După ce stinse lumina, Andra păși spre pat, abia atingând podeaua. Îi era puțin frică, dar așa îi era în fiecare seară, de aceea nu se miră de ușurarea pe care o avu când ajunse la pat. Se cocoță în el și trase repejor plăpumioara. Se înveli până peste urechi și închise ochii, așa, chiar dacă va fi vreun spirit rău în cameră, ea nu-l va vedea. După două minute de gândire intensă, timp în care îsi puse la punct toate planurile pe a doua zi, adormi…
De obicei nu visa mai nimic, doar mărunțișuri. O mai visa uneori pe mama ei, care era în alt oraș, deoarece munca nu îi permitea să se transfere în Neamț și Andrei i se mai făcea dor de de ea din când în când. În noaptea asta, somnul începu cu întuneric, era întuneric peste tot în ochii Andrei… Dintr-o dată apăru o imagine ștearsă de băiat, care începu să capete contururi din ce în ce mai solide. Era de vreo 20 de ani, cu aproape doi ani mai tânăr decât Andra. Nu era urât, dar nici deosebit de frumos… Fetei i se păru că chipul o cheamă, că încearcă să vorbească cu ea, “De ce nu vii în realitate la mine?” îl întrebă ea și atunci, în sfarsit chipul putu să îngâne câteva cuvinte. “Dar nu te vei speria?”, o întrebă el, la care fata doar râse. Frica îi dispăruse complet.
Chipul se șterse, iar fata se trezi. În cameră era același întuneric, doar raza palidă de lună contura obiectele din jurul ei. Înca nu înțelese dacă visase sau totul a fost în realitate, când în mijlocul camerei apăru o lumină. De la început era abia vizibilă și Andra o putea cu greu deosebi de lumina Lunii, dar peste numai câteva clipe lumina luă deja conturul băiatului văzut în vis. Era palid, parcă apăruse de la Polul Nord.
- Ai vrut să mă vezi, preciză el. Nu am vrut să apar din senin, nu am vrut să te sperii, căci știu cu ce frică mergi în pat în fiecare seară, dar nu trebuie să-ți fie frică de întuneric, eu stau în preajma ta de o bucată bună de timp și nu aș fi permis unei fantome obraznice să te deranjeze.
- Cine ești? a fost prima întrebare pusă de fată.
- Prietenii mă numeau Ronn, de la Ronald, dar după ce am murit, nu m-a mai strigat nimeni pe nume… Aproape că uitasem cum se pronunță…
- Ronn… Dacă vrei eu așa îti voi spune. Cum e… să fii fantomă? întrebă Andra, roșind fără să vreie. Iartă-mă dacă te jignesc cu întrebarea, dar îs foarte curioasă…
- Nu, nu mă jignesti, nu e ceva obijduitor pentru o fantomă, să i se spună fantomă. Cum e? E cam trist… Abia cănd ajungi să fii o fantomă care rătăcește între două lumi, nefiind primită nici într-o parte, nici în alta, vezi cât de frumoasă e viața… Acum cred că e pentru prima dată în ultimii trei ani când vorbesc cu cineva…
- De ce? Pari chiar drăguț, mi se pare o plăcere să vorbești cu o fantomă ca tine!
- Þi se pare ție… Dacă ar crede așa toți oamenii, atunci viața noastră s-ar schimba radical spre bine. Dar nu toți cred asta. Unii aduc preoți după ce ne arătăm noi, alții vrăjitori… iar noi nu suntem decăt niște suflete triste, niște suflete care nu pot pleca pe lumea cealaltă, deoarece ceva ne ține aici… Noi nu avem de-a face nici cu diavolii, nici cu Dumezeu!
- Dar cu toții au altă părere, și eu aveam alta, dar tu mi-ai schimbat-o deja…
- Sunt fericit pentru prima dată de când am murit… Iți multumesc!
- Pentru nimic, răspunse Andra, făcându-i din ochi. Pentru o clipă uită chiar că are în față o stafie.
Și începu discuția. Până la crăpatul zorilor Ronn vorbi cu Andra. Aflară unul de la celălalt o sumedenie de lucruri noi, și când el plecă, Andra se întristă puțin. Dar nu vru să își încerce soarta și se culcă mai departe, așa că până la opt dimineața, cănd se trezise, se odihnise cât de cât. Dimineața o trezi deșteptătorul, care sună mai urât ca altă dată. Andrei îi era încă somn…
La școală lumea părea tot atât de plictisitoare ca în fiecare zi, aceiași profesori cu gândul numai la casă, aceiași elevi cu gândul numai la pauze… Nu găsea nimic interesant în ei, poate lor le mergea mai bine rolul de stafii, se gândi fără sa vreie Andra și zâmbi. Aproape că uitase de Ronn și acum totul i se păru un vis, dar oboseala care încă se mai simțea în corp o făcea să realizeze că a fost clara realitate. Acasă veni pe același drum pe care plecase la școală, tot atât de tăcută și tot atât de îngândurată. Se gândi în timpul orelor la ce-i spuse Ronn, la nefericirea fantomelor și prin spate îi trecură fiori. Dar nu se miră prea mult, deoarece și ea era la fel. Avusese doi prieteni, dar unul vru să treacă limita, iar celălalt pur și simplu o înșelă, pentru care ea i-a ars o palmă de nu a mai putut scrie două zile. După ei nu a mai avut plăcerea acestor relații care i se păreau absurde. Simțea că nu erau pentru ea, simțea că erau prea neserioase și prea superficiale pentru a se putea numi dragoste, și de aceea nu mai ardea de dorință să le simtă.
Dar Ronn se comporta altfel. Poate trebuie să ajungi stafie ca să înțelegi cum să trăiești.
Își promise că o să aștepte noaptea fără să adoarmă pentru a putea vorbi din nou cu el. Și așa și făcuse. De îndată cum înnoptă, își făcu patul, se așeză în el și așteptă; de cum bătu ora zece, îl strigă. În mijlocul camerei, ca în seara trecută, apăru Ronn.
- Buna seara, micuță prințesă! Am avut să leșin cănd m-ai strigat, măcar că noi, stafiile nu leșinăm nici o dată. Am crezut că mă strigă un înger, dar mă strigai tu, alt înger, se salută Ronn, schițând un început de zâmbet. Ce te-a făcut să mă chemi din nou? E o onoare pentru mine.
- Înțelegi, Ronn, m-am gandit la tine toată ziua. Vreau să aflu mai multe despre tine. Numai tu, prea poate că mă poți înțelege, pentru mine ceilalti oameni sunt mai prejos ca fantomele, ei nu sunt decât corpuri, stârvuri, pe care, uneori îmi imaginez că le mănâncă muștele.
- Da, dacă îți imaginezi astfel de lucruri în timpul mesei, ai un stomac de invidiat… chicoti Ronn.
- Nu, numai nu în timpul mesei, chicoti și Andra. Am avut până acum o viață mai mult singuratică, singuratică spiritual. Nu mă înțelegea nimeni, nu se interesa nimeni de mine, poate mama care lucrează toata ziua pentru a mă întreține și câinele meu, care a murit cu două luni în urmă de bătrânețe. Pe tatăl meu nici nu l-am văzut de când ne-a părăsit pe mine și pe mama când aveam 6 ani. Și acum te cunosc pe tine, care ești de aceiași părere ca mine… Poate e ceva nou…
- Da, nu prea ai avut de ce să te bucuri, voi încerca să schimb acest lucru… își promise Ronn.
- Poate vii să stai aici, lângă mine, pe pat, nu e prea comod să stai în picioare…
- Ai și uitat că sunt fantomă, iar noi nu obosim nici o dată… dar o să stau, dacă nu ți-e frică.
- Nu, nu are de ce.
Așa a început unul dintre cele mai stranii fenomene întâmplate vreodată – prietenia dintre o stafie și o fată. Era una cam ieșită din comun, însă eroii nostri nu observau asta, ei erau ocupați să se cunoască mai bine, să povestească unul altuia întâmplările triste sau fericite din viața lor. Și fără să vreie deveneau din ce în ce mai apropiați unul de altul. La un moment dat Andra chiar a crezut că-l iubește pe Ronn. Nu, era prea fantastic să fie așa. Însă într-o seară, când Ronn apăruse ca altă dată, din fulgi moi de lumină, încet, în tăcere, ca să nu o sperie pe Andra, ea observă că îl roade un gând, era ceva important, altfel nu avea să fie așa trist.
- Andra, începu el, șovăind parcă, astăzi vreau să-ți spun ceva de ce mi-am dat seama abia cu două zile în urmă. Pentru tine o să sune poate cam anapoda. Andra între noi, după părerea mea, apare ceva care se poate numi dragoste. Am impresia că încep să te iubesc… Dar e o dragoste mai deosebită, căci nici nu te-am atins măcar… Mi-ai da voie să te mângâi?
Andra știa că el nu e decât o imagine, odată chiar a încercat să-l atingă și… a băgat mâna prin el. Acum ea nu își putea da seama cum va face el lucrul acesta…
- Desigur!
Atunci Ronn se concentră și mâna lui pierdu din strălucirea care îl însoțea mereu. Pe scurt căpătă aspect fizic. Și o atinse… Ea simți atingerea lui ca pe o bucată de gheață. O găsi, însă, plăcută. Pentru ea nu era o atingere, ci o mângâiere.
- Gândul la dragoste mi-a venit și mie în cap, dar numai dacă aceasta poate fi numită dragoste… Într-un fel avem nevoie unul de altul, tu mă înțelegi și mă accepți așa cum sunt, iar eu te înțeleg și te accept cum ești, de mai mult nici nu cred că am nevoie…
Zicând acestea Andra privea în pământ și nu văzuse zâmbetul ironic, abia perceptibil de pe buzele lui Ronn. Când ea ridică capul și îl privi în ochi, zâmbetul deja dispăruse.

2

Îl cunoștea pe Alex de patru ani, din primul an de liceu. Era plăcut în conversații, frumos și atent. Până atunci Andra nici nu luase existența lui în seamă, dar când, la sărbătoarea de Crăciun, pe care au petrecut-o cu clasa, la barul de lângă turn, el o invită la dans, ea nu se împotrivi și observă că Alex putea fi chiar foarte plăcut. Seara se termină cu sărutări fierbinți și cu vocea tremurândă a lui, care îi spuse Andrei că de mult vroia să fie împreună…
A doua zi se întâlniră la școală și prietenia lor începu…
Andra nu-și făcea prea multe griji, Ronn era cel care o iubea și cel pe care ea il iubea, iar Alex, o aventură care avea să treacă repede. De aceea nici nu-i spuse stafiei despre noul prieten.
Trecură luni… Andra era aproape toată noaptea în compania stafiei, adică a lui Ronn, iar ziua în compania lui Alex. Cateodata mai ieșeau împreună, mai mult Alex nu ceruse de la ea ceea ce o făcea fericită. O dată Alex a întrebat-o de ce vine atât de obosită la școală, la care ea a schimbat subiectul. El a lăsat privirea întrebătoare în pământ… Dragostea lui Ronn creștea pe zi ce trecea, dar era răbdător și venea doar la apariția nopții, ziua promițându-i să nu apară prin preajma ei.
Dar toată fericirea are un sfârșit, sau cel puțin o pauză, tot așa a fost și la Andra. Era deacum seară și Alex o petrecea acasă pe potecile întunecate ale parcului. Era mai tăcut ca de obicei, dintrodată se opri din mers și se întoarse cu fața la ea:
- Andra, șopti, te iubesc!
Și aceasta a fost tot. Se vede că a avut nevoie de multă voință pentru a spune aceste trei cuvinte. Ea nu spuse nimic, se scuză că îi este rău și fugi spre casă.
Andra plângea încet cu fața adâncită în pernă. Nu mai vroia să trăiască, nu avea pentru cine să trăiască, sau mai bine zis nu stia pentru cine… Ronn o iubea. O iubea sincer și din suflet… dar nu era decât o fantomă. Alex era altceva, era un om obișnuit, un om normal, și o iubea și el, chiar dacă mai puțin, chiar dacă mai nesigur… Ce trebuia să facă? Nu mai putea juca acest teatru. Dar nici nu știa ce și cui să-i spună…
Ronn apăru ca din senin, ca de obicei, dar de data asta nu apăru lent, cum facea de fiecare dată, ci dintr-o dată, fără a lumina măcar. Era trist… Andra încă nu îl văzuse în halul acesta. Părea că era pe drum spre iad.
- Ce-ai pățit, Ronn?
- De ce, Andra?
- Ce de ce? nu înțelese ea.
- De ce nu mi-ai spus?
- Ce să-ți spun? Ce ai pățit? Nu te-am mai văzut așa…
- Dar cum ai vrea să fiu? Doar știi cât te iubesc! Poate e diferit sentimentul de ceea ce simțiți voi, oamenii, dar nu e diferit pentru tine… De ce atunci nu mi-ai spus că vrei să fii cu Alex? De ce nu am aflat asta de la tine, Andra?
Andra aplecă capul și o lacrimă i se prelinse pe obraz.
- Chiar crezi că nu te-aș fi înțeles? Mă crezi într-atât de egoist ca să te țin lângă mine împotriva voinței tale? Andra, eu îmi dau seama că nu sunt decât o fantomă, o simplă fantomă, care nu a fost primită în lumea de dincolo. Tu ai nevoie de o ființă umană, pentru a o iubi și pentru a fi iubită. De aceea eu te părăsesc. Plec și promit să nu mă mai vezi.
Astea au fost ultimele cuvinte auzite de la el…
Așteptă o zi, așteptă alta, dar Ronn nu mai apăru. Acum era la dubii, oare ar fi trebuit să-i spună că se întâlnea cu Alex? Oare nu ar fi trebuit să se întâlnească cu Alex? Sau poate Ronn avea dreptate… poate într-adevăr avea nevoie de un om pentru a-l iubi, nu de o stafie. Peste două zile se întâlni cu Alex și îi zâmbi, spunându-i că nu s-a simțit bine aceste două zile, dar că acum totul a trecut. Alex zâmbi și el și o sărută…
Acum își puteau petrece tot timpul împreună, de dimineața, până seara. Andra era cu adevărat fericită, poate aceasta era idealul de persoană căutată de ea… De Ronn uită odată cu trecerea timpului, acum el nu mai rămase decât un fum care dispărea sub bătaia vântului cu numele de Alex…
Dar Ronn nu dispâruse, el continuă să vegheze asupra Andrei, continuă să fie îngerul ei păzitor. De la dregostea ei pentru Alex i se rupea sufletul, doar sufletul mai rămase din tot ce era Ronn și acum se rupea și el. Dar își jurase că o să facă tot posibilul pentru ca Andra să fie fericită, și așa va face. Totuși nu putea rezista tentației de a-l urmări pe Alex, cel puțin trebuia să vadă ce reprezintă cu adevărat… Asta a fost pricina pentru care, când, după nu știu a câta noapte petrecută cu Andra, Alex fu urmărit de Ronn până… la altă fată. Da, avea pe alta, iar pe Andra o folosea doar pentru… relaxare. Da, îi promisese și celeilalte marea și sarea.
Ronn știa ce avea de făcut…

3

Se chinuia de o săptămână să provoace materializarea întregului corp, dar nu îi reușise decât abia acum. Doar așa va putea face ceea ce-și pusese în cap – să plece în iad, dar să-l eie și pe Alex cu el… Îl va ucide. Știa că dacă face asta, îngerii întunericului îl vor lua spre suferință eternă, însă era fericit… Alex devenise pentru Andra un ideal și el, Ronn, va face tot posibilul ca așa să rămână. Dacă idealul te dezamăgește, atunci trăiești degeaba… Omorându-l, va lăsa imaginația Andrei să-l transforme pe Alex în supraideal.
A așteptat încă două zile ca Alex să fie singur acasă și s-a materializat înaintea lui. Nu s-a materializat din lumină, ci… din întuneric. Alex nu putea face altceva decât să bâlbâie câteva cuvinte neînțelese. Frica îl paralizase. Ronn se apropie încet de el, savurând fiecare clipă, încercând să-și întipărească în minte persoana care i-a luat locul pentru totdeauna în mintea Andrei. Pe față îi apăru un zâmbet când, cu mâinile sale reci îl apucă pe Alex de gât. Era zâmbetul morții. Alex nici măcar nu se zbătu, murise cu frica în el.
Ronn aruncă corpul neînsuflețit, rămânând în mână doar cu sufletul lui Alex. Era plăpând, transparent și speriat.
- Ai murit, îl anunță Ronn cu același zâmbet pe buze. Și acum vei merge în iad.
- Tu ești ăla… Nu, tu nu o vei avea niciodată pe Andra! Căci ești doar o stafie!
- Da, dar nici nu voi lăsa ca dragostea pură a ei față de tine să fie pătată de înșelăciune, și continuă râzând în hohote, iar faptul că sunt doar o stafie… Nu voi mai fi! Nici tu! Vom merge amândoi în iad. Doar așa voi fi sigur că vei suferi…