A venit toamna fără sfârșit și acum, printre crengile goale, parcă se văd mai înfricoșătoare stolurile de pasări.
Peste orașul cenușiu trec norii cu ploaia lor, trec ani și parcă nimic nu-l scoate din starea sa apatică, posacă, somnolentă, în afară de stolurile de corbi croncănind. Acestea aduc neliniște și durere — niște mesageri ai altui tărâm.
Oamenii se tem de ele, le ocolesc, nu ridică ochii spre cer. Cei mai îndrăzneți aruncă cu pietre și le strică întotdeauna cuiburile; nu se gândesc la clipa răzbunării, dar pasările nu uită niciodată. Și se întorc, și dau târcoale, și la momentul așteptat îți învie cu o chemare cele mai adânci temeri și cele mai întunecate spaime.
Corbii sunt izvoarele coșmarului, țesându-l din smoala pufului lor. Ei sunt cei care trec prin fața ferestrelor și pe acolo unde le ating din zbor cu aripile va pleca un suflet. Nici lumina, nici strigătele, nimic nu le alungă. Dar eu nu mă tem, am gratii…
Dacă ar încerca ceva, și-ar frânge aripile. Gratiile mele sunt altfel, sunt din egoism și din lăcomie, din dor de lumină și din speranțe, din poftă de viață .
Pe cei care nu au ferestre, corbii îi ating ușor pe stradă. De multe ori se aude un plâns sfâșietor; pasările sunt împinse de vânt spre geamurile unde nu vor să-și arate mesajul.
Numai la mine, când le împinge vântul cu dușmănie, încercând să le atingă de fereastră, le izbește de gratii și le zdrobește, transformându-le în ploaie acidă.
Și, în singurătate, izolat(ă), încerc să evit depresiile obsedante, consolându-mă cu ideea că aripa mătăsoasă a morții nu are cum să mă atingă. Căci eu am gratii și trăiesc în universul meu mirific, retras, împresurat de moarte, dar în care nu există negru. Am gratii !!!…