agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2351 .



Colind
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2005-12-20  |     | 




Colind


Timpul abia curgea și nu mai aveam răbdare. L-am căutat pe Titel și-am plănuit întâlnirea la primul cântat al cocoșilor. Cum a înserat, m-am ghemuit în patul de cinci persoane, lângă geam, deși în celelalte zile dormeam în capătul opus. Am închis ochii, am strâns pleoapele, doar, doar s-o prinde somnul și timpul va trece mai repede. După câteva minute m-am săltat și priveam bezna. Ascultam. Câinii lătrau în Toboșari, în Mâzgana, în Bârdigani.
- Maică-mare, îi auzi, a început colindul, mă-nbrac să nu întârzii.
- Potolește-te Uță, nici n-a înoptat bine, te trezesc eu când o fi să pleci.
- Întâi ne strângem maică-mare, că noi nu pornim alan-dala, toți o dată, din capul satului.
Ațipeam puțin și mă trezea cântatul cocoșilor. Cum îi auzeam, nu știu, da mă trezeam la primul cântat.
- Maică-mare, unde mi-ai pus ghetele ? Da’ mănușile ?
- E miezul nopții măi copile, la ora asta lumea doarme !
Mă scotea din încurcătură Titel.
- Uțăă, ești gata ?
- Gata, gata, așteaptă-mă.
Maica-mare mă înfofolea de mi se vedeau doar nasul și ochii. Porneam pe drumul mare spre capul satului, la câteva sute de metri de ultima casă a țaței Lenuța Șchioapa. De-acolo începeau râpile Albuleștilor și pădurile nesfârșite. Mergeam domol, ținându-ne de mână, până zăream la orizont cerul arzând.
- L-au aprins Titele, or să pornească fără noi....și-o luam la fugă de ni se tăia răsuflarea.
Gerul ne ardea fața, pieptul, iar focul îl zăream din ce în ce mai aproape. Limbile roșietice ne atrăgeau cale de patru kilometri, cât țineau Bârdiganii, de la Albulești la pădurea Grinilor. Unul câte unul, copiii răsăreau din întuneric, îmbujorați, încotoșmănați și având atârnate de gât o traistă.
- Plecăm? întreba abia trăgându-și sufletul ultima mogâldeață sosită.
- Ne-ncălzim un pic și dup’aia.
Ne făceam roată și care rămâneam pe vine lângă foc, care în picioare, mai în spate, schimbându-ne din când în când locurile că cei din față prea ne-ncingeam, iar ceilalți înghețau bocnă.
- Nene Mocanule, plecăm ?
- Păi v-ați strâns toți, apropiați-vă să vă număr ! Mi se pare că lipsesc doi !
După un timp mai apăreau trei patru inși.
- De unde știi nene Mocanule când s-au strâns toți ?
- Așa e obiceiul, la al treilea cântat al cocoșilor îi dăm drumul !
- Dacă n-auzim cocoșii ?
- Asta n-o să se-ntâmple. Ascultați !
Se auzea focul arzând, iar în depărtare lătratul câinilor, din toate părțile. Unii răgușiți, alții ca și cum s-ar certa, numai unul se plângea de ger chelălăind.
- Be-he-he ! Be-he-he ! Behăitul a acoperit pentru o clipă toate celelalte zgomote. Ne uitam în direcția Albuleștilor unde răsunaseră aceste chemări înfricoșate și gândeam că vreo oaie a fost mursecată.
- O fi omorât-o ?!
- Cine știe ! Visează și ele urât, se sperie și se trezesc behăind. Când vine lupul lătratul câinilor e altfel !
Mocanu a aruncat câteva buturugi în foc, a scorocit jarul și-a dispărut în noapte. Se ridica un fum gros, negru și care mai de care tușea, își ștergea nasul, ochii lăcrimând. După un timp, Mocanu a apărut iar târșind un pom întreg după el. I-am făcut loc bucuroși. A rupt câteva crengi, s-a așezat pe ele și-a întins picioarele direct pe jar.
