agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-11 | |
Lumina dispare in intunericul ce ma invaluie... Muschiul care imbraca peretii uzi duhneste... Imi aminteste de merele stricate care s-au storcit de atatea ori sub talpile picioarelor mele grabite. Oare atunci realizam ceea ce fac? Oare intelegeam ce inseamna distrugerea, cat este de usor sa distrugi, cum fiecare fiinta din acest univers pluteste in neant atarnata de un fir subtire...? Un fir care se subtiaza si mai mult aidoma unei tesaturi vechi tinute intr-un hambar plin de molii. Parca le aud sunetul... Aici, in bezna groasa. Parca simt cum aripile bat aerul rarefiat, simt atingerea matasoasa cum imi furnica pielea...
Pe masura ce cobor tot mai adanc in maruntaiele pamantului, frica ma apasa... Cred ca acum ii inteleg pe scafandrii aceia. Atata apa, atata presiune... Cred, de fapt sunt sigur: mintea poate presa la fel de mult, abisul simturilor ne poate tara in lumi paralele unde constiinta inceteaza sa mai fi "eu" sau "tu", devenind un "el" indepartat... Funia groasa paraie. Ma fulgera gandul ca s-ar putea rupe... In primul moment imi vine sa strig. Dar nici un sunet nu poate iesi din gura mea inclestata. Aud cum vocile celor de sus se indeparteaza. Ce ciudat... Ei sunt lumina, ei sunt orbiti de un soare arzator in timp ce pe mine ma invaluie linistea, intunericul, caldura... Da, foarte ciudat, simt cum ma incalzesc... Pe masura ce cobor tot mai adanc si temperatura in jurul meu scade, ceva puternic incepe parca sa creasca in mine... Aburi ies pe orificiul care odata fusese gura mea... Acum nu mai sunt omul, nu mai sunt Fluerasu Petre Andrei, nu mai sunt decat o masa diforma fara nici o particularitate. Daca nu as pastra cu disperare ultimul graunte de constiinta, as putea jura ca sunt una cu peretii... Ascuns in intuneric e ceva aparte, o savoare care nu poate fi inteleasa decat de cei care au gustat bezna opaca, acea bezna care ti se scurge rece pe coloana in jos, mistuindu-te incet... Picioarele ating fundul fantanii. Pleoscaitul apei ma asurzeste parca in timp ce incerc sa-mi dau seama unde sunt cu exactitate... Funia dispare in intunericul care ma acopera... Poate ca asa se simt cadavrele cand lopeti de pamant se pravalesc asupra lor... Si poate ca oamenii ar trebui sa fie ingropati in aer liber, asa, in fantani... Pentru ca mai apoi generatiile viitoare sa se hraneasca cu sangele si carnea lor. Oricum se hranesc cu ideile, de ce nu ar face-o si cu sangele...? Raspundeti sincer... Nu v-ar placea sa va hraniti cu sangele stramosilor vostrii? Nu v-ar placea sa il simtiti cum galgaie intre dintii vostrii stricati...?! Strig in intuneric... Si nimeni nu ma aude... sunt singur pe fundul unei fantanii... sau... era fantana...? ori poate un mormant... mormantul meu acoperit cu aer... aer negru care vrea sa-mi spuna ceva... o poveste... povestea celor ce nu se tem de intuneric... aveti rabdare sa ascultati aceasta poveste...? sau va temeti de intunericul din mintea voastra...?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate