Jurnal de contrabandă. Dreptul la intimiditate.
Incursiune în libertate
Ziua 1001
M-am uitat adormit în libertate. Așa am uitat să râd. La început a fost greu. În libertate se întâmplă totul. Latră câinii. În libertate. Libertatea are și fructe. Nu mai contează. Mi s-a alocat o femeie. Mă sună în fiecare zi. Îmi spune tot ce poate. Restul îmi dau eu seama din ce e tăcere. Mi se dă mâncare de două-trei ori pe zi. De cele mai multe ori îmi dau singur. Îmi împart mâncarea în două farfurii. Nu-mi place să mănânc așa. Singur. Tot eu le mănânc. Asta era de fapt înainte. Acum, după ce a apărut ea, am ocupat una dintre farfuriile ei. M-am amuzat când mi-a spus că și ea făcea la fel ca mine cu farfuriile. Înainte. Dar nu semănăm. Nici n-am idee dacă ar trebui. Eu mă simt bine și așa. Într-o noapte am strâns-o puțin mai tare decât de obicei în brațe. Mă gândeam de ceva vreme la chestie asta. Nu știam sigur dacă ar fi de acord. Ar fi fost altfel dacă aș fi vorbit despre asta cu ea înainte. Nu știu. Am văzut un copac defructat. Și mi-a plăcut chestia asta. Copacii se defructează și se refructează în fiecare an. M-am zărit în mulțime. Mi se pare că eram eu pe străzile din Cairo. Purtam haine pe care nu le-am cumpărat niciodată. Frunzele nu mă interesează. Eu nu port ceas. Am făcut dragoste cu ea. Prima oară. Eu nu port ceas. M-a lăsat înăuntrul ei. În beznă. Era o femeie întreagă lipită de pielea mea. N-am vorbit nimic cât. Pur și simplu o priveam curios cum se așteaptă pătrunsă. Așa se face dragoste. O căutam. Eu nu port ceas. Telemach. Sub pielea ei sunt oase. Nu peste tot. N-o cunosc. N-am nici o idee ce simte ea. Cred că undeva toată treaba asta ar trebui să se termine. Îmi place așa cu tine. Și mie. Parcă te-aș cunoaște de-o viață. Mă cam dor sânii. Adevărul e că nu-mi prea place să mă vezi goală. Nu știu de ce râdeam când m-ai dezbrăcat. Și lenjeria se poate lipi de mine. Și pijamalele. Și pielea mea de pielea mea. Și ceasul ar putea. Eu nu port ceas. Mă uit uneori în dreptul unei ferestre. Fumul de țigară iese pe sus. Se face un pod. Din fumul de țigară. În pod locuiesc câteva femei pe care le-am cunoscut mai înainte. M-am mai pierdut de câteva ori până acum. Adevărul se spune puțin în cuvinte. Eu. Eu. Meu. Și rămân uitat.
Din mare s-a născut o femeie. Cu toții la mare. Brunetă cu ochii albaștri. Eu n-am bani să mă duc la mare. Eu n-am mic s-ajung la mare. Nu-i nimic. N-am prins-o nici măcar la naștere. Asta s-ar putea zice în libertate. Nu. Se poate zice nimic în libertate. Distanța se măsoară pe piele. A. Mea. Esența ironiei este libertatea. Pușcăriașilor. Pushscăriașilor. Împotriva libertății s-au ridicat ziduri. În libertate. În libertatea care se cheamă Berlin. Berlinul care nu se cheamă libertate. Libertatea se hrănește cu ficați. Oamenii mănâncă ficăței. Pe-aproape. N-am nici o bucățică de sticlă în tot corpul. Mi-aș face o fereastră. Și nu m-aș mai duce la ferestrele altora. Să văd alți oameni. Am o fereastră închiriată. Eu nu port fereastră. E liberă numai dacă poți să-i spui da și nu. Am să-i spun. Nu pare să umble după libertate. Umblă foarte puțin. Dă telefon. Și ne întâlnim undeva. Fără să umblăm. Hai să umblăm. Bine. Mergem la o prietenă. Lazăre. Ridică-ne. Nimic. Am încercat să ne întâlnim pe un cal mort. Nimic. Caron spune că lui nu-i pasă. Asta-i slujba lui. Am întâlnit un cal mort. I-au trebuit câțiva ani să moară. Până prin Alpha Centauri. O fi fost Aleph și calul o fi fost taur. Un om mă privește dindărătul umărului. Senzație. Omul este de cele mai multe ori el însuși. Străin. Uneori e chiar eu însuși. Însuși. Altul este un paradis pentru. Eu. Însuși. Copilul eu o iubea pe copilul ea. Scria “I love you” pe zăpadă. Mare. Ea nu știa că e ceva scris acolo. Și ne plimbam prin “I love you”-ul meu. Ni se prindea de picioare. Am o prietenă care n-a fost îndrăgostită decât o singură dată. De un țigan. Pe care îl chema Zăpadă. Trebuie să fie albe. Înăuntrul meu atârnă o pereche de aripi. Penele lor inutil de albe îmi țin plămânii întinși. Toate rădăcinile aripilor pleacă din inimă. Sau. Inima pleacă dintr-o rădăcină de pană. Nu mai știu. Mai bine toate rădăcinile penelor vin peste inimă. Dracu știe. Nu se văd. Ochii sunt cele mai dezbrăcate părți ale corpului. I-am îmbrăcat cu ochelari. Devedere. Moartea se împarte în singurătăți. Singurătăți. În despărțiri se impart toate singurătățile. Despărțirile se impart în oameni. Oamenii se impart între morți. Apoi se despart. Copilul ea are nume. Persephona. Numele de familie nu-l știu. Așa mi-o amintesc. Persephona. Mă bucur că-mi mai vine în cap din când în când. Așa am uitat să râd. Cel mai greu se învață să uiți. Concert pentru viori și camioane. Viorile sunt mașini de răcire pneumatică. Doamnă îmbrăcată în sâni de lemn. Lasă dâră de sentimente. Cântecul de vioară are picioare subțiri. Din pene. Umblă între șapte sfeșnice de aur și seamănă cu sfârșitul lumii. Sunt atât de multe cărți în jurul meu încât puțini dintre cei pe care-i întâlnesc se obosesc să mă mai mintă. Libertatea îmi scrie cărți poștale de la Veneția, din Florența, din Triestul austriac, din Genova. La Milano norii ejaculează rar. Asta pentru femei. Pentru bărbați. E. O femeie frgidă în cer anul acesta. Mă uit din când în când sub fustele norilor. Mi se adună o colonie de furnici în ventriculul stâng pe loc. Sunt. Numai. Eu. Cel. Care. Vede. Totul. Tor. Tu. O mână grăbită îmi face în cărbune viitorul. Eu. Îl fac praf. Ea mi-a spus cel mai bine ascuns dintre nu-uri. Într-un da. Ea nu umblă după libertate. Ea dă telefon. I-am spus că mă duc să-mi caut cele două farfurii. Vreau. Să. Mănânc. Din. Două. Farfurii. Libertatea. Nu-mi mai scrie scrisori. Copilul se învârte în burta mamei de nouă ori. La rotisor. Îmi plac. Așa. La. Rotisor. Mi-a spus că. Ai mai fi plecat la farfuriile tale dacă aș fi fost însărcinată. Tot ea. Sigur că da. Eu. Se pare că vorbesc mai întâi în capul ei. N-am apucat să zic nimic. Cine-o fi inventat farfuriile. Chinezii. Nu știu. Înainte de a se naște se învârt de nouă ori. E extraordinar de mică față de ceea ce-mi imaginasem eu. Realitatea. E un gând intrat la apă. Venezia. Se poate purta la picior. Tata a murit de singurătate. N-am putut niciodată să iubesc ceva care se termină. O trăiesc cu ură. Sunt. Vreau să-i arăt că se poate face din ea orice. Ea nu poate să facă decât un singur lucru. Să se termine. N-aștept nimic. Ea n-are timp. Mă văd când pe față când pe dos. Copilul eu a început să învețe lumea. Azi am învățat un copac. Desenat. Coroana rotundă. Trunchi drept. Ce sunt alți copaci. Diferiți. La diferență se oprește învățarea. Diferitul rămâne într-o neliniște. Mama are un bibelou. Colorat. Un copil. Are un picior spart. Nu. Sunt. Eu. De. Vină. L-a spart tot ea când ștergea praful. Ce este un bibelou. Primul era spart. Restul e neliniște. Diferitul. Di-ferit. Parcă-i o substanță chimică. Formulă. Am visat că zbor. Pe aer te poți sprijini când zbori cu mâinile, cu picioarele și cu burta. Nu te doare. Te apasă ușor. Te învârți de vreo nouă ori și te trezești. Când zbori pe deasupra copacilor. Vârfurile se simt cu burta. Fără să le atingi. Chiar dacă nu le vezi. Când zbor burta mea e altimetru. Dumnezeu e un adolescent plin de coșuri. Trebuie să cred și eu ceva despre. Eschimoșii au câini. Câini, blănuri și o viață. Adolescență. Totul. E. Nasol. Degeaba înveți ce-i un copac. Copacul. Să faci dragoste. Să intri într-o femeie. Asta n-are cum să fie o minciună. Când văd totul sunt amestecat în. Ca. Într-o pastă. Pe o piele. Într-un sânge. În zonele erogene ale vieții mele. Și tristogene. Veselogene. Așa văd acum totul. În libertate se poate să nu prea ai ce face. Eu. Care nu port ceas. M-am apucat să studiez cuști. Plus mecanisme de închidere. Prima întrebare: la semafor soarele a câta culoare este. Dacă aș găsi un semafor. Unul singur. În deșert. Direct în nisip. L-aș fotografia. Sigur nu mi-ar spune lumea chinezojapomașină de fotografiat. Ea nu vorbește la sancta lingua del silenzio. Eu nu port ceas. Ceasul nu vorbește la sancta lingua. Sunt sigur că ce-mi amintesc eu acum despre noi e cu totul diferit de ceea ce-și amintește ea. Restul e iluzie. Tată. De ce au artiștii carne. Și carnea de om de ce nu se mănâncă. Așa. În general. Când vorbești cu un străin în limba lui. O limbă pe care de-abia ai învățat-o. Jumătate din ce spui înțelegi și tu. Cealaltă jumătate speri să înțeleagă străinul. E limba lui. Ce dracu. Eu așa fac și în limba mea. Și când vorbesc cu mine. Sunt mult mai bucuros când știu că mai există o groază de cărți bune de citit decât de faptul că am citit o parte dintre ele. Am inima plină cu fum de țigară. Plus o lingură de sânge. Să știi nu înseamnă să ții minte. Memoria e un rect. Lucrurile se știu pentru o fracțiune de secundă. O notă bine atinsă. I s-a spus epifanie. Să poți urmări cum ți se stinge ceva din memorie. Asta. E. O. plăcere. Punctul după o frază e o încercare utopică de a împiedica uitarea. Punctual după o uitare e un punct pus înaintea unei fraze. După orice cuvânt se pune un punct alb. The blank. Când te uiți mult la un perete alb începi să-l vezi negru. Eu nu port ceas. Þin minte că Nabucodonossor al II-lea a poruncit să fie construite grădinile suspendate ale Semiramidei pentru că-i era madamei dor de Persia ei. Ce nu face omul din dor și din munca altora. Chestia asta a închis ușa după el și nevastă-sa apoi a venit istoria și a dat peste ei. Minune. Sunt liber să înțeleg. Singur. Sunt. David al lui Michelangelo nu e circumcis. Michelangelo e un sentiment cronic. Cronic. Totul trebuie să înceapă cu el însuși. Lumea mă sperie cel mai mult când iese dintr-o carte. M-am trezit. Femeia. Aceasta. Alta. O tăcere de bun gust. Tăcerile sunt diferite. Iar sună a substanță chimică. Christ care se spală în sfârșit și pe sine pe picioare. Așa de tăcere. Tăcerea dintr-un orb fericit. Nu port ceas. Ne avem la mână unul pe altul. I-am spus din greșeală un adevăr: ”I’ll take me with you”, iar adevărul te leagă de libertate. Stimabile.
Am scris o parte din mine. M-am hotărât de la început să scriu în mine însumi. E regatul unei copilării. A. Mea. Regatul. Nu. Nimic nu e al meu. Eu sunt printre lucruri. Eu sunt printre. Oarecare. Cel mai greu se învață oarecare. Cea mai urâtă formă de diferit. Primești gratis. Nu. Gratis nu e libertate. Ea are gust bun. Libertatea nu are ochi. Bunica. Împletește. Un ochi pe față unul pe dos. Fiecare cu libertatea lui. Ochii mei pot fi pe dos. Toți. Când mă gândesc la bunica sunt mai înțelept. Cu o bunică. Ea. A. Murit. De. Ciroză. Râdea. Mama ei îi spusese. Când era bunica tânără. Să nu vină acasă cu burta la gură. Acu mă duc la mama cu burta la gură. Așa. Zicea. Și. Râdea. Bunica. Am fost o viață cuminte. Eu ce fel de viață am fost. Mai multe. Ultima zi din viață nici măcar nu mai e un timp. E o poveste greșită. Greșești povestea. Și mori. De-abia acum povestea e frumoasă. Acum știi că singurătatea e un animal cu dinți gonflabili. Acum știi că tu ești animalul numit singurătate. Un om. 1. Dor. A. I. N. El. I. ...Roi.


Trieste-Milano-Iași
Sfârșitul. Zilei.
1.0.0.1