinală, perechi cârcotașe de viermișori inelați, muiați în ocru de la un capăt la altul, și închipuind – probabil pentru cei întovărășiți în excursia vieții de-o buiotă cu untdelemn de struguri – o salbă nevinovată de bentițe. Am oftat. Oboseala căreia îi dăruiam lestul camaraderesc de siguranță și bărbăție în momente paradoxale – serile ploioase eviscerate de fulgere, adâncimea incomensurabilă a camerelor cu mobilă veche, răsuflarea sinistră, înghețată, când vreo fereastră se deschide pe neașteptate -, clipele de o acuitate debusolantă ale Fiorului – ca și cum simțurile excitate peste măsură găseau de cuviință să răspundă printr-o sleire absurdă și primejdioasă zbuciumului -, totul oferea senzația unui rău trecător, unei indispoziții pasagere. Nu se năpustiseră asupră-mi de-a dreptul, doar îmi dădeau târcoale. Demonii veseli, fantaziile înspăimântătoare doar îmi dădeau târcoale! Nu avusesem până atunci de a face decât cu visuri ermetice – rarefieri ale substanței care mă susținea, rânjete intraductibile apoi, pe nepusă masă, cuțitele metișilor fugari de la fermele mexicane – astfel că mă străduiam să nu iau în serios tăvălugul. Și, cum se întâmplă uneori, chiar nu îl luam.
Îmi bătea în pânze vântul unei glorii nemeritate; mult mai târziu, surescitarea aceea înălțătoare avea să-și dovedească păcătoșenia. Pe moment – orelor le răspundeau bătăi de inimă – însă îmi mergea din plin. De aceea m-am și apucat de trebușoara în cauză: ca să trântesc cât mai repede cu putință cărțoiul lucitor drept în mutra scorțoasă de literat veteran – iepure famelic, pofteam să rag măgărește! – după care să cer, fluturând un rictus de circumstanță din cazemata stânjenitoarei civilizații ce poate fi întâlnită în librăriile americane, banii înapoi! Nu mai eram un fiteșcine, ci însuși Generalul neiertător al unei divizii de dileme existențiale. Nu râdeți! Și nu vă fie milă. O meritam. Sunt jocuri care nu se cuvine a fi dezlegate de către mințile slabe. Doar că intrarea fusese făcută, iar mie nu-mi rămânea nimic altceva decât să-i aștept să se-nfățișeze. Să înainteze. Să iasă la atac! E la mintea cocoșului că obiectul inform, ascuns în cartea cu pricina, mi-a gâdilat orgoliul – eram recrutul perfect, eram musul cel minunat – și mi-a periat inteligența – escapade de mucava, bărbatul încărunțit și flegmatic în fața căruia o cochetă cerșește zâmbitoare un foc – pentru a mă îmbrânci cu tandrețe pe topoganul propriei mele metamorfoze de buzunar, rostogolirii aceleia nerăbdătoare a unei ierni cu fulgi de plastic imaculat peste Chicagoul mineral, desfigurat de simetrii maladive, dintr-un căpăcel translucid de stilou ieftin. Și preschimbându-mă magistral dintr-un amiral virtuos al Negației indolente, dintr-un Toma Necredinciosul infinitezimal, ins primitiv însă lucid, în umbra eroului răpus – abjectă revelație! -, un soi de supus fanatic și umil propovăduitor al lor și al Ei, cățeaua încinsă. Subiectele gustate de redactorii anonimi ce făceau oficiile acestui templu păgân al Smereniei începeau prin a imita fără pic de finețe romane văcsuite cu crema de ghete a ultimei mode, chestie tipică debutanților încolțiți de atâta emulație în doi peri, iar pe parcurs te îndopau, maternal și incapabile de vreo ezitare oricât de neînsemnată, cu precipitatul scârbos al unui anume gen de confesiune tăioasă, de radicalism de bucătărie, amintindu-mi că sunt cu desăvârșire singur. Ce se întâmpla, defapt? Mă depășea teribil pe atunci fascinația de stârvar pe care o descoperisem la adăpostul melodramei și care înghițea hămesită toată plictiseala faulkneriană din ținuturile memoriei: trăiri searbede, pocnind sărmanul cititor drept între ochi cu forma aproape materială a unei lumi țintuite de o podea nevăzută, șiruri interminabile de istorioare cu slujbași aseptici înhățând milionul neverosimil la Loteria Anului, indivizi glorioși ducându-și viața între cafele amare de Comisar Șef și țigări de foi, poposind invariabil în weekenduri campestre de un inimitabil prost gust pe genunchii amantelor costelive și îmbolnăvite de performanță, apoi toate acele bătrâneți grețoase, îmbelșugate, amorțite, serene până în pânzele albe. Iar din ele, dinlăuntrul lor, tensiunea perfidă, electricitatea ce prevestește furtuni oribile, sâmburele de incertitudine pitulat sub prelata nesemnificativă a faptei. Banda lui Moebius răstignind lumea? Poate. Mă prăbușeam într-o gaură care nu se sfârșea nicăieri.
Și iar săream peste prânz.
Apoi, într-o dimineață de vineri, ucenicia luase sfârșit. Fizic nu se schimba nimic și, oricum, datele răzlețe se bucură din plin de relevanța mai deloc sâcâitoare a urmelor lăsate de bocancul unui polițist matinal pe-o bucă rătăcitoare de sindicalist izolat însă în acea zi soarele părea o mână de mexican bătrân lepădând în țărână coada lopeții ca să înșface patul unei carabine americane iar vântul își freca înnebunit de umerii trecătorilor înfuriați trupul lui invizibil de rechin căutând o ieșire. Cât despre mine, neatent la stupefianta desfășurare de forțe, mă îmbrăcasem ceremonios – costumul de șofer de dric, pulpanele grele disciplinând stofa cu strășnicia lor volatilă de brațe ale unei ancore care începea odată cu lujerul de catifea al cravatei, piepții enormi, răsfrânți aidoma unor măguri cărbunoase, scobite anapoda, în căușul cărora palpita torsul livid al gulerului, rictusul înotând în mușamaua obrazului, contorsionându-se ca un intestin bolnav -, gata să stau de veghe la standurile cu cărți, santinelă sleită în fața Fiorului. Pe dinafară aduceam de minune cu un abate la vânătoare de porcării, respectabil până-n vârful unghiilor, dar cu ochii lucind unsuros. Parfumat, tăvălit prin briantină, mă împleticeam în sutană, sfânt mincinos și erou prefăcut, lângă vitrinele lui “Aftertimes Publishing House” iar hrănitoarea-mi iubită agățase de mine magice lanterne din carton poleit.
Eram deja așteptat. Căci, imperturbabil – calota spână, aria curbă, cenușie, a tâmplelor și frânghia dezordonată prin care venele anunță prăbușirea alpinistului temerar, pietrele ochilor secretate de scoici vineții înfipte-n obraz, totul sub pustietatea în formă de pălăriuță a unui războinic mongol, cascada căruntă din mustața militărească și cheia nasului înțepenită în yala de os a sinusurilor, buzele nubiene, țipari săgetați de durere agonizând în năvodul unor riduri enorme, ca două tranșee pentru lacrimi, gestul meu tremurat de prizonier exemplar în tovărășia acelui zâmbet contradictoriu, “bine ați venit, am să vă fac o surpriză” -, deși în penumbra mieroasă a librăriilor americane actele mărunte iau turnuri prometeice, vânzătorul – tamponul rotulei sale împingea răbdător prin cortina de velur sicriul unei istorii proaspăt tipărite – îmi învelise-n hârtie oranj Hamilton 36 alt debut strălucit, în șase volume – eu turuiam, anesteziat în vederea ultimei bătălii de-o speranță abominabilă dar tânjind după un răgaz, “câteva întrebări, domnule” sau “o mică nelămurire, domnule”, el încuviința amuzat, ispitit de asemenea slăbiciune, și continua să împacheteze - …
Acasă, din nou. În pustietoarele, impertinentele tăceri. O cafea amară. Pipa. Un alt început.
În fața mea se afla pachetul oranj, nedeschis. Și lângă mine, pe foaia înduioșată de stângăcia acelor scârțâieli, apăreau primele rânduri, primele sentințe ale unui nou scriitor, Fragmente dintr-o tinerețe franceză.
“Alteritatea temporală, și mai cu seamă acea solitudine imaginativă, a singurătății lipsește trupul de gesturile firești – cu toată puterea de convingere pe care precizia o impune simulacrului celui mai neglijent – ale înțelegerii și acceptării. În chip de rămas bun, în habitatul mizer ce adăpostea somnolențele mele incerte de exilat studios – patul răvășit, ovalul disprețuitor și îngălbenit al perinei ori fierea plușată a unei pături abundente în păr pubian anonim – fusei vizitat de cuplul solar, albuminos și simpatic al prietenilor din Besançon iar sigiliul acestei întâlniri, mugur carnal roșietic, ostenit de activitatea atât de generos apreciată a digestiei infantile, care va înflori cândva într-o Julietă cu cetățenie franceză, mă lăsă fără grai; ori eu nu sunt dintre aceia deprinși să citească în zvâcnetele surprinzătoare ale sugarilor destinul lor intelectual ori financiar… Dar boțul omenesc din fața mea – întrupat și reîntrupat de cei doi din fugace orhidee de tandrețe -, sugându-și liniștit suzeta, îmi vesti, crud ca orice altă femeie, că hiatusul lumilor noastre se adâncește necontenit…”



2. Reluarea poveștii în cheie polițistă. Puțină metafizică.
Un stil sărăcăcios


[Care poate fi justificarea – vă veți întreba; și pe bună dreptate! – unei atât de drastice schimbări de decor? Însă capitolul anterior este opera unui convertit. Cel ce urmează nu-i decât mărturisirea umilă a unui bătrân conțopist, a unui întârziat degustător al lui Melville. Și apoi, cronologia vetustă le aparține scriitorilor clasici. Ca să conchid: fac parte – mi se pare – nu dintr-o generație de scafandri, ci dintr-una de cosmonauți. (N. aut.)]


Ca întotdeauna, vânzătorul mi-a împachetat, cu gesturi mătăsoase, iradiind sănătate și vigoare cumva nepermisă, semnul Lor aparte, semnul funest al Piraților!, din toți porii, șase volume grosuțe, pe încredere, domnul meu, se hlizise el, blestematul, ce glumă!, pe încredere, conținând nici mai mult nici mai puțin decât alt debut strălucit, în hârtie sclipicioasă marca Hamilton 36, iar eu, după câteva minute de duel dezmorțitor, politicos și ambiguu, pe teme literare cu individul – era o plăcere bicisnică să te abții, să prelungești momentul unui preludiu cumplit, să crezi în banalitatea întreprinderii tale deznădăjduite, mințindu-te, prefăcându-te interesat de artă, de litere, când tu, defapt, tânjeai după un răgaz – m-am reîntors în impertinentele și pustiitoarele tăceri ale apartamentului meu bătrânicios, am băut o cafea amară, după care, cu pipa rășchirată-n colțul gurii, m-am azvârlit – barcaz înhățat de furtună pe Oceanul Futilității – în fotoliu cu primul din cele șase volume. Stupefacție! Miracol! Așa am strigat, nepriceputul de mine. Acum opera lui Hermann Voyle (în șase volume pătrățoase, cu o prefață excentrică de junele literat Sam Clockwork) este de notorietate, numai că în dimineața acelei zile banale și luminoase de vineri eu m-am frecat zdravăn la ochi – și inima mi s-a dat peste cap – când i-am citit numele tipărit grijuliu drept antet pe coperta garnisită cu creole îmbietoare. Bizar îmi apare astăzi însăși faptul că nu m-am gândit la o coincidență de nume, la o păcăleală nevinovată și grațioasă aidoma unei lame de stilet, căci dețineam încă avantajul colosal al supoziției și nimic nu mi se arătase cu adevărat. Aș fi putut spera, însă, pur și simplu, nu sperasem. Doar știam prea bine cine fusese și cine era gogomanul de american naturalizat timpuriu, pre numele său de adopție Hermann Voyle. Același Voyle, nepăsător și barbar, care, uitând subit de precaritatea inspiratoare de milă a studiilor sale universitare, la o agapă aniversară într-un străfund pitoresc de Wisconsin, ne tratase ca pe niște neisprăviți. Eu nu mai însemnam nimic pentru el – lesne de închipuit! – însă de față se afla “Lordul” Samuel, liderul incontestabil al generației noastre, omul cu creier pozitronic și memorie de elefant rănit. Cel ce, plictisindu-se de avocatură, devenise Asul Samuel, sinonim cu Criticul, cu Împăratul neîncoronat al Cuvântului Tipărit citeț. Voyle, uitucul coleg și avocatul bățos de la “Zimmerson & Blaum”, Washington D.C., plin de bani, de sinea-i găunoasă după tipicul trunchiurilor găunoase de arțar ce străjuiesc reședința de inimă albastră a Președintelui, și luându-ne definitiv piuitul cu Lamborghiniul de jăratic ce îi îngăduia unei blonde pieptoase, montată genial pentru stilul mediteraneean de companie, să se îndeletnicească cu coborâtul artistic. Lui Voyle, campionul universitar de baseball, îi întocmeam lunar – treizeci de pagini dactilografiate scremut la două rânduri spre a umple ochii ticăloșiți ai profesorilor! – până și cel mai neînsemnat dintre referatele de specialitate. Contra unuia sau altuia dintre nețărmuitele, costisitoarele și pârdalnicele vicii studențești. Uuf! Fuseseră niște ani fericiți, anii aceia ai nevinovăției.
E de la sine înțeles că, prins în capcana unor sentimente contrare – pe care îmi imaginam că le pot subordona facil acelei invidii adânci precum un decolteu Chanel pe o blondetă de copertină căreia autorii noului val îi dăruiau o anume importanță hollywoodiană! – m-am apucat de citit. (…)
Neferice mai este sărmanul navigator încremenit în calmul hipnotic al mărilor necunoscute. Căci vânătoarea Leviathanului scufundat în prăselele abisului aduce cu sine anxietăți neiertătoare și vârtejuri magice. Iar eu, matelot fără simbrie al Literei fermecate, Literei rele – se va vorbi de Rai, îmi închipui, în legătură cu Tărâmul ivit din neant, doar că eu nu văd cum îl vor despărți de Iad! – voi fi peste măsură de melodramatic, lăsându-mă cuprins de melancolia absurdă care dă târcoale revelației. Și lăcrimând smerit după visele golașe și primitoare ale unei călduțe mediocrități. În răstimp, ațintindu-mă de departe cu ochiu-i sticlos, Demonul uită să mai râdă. Colțul de sălbăticiune subpământeană, ițit de sub buza-i neagră, sclipește tăios. O imagine nefirească pierdută-n prora pleoapei, între două pagini. Înghețându-mi inima. Eram față în față, neclintiți. Eu, o statuie funerară; el, primul semnal al stricăciunii ce avea să urmeze. Și iarăși citeam, simțind cum mi se taie răsuflarea. Doar mă aflam în postura ingrată a unui învățăcel prostovan dedulcit la ambrozia secătuitoare a tragediei grecești. A divinului teatru. Faptele minuscule, minabile amănunte cotidiene pe care le izbeam cu piciorul, zilnic, afară din cheutorile memoriei, se ridicaseră împotrivă-mi. Să mă înăbușe! Fiorul mă ajunsese din urmă, copoi înfricoșător. Într-o clipită avea să mă răpună. Și Demonul hohotea ațâțat. Căci Hermann Voyle cel pe care-l știam nu exista aici, iar lucrurile întrutotul adânci și absolut intangibile din carte îmi dovedeau, implacabil și rece, că nici nu existase vreodată în afara minții mele; unde, din indescifrabil obscurantism, egoism atroce sau mai știu eu ce, îl construisem ca pe un soi de schimonosită jucărie de tinichea, bună numai să-mi satisfacă orgoliul de geniu mălăieț și neînțeles. De senior al unei lumi de hârtie și avuție pieritoare. În spatele gesturilor de petrecăreț notoriu, Hermann Voyle adunase copleșitoare semne de întrebare, sugerase drumuri lăuntrice, esoterice. Totul fusese atât de meticulos aranjat, de bine plănuit, de real, încât căpătasem în răstimpuri senzația că rândurile palpită și că vocile se aud! Hermann Voyle mafiotul, infamul, gargantuescul, îmi apărea, tuturor le apărea, înnobilat, superb, donquijotesc. Cu ultimul grăunte de sarcasm pe care-l mai deslușeam în sinea-mi sleită de asaltul acesta am încercat, așa cum nu mă mai încăpățânasem niciodată să încerc – rupt în două, răvășit între spaima ce-mi împiedica piciorul să pășească deasupra hăului și curiozitatea teribilă în fața lumii distorsionate, fluide, care mă înconjura, vierme orb atacat de lumină, refugiat anorexic de pe pluta Meduzei –, să îl satirizez, să îl umplu de ridicolul morțiu și spurcat al ratărilor. Să îl prind în flagrantul delict de fanfaronadă otrăvitoare! Aveam nevoie de o singură fisură, oricât de neînsemnată, spre a face ca totul să se prăbușească aidoma unui nevolnic castel de nisip. Însă n-am găsit nicodată fisura, nici la Hermann Voyle și nici în vreo altă carte de la “Aftertimes Publishing House”, astfel că, pentru întâia dată în viață, trebuia să accept tontoroiul lichelei, mirajul ce mă sfida cu nerușinare și îndrăznea să se sumețească încontra-mi era liber să zburde în voie. Voyle se făcuse ditamai eroul, Arhanghelul fumegos cotcodăcea prin preajmă-i