Stam înghesuiți în jurul focului și-a lui Mocanu, ascultând fâsâitul crăcilor verzi, aruncate în foc.
- Să vă povestesc, a început el, ce mi s-a-ntâmplat într-o toamnă sus pe deal.
- Spune nene Mocanule, spune !
- Aveam pe vremea aia o capră, o frumusețe și-o învățasem de se ținea după mine ca mielul după oaie. De, îmi ținea de urât, că omul singur se leagă de-o lighioană ca de-un copil. Într-o seară, când băgasem oile-n țarc să le mulg, Florina, așa o chema pe capră, a început să behăie ca apucată. Se învârtea în țarc, își proptea picioarele pe gard, iar se răsucea, parcă ar fi fost încolțită de-o fiară. Câinii nu hămăiau, oile stau liniștite, numai pe capră o apucaseră dracii.
- Taci fa cu tata, taci Florina tatii, încercam s-o liniștesc ! Þi-ai găsit, behăia de mă scotea din minți.
- Taci fir-ai a dracului, că n-o fi intrat în tine. Abia am apucat să zic asta că în vârful gardului (țarcul meu era din lați) a behăit o arătare de-a băgat fiori de broască în mine. Era, cum s-o descriu eu, ați văzut pâciul lui Călae ? E, cam așa era, da mult mai mere și-avea o barbăăă... și niște coarneee,... ce mai, dracul în persoană! Voi ce-ați fi făcut în locul meu dacă v-ați fi trezit singuri cu arătarea ? Câinii se târau scheunând, oile se-ndesaseră unele în altele și-n gard, iar eu mă uitam ca prostu’. Așa ceva nu mai văzusem și behăiaa, al dracului behăia și el și Florina mea. Am pus mâna pe-un par și arde-i una, arde-i două, ... nu mai știu, c-odată m-am trezit azvârlit peste gard și când dau să mă ridic, o namilă cât toate zilele trecea cu două oi în spate.
- Păi ce-a fost nene, întreba câte unul timid.
- Cum ce-a fost, n-ai priceput?! dracul era, se făcuse pâci și behăia pe țarcul meu.
Ne străngeam și mai mult unul în altul și ne bucuram că suntem atâția, că fiarele se tem de foc iar dracii în ajunul Crăciunului se ascund în adâncul văgăunilor și n-au curajul să se arate. Rămâneam așa până ce unul dintre noi rupea tăcerea.
- Da’ n-am terminat, stați să vă spun ce-am pățit dup’aia.
Mi-am jelit cât mi-am jelit căprița că fusese mursecată, apoi am pus-o în cârcă și-am coborât în sat s-o dau pe niscaiva mălai. Voi știți, cu ursul m-am luptat de –atâtea ori, doi lupi i-am hăcuit cu toporișca, da’arătarea aia să mă răpuie nu alta.
Mocanu s-a oprit, noi abia mai respiram, știam că nu e lucru curat în povestea lui și așteptam să continue. Se făcuse jar mult, fețele ne ardeau de căldură și nerăbdare iar spatele și picioarele le simțeam sloi.
- Arătarea era neagră, îndrăznea unul să rupă din nou tăcerea.
- Eraa ... , păi v-am spus, nu pot s-o descriu, parcă arăta a pâci, parcă nu ! Da să lăsăm asta. Cum vă ziceam, o luasem prin pădure să scurtez drumul, prin valea Baicului, când trop, trop în urma meu. Mă uit, nimeni. Mai merg cu urechea ciulită și trosc, pleosc, de parcă sărea unul în apă. Măi ce să fie ?! Mă uit, nimeni. Cât aș fi de curajos, noaptea în pădure, singur, cu zopăielile ale curioase, am luat-o la fugă. Capra o țineam pe după umeri, în spate. Fugeam de nu mai știam de mine. Măi frate, când mă-npiedic de-un clonț, de-o rădăcină, naiba știe ce-a fost, mă duc pe burtă cu mâinile întinse, că-mi rup pantalonii, cămașa, iar obrazul ...
Îmi plângeam singur de milă.
- Ptiu drace, m-ai aranjat !
- Abia zisei asta, că pâciul a răsărit lângă mine :
Be-he-he ! Be-he-he ! Al dracului, behăia de parcă ar fi fost Florina mea, da ea săraca, moartă, cine știe în ce groapă nimerise.
Mă agăț de-un tufiș, pâciul nu mă slăbea un pas ; Be-he-he ! Be-he-he ! Avea coarnele, aoleu doamne, măiculița mea, iar barbaaa... îi atârna până-n pământ. Mă uitam pierit, când am băgat de seamă că are copita despicată. Mi s-a tăiat răsuflarea ! Când nu mai ai scăpare, îți faci singur curaj, așa și eu, m-am repezit să strâng dihania de gât, da și ea, când mi-a dat una în dos, m-am dus zece metri de-a berbeleacul.
- Aaah ! oftam noi.
- Dacă vă spun, era să mor până am ieșit de-acolo. Când în cele din urmă am ajuns la mal, alta și mai mare ! Florina mea moartă, mursecată de diavol, înviase !
- Aaah !
- Zău așa ! Mi-am scuipat în sân, m-am târât cum am putut în sat și-am vândut-o în aceeași zi pe-o vadră de țuică țații Mariții, dumnezeu s-o ierte că s-a prăpădit și ea.
Ne uitam cu spaimă în bezna de nepătruns, lemnele verzi pârâiau puternic, când deodată, peste văi și dealuri, au răsunat ca la un semnal din toate părțile :
- Cuu-cu-ri-guuu ! Cuu-cu-riguuu ! Cuu-cu-riguu!
- Al treilea cântat, să mergem, haide nene Mocanule, haide odată, am sărit care mai de care îmbrâncindu-ne și strigând de răsuna valea :
Foaie verde și-o migdală
Noi suntem copii de școală
Și-am venit să colindăm
Pe la case să strigăm
Bună dimineaaața la Moș Ajun !
Ne dați ori nu ne dați
Covrigi încârligați
Ne dați, ne dați, ne dați, ne daaaați !
Luminile se aprindeau una după alta la casele oamenilor.
- Mulți mai sunteți maică, ia, aranjați-vă frumos, nu-mi ajunge să vă dau de două ori ! Tu ai luat, lasă-l și p-ălălalt.
- Nu bre, eu nu am luat!... Și mâinile se ridicau :
- Și mie, și mie, și mie !
De-acolo plecam mai departe lăudându-ne :
- Eu am primit doi covrigi !
- Ce dacă, mie mi-a dat un biscuite, iar altul mai norocos :
- Sâc, mi-a dat o bomboană !
- Bună dimineața Loooș ... strigam la altă casă.
- Mai întâi strângeți-vă, așa, na, na, na și ție, și ție, stați să-i dau lu’ăsta micu, nu-l mai înghesuiți așa, ai luat maică ?!
- Daa !
- Mai na de la maica unu’ !
Foaie verde...
- Tetelee !
- Ãu !
- Te-am întrecut, am traista plină !
- A mea e la fel !
- Dacă nu se luminează curând umplem și buzunarele ; Bună dimineața La Moș Ajun !
Turma de copii cu Mocanu în frunte, nu scăpa o casă. Toată lumea ne primea.
Când începea să se lumineze, unul câte unul ne retrăgeam. Era rușine mare să colindăm în zori. Acum era rândul rudarilor. Ei veneau câte trei, patru și nici nu știau să cănte colindul .
Acasă, deșertam traista în pat, iar ce scoteam de prin buzunare, făceam grămăjoare alături.
- Am treizeci și șapte de covrigi și n-am numărat jumate!
- N-ai luat și dintr-ai mei ?!
- Păi ți-am purtat eu traista ?
- Am o sută doișpe covrigi !
- Eu o sută nouă zeci și opt da mi-au sărit câțiva când alergam pe coastă la vale.
- Sâc te-am întrecut !
- Sâc că deseară cu Florile Dalbe ți-o iau înainte.
- Sâc că te-ntrec și deseară.
Maica-mare intra în cameră.
- Ce faceți măi copii, nu dormiți ?
- Ba da, hai Titele să dormim !
- Hai !
Foaie verde și-o migdală
Noi suntem copii de școală ...
Be-he-he ! Be-he-he !
Cucuriguu !
Bună dimineaaa...
Sunau în cap de-a valma și câinii nu mai lătrau, focul nu mai frigea, doar geamurile trozneau de ger.

Nicolae Aurelian Diaconescu

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!