agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-07 | |
Se simțea oarecum străină pe marginea aceea de țărm. Era o coastă sălbatecă, așa cum îi plăcea să găsească adesea, colțuri abia atinse de om. Venise pentru doar câteva zile, trebuia să-l întâlnească pe Profesor. Nu știa ce avea să se întâmple. Își urma întotdeauna imaginea creată înainte de a adormi, cea care deschide un vis. În noaptea aceea își amintea că visase o scară în spirală, într-un fel de conac, părea de pe la începutul secolului trecut. O scară din lemn nefiresc de îngustă, fără balustradă, fără nici un punct de sprijin, care urca până la mansardă. Nu se temea de întuneric, de mică învățase că luminile sunt undeva în interior. Nu se temea nici de pierderea echilibrului, putea merge dreaptă pe o bârnă de câțiva centimetri. Scara aceea era însă stranie fiindcă lăsa impresia de nesfârșit. Desigur, un vis, câte s-ar putea spune despre el. Nici asta nu o mai pasiona. Privea visele ca pe niște manuscrise vechi. Ceea ce era de înțeles, se ascundea mereu în ultima figurare. Și chiar mai departe.
Era o zi banală, de iulie. Se trezise cam nedumerită că ceasul arăta ora șapte, deși era liberă, ar fi putut dormi mai mult. Nu putea renunța la îmbăierea de dimineață, la trezirea aceea din interior ca și cum înainte de a începe o zi trebuia să dezbrace o noapte, să elibereze gândul de toată călătoria din somn. Nu prea dormea. Niciodată nu fusese un om al somnului. Nici copil. După fiecare baie își pregătea cafeaua, de cele mai multe ori adăuga o picătură de esență de migdale sau vanilie, scorțișoară sau un strop de cognac. Nu îi plăcea zahărul. Nu în cafea, cel puțin. Savura întotdeauna cafeaua dimineții, era timpul ei, unicul moment al zilei când se simțea a ei. Alegea o muzică anume, după cum simțea că îi este necesar pentru a urma ziua mai departe. Știa ce haine să îmbrace după cum se întrezărea lumina afară. Niciodată nu alegea la întâmplare. Ca și parfumul. În ziua aceea însă, totul se petrecuse invers. Nici ceasul nu sunase la ora potrivită, nici cafeaua nu avusese același gust, muzica parcă fusese prea discordantă, cerul păruse un voal de vădană. Ieșise din casă în grabă, alergând pe trepte, ca și cum ar fi dorit să fugă de o apariție. La intersecție, în fața obișnuitei vitrine a librăriei Lispi de unde obișnuia să cumpere în fiecare săptămână cartea zilelor trecute, a rămas înmărmurită. Un afiș, o invitație la o serată de teatru, organizată de Profesorul Eduard Henkle. Banal pentru alți trecători. Ea însă împietrise, tremura, cu senzație de gheară în dreptul inimii, ca și cum s-ar fi prăbușit în gol, o cădere fără sfârșit. Scara. Scara din vis era schițată ca un element grafic întâmplător. Nimic nu e întâmplător, de câte ori i s-a spus, și-a spus, de câte ori a înțeles. De la prima moarte. Trebuia să meargă, trebuia să urmeze imaginea, să descopere ce are de trăit mai departe, să rupă zilele, să renunțe la obișnuita-i desfășurare a existenței. Nu mai contau acum cărțile, tablourile, iubitul, casa. Avea sentimentul că viața ei a avut alt sens până aici.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate