agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-12 | |
Vara
Toamna - anotimpul în care te poți bucura din plin de explozia de nuanțe ruginii și de verdele-gălbui din fiecare zi. Nu departe e padurea, e un peisaj în care predomină culorile calde ale arborilor și arbuștilor al căror frunziș capătă nuanțe strălucitoare toamna. Pasul îmi alunecă prin covorul moale plin de multe soiuri de frunze, unele filigranate, de la verde-proaspăt și până la roșu-aprins, care se colorează toamna în nuanțe intense-de la galben până la roșu ( ma gândeam oare și verdele moare? ). Îmi este frică să nu mi se prindă de mine culorile, să nu-mi văd rochia transformată în foșnetul de culori al toamnei. În gând mi se cuibărește întristarea, frunzele, da frunzele, verdele, da verdele…șoapte venite pe liniștea vântului…în urma ta nu va ramâne decât foșnetul morții frunzelor… și tu, da tu, nu mai ești decât umbra acestei șoapte...Și gândul și umbra dispar. Sunt doar eu, frunzele și… Cele mai scumpe lucruri pe lumea asta sunt sănătatea și fericirea. Acestea două să le ai și să nu dorești niciodată bogății ... Sunt singură și mă gândesc ce viața tristă am avut și eu, să stai retrasă și singură când atât de mult doresc să fiu și eu cu semenii mei. Viața mea e amară, dar ce pot să fac. Privesc cum ploaia bate în geam. Grădina din fața casei arată superb. Doar câte un trecător trece. Stau și gândesc. Oare nici o zi n-o să fie pentru mine din ceea ce îmi doresc a cunoaște? M-am gândit de multe ori să mă mărit, dar unde să găsesc pe cineva... așa sufar și rabd cît voi putea în singurătatea mea lăuntrică. Mă întreb uneori: are rost această viață pe acest pământ? Întrebare la care, nu pot să răspund și totuși cred că are un rost, dar care, nu știu. Nu știu de unde dar mă trezesc că visez viața și trăiesc visul. Mi se pare inutilă viața mea. Îmi doresc clipe de plăcere să ofer și să primesc căldură, liniște și pace. Oare, nu există fericire? Viața ar trebui să fie plăcere, mai apare câte ceva care o întunecă, dar ne bucurăm din plin de restul. Ce păcat că pe unii din noi ne copleșeșete partea mai puțin frumosă a vieții! Un vecin de-al meu s-a căsătorit, a fost nuntă mare, lume multă. Toată atmosfera nunții m-a întristat, știind faptul că la mine niciodată nu va fi veselie cu muzică și cântece... viața mea depinde de acel stimulator. Ce mult mi-aș fi dorit și eu o familie și mai ales un copil. Vise, vise... pe care nu le voi îndeplini niciodată. Am stat la masă cu vecinul meu Mihai și soția sa, de cîteva ori mi-au amorțit mâinile. Afară era destul de frig pentru mine. M-am ridicat și am plecat spre casă, mi-am deschis caietele și m-am gândit: am venit pentru voi, doar aici mă simt împăcată! Înainte de a mă așeza la masă a început din nou a ninge mai frumos ca ieri, cu fulgi mari așezându-se pe frunzele pomilor care încă nu au căzut. Bineînțeles că aceasta ninsoare nu o să țina, se topește. Ce frumos este, mai ales acum, a privi frumosul peisaj al iernii, al iernii care ne vestește că frigul va veni. Iarna pe care sufletul meu de copil nu și-o dorește din cauza bolii. Pe fereastra lui mi se strecoara cu parfum viclean, deznădejdea care îmi îmbată simțurile, îmi înfometază trupul și tresar la orice adiere a gândului... Ma simt pribeag prin această viață, prin astă lume rătăcită. Sunt singură acasă. Parinții au plecat. Eu cu gândurile mele intru în lumea mea de vis, în aceea de a fi fericită. Mă gîndesc la prietena mea, poate ea nici nu înțelege ce este pentru mine. Poate nici ea nu întelege ceea ce simt eu... Suflete al meu, în tine îmi măsor eu timpurile. În tine rămân impresiile lucrurilor care trec și care, rămân mereu prezente. Pâna când și durerea trupului meu tot în tine o măsor. Imaginea durerii se răsfrânge și în memoria mea, aș vrea să vă vorbesc despre ea, dar s-ar putea să devină plăcere, parcă doream să sufar... Sunt la spital. Afara e soare. Privesc și mă întristez, mă gândesc ce soartă am și eu? Câte un trecător mă privește, fara să știe câtă tristețe este în sufletul meu, eu cea rătăcită în lumea asta mare, în lumea asta visătoare. Umbră și vis suntem noi, ca vis și umbră pe acest pământ. Gândurile mă duc în toate părțile, dacă nu reușește operația? Poate Dumnezeu mă ajută să scap. Ce mă fac dacă nu-mi reușește? N-am s-o mai văd pe prietena mea iubită și pe toți cei dragi mie. Nu se poate, trebuie să scap. Cobor în sala de operații. Eram singură, mă rugam, mă gândeam la cei dragi, mă gândeam ca să nu am emoții. Mă întind pe masă, doctorul mă acoperă cu un cearceaf. Mă vedeam în cercul de deasupra mea. Doctorul a început să vorbeasca cu mine, mi-a făcut injectia, m-a durut foarte tare. După puțină vreme am auzit pe doctor