mulțumit, în timp ce eu și ceilalți, restul indivizilor colcăitori Dimprejurului Său lubric zidit, furnici însuflețite, bezmetici omuleți de lut moale, căpătasem sens prin el, nu existam decât ca imagine a noastră în el, trăiam în carte, slujindu-ne de puteri demult stoarse, cu vizibilitatea sacadată a unor biete momâi animate de degete invizibile. În condiții normale aș fi râs citind cât de palid sentimental, de ascetic și de țepos îi părusem lui Hermann Voyle, însă acum mă înfioram, căci Caracatița asta literară căreia nu izbuteam defel să-i vin de hac se desfăcuse, absurdă stea căzătoare cu brațele învelite-n ventuze, ca să mă înghiorțăiască, să mă dizolve. Terminasem, cu pipa stinsă demult și noapte buimacă în întreg Manhattanul, primul volum ca să fiu trezit de ecoul unei întrebări autonome, far singuratic semnalizându-și speranța pe Marea Tristeții, o întrebare ce-mi fusese pusă cândva spre a fi uitată pe loc și care își găsise, solitară, răspunsul. Fusesem trezit de certitudinea că printre rânduri, fugar, sălășluiesc animale nemaivăzute și situații ininteligibile și că între cărți, între bucoavnele inșilor ălora anonimi pe care mahării de la conglomeratul “Aftertimes” se înghesuiau să-i publice, există fire malefice și conexiuni aparent invizibile, că, paradoxal și deodată oripilant, unele dintre personajele lunecoase ale acestor epopei, rânduindu-se după legea mizerabilă și întortocheată a Caracatiței, apăreau și aici, într-un capitolaș minor, insignifiante, și acolo, taman în epicentrul vreunei intrigi funambulești, se iveau pretutindeni, fără sens, se desfăceau din baierele neîncăpătoare ale capitolelor și se dezvăluiau veșnic, oricât v-ar părea de incredibil!, prin câteva semne indubitabile. Doar cât să mă anunțe că sunt acolo, prezente, în balta paradoxală de celuloză, cât să-mi facă semn, prietenește! Iar îngrozitor nu era faptul că nălucile romanești ajunseseră să mi se învârtă, de-a valma, prin creieri, comunicând și debusolându-mă – țipete sfâșietoare de goelanzi pesemne că însoțeau imaginile halucinante care-mi jucau în fața ochilor asemeni unor cadavre putrefacte de balenă împinse încetinel spre plaja pupilelor, râcâindu-se de bancurile de nisip și lăbărțându-se, hoituri uleioase, mișcătoare, țipete de goelanzi dând târcoale, hulpavi –, ci că realizam, monstruos de lucid, că nu mă țicnisem sau că nebunia ce mă cotropea era la fel de sinceră și de cuprinzătoare ca însăși realitatea. Moșii necunoscuți din poveștile consistente precum un salam extrafin, plictisindu-se de mama focului în viețile lor searbede din celuloză sfințită, își dădeau de zor coate, poftindu-mă pe puntea de cuvinte. Am băut o cafea la repezeală, cu neguri fastuoase derulându-mi-se în fața ochilor, și m-am dumerit dintr-o dată că blestematul de Voyle va lua Pulitzerul cu cele șase volume ale lui cu tot, binențeles că va lua Pulitzerul, îmi spuneam scrâșnind din dinți, mușcându-mi buzele până la sânge, iar ei, sărmanii, nu Demonii înveseliți, ci ei, nefericiții mei tovarăși de pe pluta Meduzei, cărora li se va arăta, înfometată și viguroasă, capcana hămesită a paginilor sale, Leviathanul, ei sunt pierduți. Pierduți de-a binelea. Eu, victima dintâi, citeam rând după rând, mă înecam înghițitură după înghițitură, fără să clipesc, fără să mă mișc, eram paralizat de viziunea tuturor întâmplărilor, de sincretudini, de legăturile machiavelice pe care le deslușeam – priponit în adâncuri și supt de ventuzele răbdătoare ale Fiorului necuprins, orgiastic aproape – venind de undeva, dinspre bezna Păpușarului. Gravitatea genială a vieții sale. Volum după volum. Memorii. Fețe știute și figuri de nerecunoscut. Fusesem luat pe nesimțite, furat fusesem, de valul osebit care desparte lumea noastră de tării și fantasme. Mă pierduseră într-o gaură ce nu se mai sfârșea. Un puț fără margini. Și n-aș fi putut garanta că întâlnisem numai întunericul minții acolo, în tristele ținuturi subpământene! Cartea se încheia în urmă-mi. Un fel de ușă magică. Astfel că indescifrabilul Voyle, vrând parcă să sfârșească scena senectuții cât mai repede, mânat de o hotărâre aprigă, se grăbește, țâșnește ca un bolid, precipitează evenimentele, dar nu pentru a se îndepărta în moarte, ci de parcă i-ar fi fost încredințată, pe nepusă masă, chiar Resurecția. Revenirea la prima pagină a primului volum. Unde va fi el însuși cu totul altfel. Un uriaș animal misterios somnolându-și încrezător sfârșitul. Nici în cărțile sfinților senectutea nu poate fi mai serenă. Personajul lucid Hermann Voyle, “singur și gol și bătrân”, răsfira în juru-și toate bogățiile tăinuite de pribegia unei vieți întregi, așteptând să-l reîntoarcă Sfârșitul venind. La prima pagină, la primul pas. O lume-cerc, neîntreruptă, în care derularea vieții lui și a tuturor celorlalți, incredibili, debutanți de epopee, cu toate ascunzișurile diavolesc plămădite, nu reprezintă decât capcana afurisită, decât momeala lustruită pentru neofiți, pentru fraierii nedisciplinați, ca mine, aduși în pragul psihozei de întrevederea fortuită cu Lumea cea Nouă. Cea mai bună dintre lumi. Defapt, cărțile încetau să mai fie cărți, ci întruchipau ocheanul întors spre o lume la fel de cuprinzătoare ca a noastră, doar că atemporală. Proteică, de astă dată, prin bibliotesc și nu prin carnație! Să se fi născut deja lumea celei de-a doua Veniri? În cel de-al șaselea volum când, mai bătrân decât îi era autorul, personajul impetuos Hermann Voyle moare, o face atât de calm, de distins și de flegmatic de parcă ar fi plecat la duș și nu în altă parte.




3. Exegeză. Și o încheiere à la Stephen King



Fostul coleg de facultate al lui Hermann Voyle – actualmente decedat – se numește Jason D. Headwell. Cartea lui Voyle, în șase volume, poartă un titlu șarmant: “Viața și femeile lui Bensom Daring”. Este o carte plăcută și, după toate aparențele, inofensivă. Hermann Voyle a primit pentru ea premiul Pulitzer în 26 septembrie 19.., fiind socotit drept un promotor al adevăratei literaturi. Cât despre Jason D. Headwell – posesorul unui sarcasm aristocratic! -, el și-a subintitulat romanul “volum de mărturisiri”. A primit premiul Pulitzer în 2 octombrie anul următor, amestecând în poveste un personaj respectat al comunității scriitoricești newyorkeze, publicistul și prozatorul Horst Weiss Lenloem. Cartea lui D. Headwell – din care am preluat cel de-al doilea capitol fără prea multe intervenții în text – poartă un titlu sugestiv: “Misterul despre Hermann Voyle și Horst Weislen”. Aluzia este transparentă. Replica lui H.W. Lenloem nu s-a lăsat îndelung așteptată, acesta mărturisindu-i unui reporter de la “Reader’s Digest” că este “onorat să slujească tărâmului inefabil al Artei fie și în chip de muză diabolică”. Fără comentarii. Cine este, totuși, acest al treilea personaj al triumviratului? Pentru cititorii bestsellerului “Michelle” (Pulitzer, 10 septembrie 19..) lucrurile sunt cum nu se poate mai limpezi. Altfel nu se explică gloria trufașă a unei cărțulii despre amoruri edulcorate și patetice, căci H.W. Lenloem are lipsuri, și nu puține, atunci când trece de la melodramă la dramă! Oricum, D. Headwell insinuează că cei doi au murit din pricina trustului editorial “Aftertimes”, la conducerea căruia H.W. Lenloem s-a aflat pentru o vreme. “Policierul lui Jason D. Headwell amestecă savant și distilează uluitor satira la adresa celor doi colegi ai săi, prefăcuți, primul, în victimă a vieții misterioase din cărțile machiavelicei Edituri, iar cel de-al doilea în mâna dreaptă a Păpușarului, intelectual diabolic și damnat pe măsură!” (Samuel P. Brown, “Asul”, pag. 312) În realitate, lucrurile stau mult mai trist. Hermann Voyle s-a stins în urma unui accident vascular, la numai o săptămână după debutul cu “Viața și femeile lui…”. H.W. Lenloem a avut un groaznic accident de circulație: mașina sa a luat foc în timp ce se ducea să-și ridice premiul! “Jason D. Headwell, un demn, inspirat și apoteotic urmaș al lui Gaston Leroux, transformă o editură de reputația lui Aftertimes Publishing House în centrul unei conspirații devastatoare. Bătrâni intelectuali manipulați prin intermediul unor mesaje scrise. Cărți care metamorfozează cititorii în robi ai Literei și ai Editurii. Oameni într-atât de fascinați încât se eviscerează sufletește în pagini slăbuțe pe care, în transă, le duc la Editură. Acolo, printr-un proces misterios despre care Jason D. Headwell, în stilul său gotic, cu ușoare exagerări și extrem de interesant de metafora pură, ne dă prea puține informații, sărmanele manuscrise devin peste noapte opere șocante, tomuri uriașe, care vor înnebuni publicul, vor fanatiza pensionari plini de complexe, urmând să atragă în cele din urmă, datorită evidentelor rațiuni financiare, moartea autorilor. Moartea lor corporală. Căci defuncții se duc să-și petreacă infinitul de după viață în paginilor propriilor opere. Câmpiile Elizee într-un Maelstrom de vocabule. Aducătoare de Pulitzer, cu toatele!” (Margaret Duvall, “Ironia subtilă a lui J.D. Headwell. Romanul american contemporan”, pag. 95) Mai mult chiar, unii norocoși, slujindu-se de prospecte confidențiale, pot desțeleni văgăuna Eternității! Paradisurile senatoriale se vând bine de tot… “De ce folosește Editura atâția autori? Când Mașina face toată treaba, Omul devine nefolositor. D. Headwell vine cu un argument gen Disneyland: emoțiile au nume de cuvânt. Carevasăzică, legătura eterală dintre autor și operă. Nu te poți debarasa de simbriașii emoției. Ce romantic! Ce dramoletă!” (H. Rosenblaum, “The Literary Magazine”, 3 aprilie 19..)
Ca om, Jason D. Headwell – ne-am convins deja! – este un ticălos. Ca scriitor, el este produsul rafinat și elocvent al Singurătății. În cele din urmă, asta-i tot ce contează.
În ce mă privește, am șaizeci și cinci de ani, nici o carte publicată, trei manuscrise – recunosc – nu prea groase și nici cine știe ce sofisticate în sertarul de la comodă, iar pe deasupra m-am tot vizitat în tinerețe cu tăicuțul Horst Weiss Lenloem. Acum, urmaș al său în fotoliul directoral este “tăiosul” Benjamin Crowbelt, un individ nu din cale-afară de prietenos și, în plus, garnisit cu sumedenie de bancuri ațoase tip Oxford, însă – după cum mi-au șoptit voci binevoitoare cu bătrânețile mele însingurate – purtând o substanțială considerație înaintașului său. Nu sper, firește, că aș putea să irump precum Jason D. Headwell – ce cutezanță din partea-mi, dat fiind că literatura nu ține de caracter! -, totuși, măcar în virtutea mult cunoscutei mele amiciții cu fostul, sic!, Tartor-Șef, un periodic ordinar îmi va tipări ceva. Orice. Deja am cumpărat hârtie de împachetat. Și timbre. Iar adresa, nu vă roadeți unghiile, am să v-o dau și vouă, că doar gloria-i, de departe, o mamă cu o mie de țâțe. Nu strică să vă-ncercați norocul.



AFTERTIMES
PUBLISHING HOUSE

359 Madison Avenue New York
NY 10018

Fax: 2118806920