cum îi cerea bisturiul, simțeam cum din tăietură curgea sângele. Doctorul a anunțat-o pe asistentă că acum scoate aparatul, apoi l-a pus pe celălalt. Când m-a cusut m-a durut. Apoi m-am trezit în salon, mama era lângă mine, am primit si flori de multe culori, mă gândeam că a venit primăvara la mine în suflet. Cristi colegul Elenei adusese primavara în salon. Ma gândeam că dacă aș fi sănătoasă, poate Cristi m-ar vedea altfel. Pierdută în vise încercam zadarnic sa-i prind privirea. Tresar! Un fior rece trece prin mine. Degeaba ... dorința mea se stinge, iar gândul îmi ramâne ca un vânt. Privirea caută misterios și tandru, dar clipele se duc în stropi mari.... Ce să ne apropie pe noi? Ochii zbuciumați sub pleoape scapătă boabe de rouă ... Peste câteva zile ies pe terasă, se vede frumos de aici, toamna în lumina soarelui. Pentru mine este trist, pentru că soarta mi-a hărăzit altă viață. În salon a fost o atmosferă de bucurie. Bolnavele, spunând fel de fel de bancuri, pe furiș își aruncau cu sâmburi de prune. Era o priveliște plăcută. Cu ochii lor strălucitori, uitând de durere își aruncau unele altora priviri sfioase, chicotind din când în când și dându-și mereu coate. Ma gândeam că omul nu-și dă seama când e fericit, ci așteaptă să fie fericit. Dar așteptând fericirea, nu-și dă seama că asta este adevărata fericire. Și totuși omul speră în altă fericire! Acasă mă aștepta o veste minunată, Elena, prietena mea avea nuntă. Am luat primul meu volum ,,Amintiri și vise’’ și i l-am dat cadou, pe el am scris: Îți dăruiesc aceste cuvinte împreunate în amintirea unui vis, pentru că viața este un vis. Anii vor trece și ziua aceasta de întâi de Octombrie va ramâne pentru tine și pentru soțul tău, ca un vis și-o amintire. Este o nuntă, dar pentru mine tristă. Aveam emoții, gândind ca Elena este mireasă și poate nu va mai fi ceea ce a fost cu mine. Am închinat un pahar pentru Elena și mirele ei, care s-au prins în horă. Eu m-am retras într-un colț și mă uitam din când în când la mireasă și la mire. Am jucat și eu cu mirele de vreo trei ori. Am început să mă depărtez cu regret, nu mai puteam sta la nunta ei, la nunta celei mai dragi prietene. Ajunsă acasă am scris un poem intitulat ,,Drumul vietii’’. Nu am putut să nu folosesc măcar o dată cuvântul lăcrămioare. Cine va citi cu ochii, poate va judeca cu mintea și va înțelege rostul lor. Cine va citi doar privind, acela nu va întelege nimic... Toamna îmi creează mereu stări de depresie nervoasă. Iau mereu medicamente. Nimeni nu mă înțelege, mi se pare ca toți m-au părăsit. De ce oamenii nu te ajută când te simți singur? Stau în pat. Azi n-am comunicat cu nimeni. Cu părinții mei nu mă înțeleg, cu toate că au făcut atâtea pentru mine, au părăsit viața de oraș și s-au retras aici în acest sat la poale de dealuri și munți pentru a-mi fi mie bine! Totul este negru în jurul meu. Elena știe că nu mă simt prea bine, dar nu a venit pe la mine, n-o doare și nu simte nimic. Mi-e atât de grea suferința singurătații de nu-și închipuie nimeni. Am mereu în față imaginile nefericirilor mele, prin ceea ce fac, prin aceste manifestări, care îmi provoacă placerea-trăiri din nou, încercând să sufar cât mai puțin. Poate că am început deja să iubesc durerea! Nu din dorință, ci pentru că sunt pătrunsă adânc de ea. Azi o zi destul de friguroasă pentru jumătatea lui noiembrie, pomii sunt îmbrăcați cu chiciură. Este frumos așa când privești, dar când ești fericit, când nu te zbați pentru a trăi. Și de fapt pentru ce mă zbat? Nu știu nici eu. Nu cred că o să vină ziua cea fericită și pentru mine. Simt foarte mult lipsa de comunicare. În seara asta au venit la mine Elena cu soțul ei Melu. În prezența lor a fost altfel, pot spune minunat, mai ales când am aflat ca Elena va aduce pe lume un copil. Zi foarte calduroasă. Zi de toamnă. Pe sus plutesc ațe albe de păianjeni. Se zice că va fi toamnă lungă. A doua zi sunt programată la spital. Profesorul vorbea studenților despre boala mea. E boală foarte grea. Puțini scapă în copilarie, de aceasta boala, pentru că este din naștere. Cei ce scapă, la maturitate, au nevoie de biostimulator. Trebuie să te ferești foarte mult de răceală. Îți poate fi fatală. De fapt care-i scopul acestei vieți? Ne naștem, trăim și murim. Tot ceea ce este viață va avea și un sfârșit. Sunt acasă trebuie să stau liniștită în pat și să iau tabletele de calmare. A trecut pe la mine Elena și Melu cu cea mică. Vizita lor mă face să uit pe moment crizele care sunt tot mai accentuate. Din pacate nu mi-am pierdut toate speranțele în ceva mai bine, pentru ca s-au întîmplat atâtea... Afară nige cu fulgi mari, semn că iarnă se apropie…. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate