Soarele nu mai era de câteva ore pe cer dar luna mândră strălucea peste bolta plină de stelele care parcă erau luminițe din lumile paralele ce stau ascunse dincolo de norii ce înconjoară pământul. Peste tot era liniște și se auzeau numai șuieratul frunzelor datorita vântului lin ce bătea peste oraș.
De undeva de aproape se auzea un sunet surd ce nu știam ce este. M-am apropiat mai mult și mi-am dat seama că eram eu! Plângeam în timp ce inima mi se zdrobea în milioane de fâșii subțiri și dispăreau în bătaia vântului. Eram undeva pe o bancă în mijlocul pustietății ne mai știind cine sunt și ce caut acolo. Tot ceea ce știam era că nu aveam idee cum să opresc durerea ce-mi paraliza întreg trupul cu veninul său. Mă chinuiam să respir printre lacrimile ce-mi inundau fața și-mi spălau mâinile murdare de un inel fals ce-mi dăruia atâta durere seacă ce-mi spulbera inima.
Simțeam nevoia să mă eliberez în vre-un fel de spinii ce-mi înțepau ochii: să sparg ceva, sau să țip cât mă țin puterile,poate așa durerea va dispărea.
M-am uitat la mâinile udate de lacrimile ce nu mi se mai opreau și am văzut inelul ce cândva știam că l-am îndrăgit atât de mult considerându-l cea mai de preț comoară, de data aceasta mă cuprinsese o ură imensă și fără să mai stau pe gânduri m-am ridicat și l-am aruncat în spatele meu în speranța că odată cu el se va pierde și trecutul ce-mi apăsa sufletul și mi-l distrugea.
Mi-am șters lacrimile și am făcut un pas în fața și… brusc m-am oprit la auzul cuvintelor ce mi-au făcut ca inima să se oprească să mai bată pentru câteva secunde. Vocea era blândă și-mi spunea:
– Te rog nu pleca!
I-am recunoscut vocea imediat și blândețea lui trezise în mine ceva ce crezusem că s-a pierdut. Încet m-am întors spre sursa vocii și l-am privit în ochii pe cel ce ținea in mâna inelul ce-l aruncasem. Chipul lui trist mă privea cu dragoste iar imaginea lui ținând inelul în mâna stârni în mine un fior și brusc îmi amintisem ce căutam pe banca pustie în miez de noapte.
Totul a început în curtea liceului în care învățam de ceva ani.. Într-o zi obișnuită de școală nici nu bănuiam că viața mea se va schimba așa cum nu credeam vreodată. L-am zărit jucând fotbal într-o pauză, dar nu am crezut că sunt potrivită pentru el, așa că în secunda următoare gândul meu stătea pe alte meleaguri. Câteva zile mai târziu un profesor m-a rugat să-l ajut să care câteva teancuri de cărți la etajul superior. Vrând să termin mai repede am luat atât de multe încât nici nu mai vedeam pe unde merg. În fața mea era ușa unei clase între deschisă și nu am văzut că trebuie ocolită. Când am trecut pe acolo cineva a ieșit din acea clasă lovindu-mă și aruncând jumătate din cărțile pe care le aveam în brațe. Nu am simțit decât impactul și fără să mă uit ce s-a întâmplat m-am năpustit asupra cărților să le adun. Aproape de ultima carte când m-am aplecat să o iau, în același timp cu mine o apucase și cel ce mă lovise. Am ridicat atunci privirea și l-am văzut: era El, cel cu privirea blândă ce-mi atinsese inima pentru câteva minute cu câteva zile în urmă. Am ridicat împreună cartea și ne-am privit fix în ochii.
– Scuză-mă!rupse el tăcerea, nu te-am văzut venind și am deschis ușa prea repede.
Îmi doream să-i pot spune ceva dar inima mi se urcase în gât și îmi era teamă să deschid gura; dacă spun vre-o prostie?! Câteva secunde l-am privit tăcută fără să-i dau de înțeles dacă m-a deranjat sau nu.
– Lasă-mă să te ajut!spuse el luându-mi cărțile în brațele lui lăsându-mă numai cu două, trei cărți. Unde le duci?mă întrebă uitându-se la mine, dar eu nu dădeam nici un semn că sunt pregătită să vorbesc. Nu știu de ce dar nu puteam să-mi adun glasul ce simțeam că se evaporă în aerul cald ce plutea între noi.
– Deci? Unde le ducem? Întrebă din nou. Ca răspuns am făcut decât un simplu gest cu mâna arătând sala de informatică de la etaj. Pe scări a luat-o înainte și a deschis ușa singur făcându-mi loc să intru fără nici un fel de efort. Profesorul având nevoie de mai mul ajutor ne-a rugat să ducem două pachete la o școală vecină la 30 de minute distanță. Am comunicat cu profesorul prin mimica feței acceptând mica sarcină ce mă scutea și de o oră nesuferită ce urma să înceapă. Promițându-ne că nu vom avea probleme cu absențele, am pornit spre școala vecină.
După 5 minute de tăcere m-a privit în ochii rupându-mi visul ce-l aveam cu ochii deschiși uitând că el este lângă mine.
– De ce ai luat atât de multe cărți? Puteai să ceri ajutorul cuiva, spuse el așteptând un răspuns pe care nu îl puteam da. Măcar îmi poți spune cum te cheamă?zâmbi el la mine oprindu-se din mers.
– I…,parcă aveam un nod în gât, mi-am dres puțin vocea și abia atunci reușisem să vorbesc: Izabela. Un cuvânt reușisem să spun, cuvânt la care el zâmbi dulce.
– Deci știi să vorbești!spuse el râzând la mine. Eram atât de fermecată de zâmbetul său încât fără să-mi dau seama am zâmbit și eu alături de el.
Nu mă săturam să-i privesc ochii albaștrii, nu știu de ce, mai ales că ai mei aveau aceeași culoare , dar ai lui aveau ceva în plus ce mă fermecase și hipnotizase cu seninătatea lor.
– Eu sunt Daminan.
Drumul mi s-a părut foarte scurt, mai ales că eram în compania lui. Daminan încerca să nu lase un minut să treacă fără să vorbim, iar când nu știam ce subiect să dezbatem îmi spunea glume și mă făcea să râd cu o poftă ce nu credeam că-mi poate cuprinde inima.
Ajunși la destinație, am lăsat pachetele și în drum spre școala noastră m-m destins și nu mai eram atât de rușinoasă , mi-a făcut cinste cu înghețată și am râs tot drumul. Favoarea pentru profesor s-a transformat într-o plimbare pe cinste plină de amuzament. Am ajuns la școală foarte târziu și cursurile mele se sfârșeau în 30 de minute, iar ghiozdanul meu era în clasă, așa că trebuia să plec.
– Uite că am ajuns și la școala noastră…spuse el parcă trist.
– Da,…scuză-mă dar trebuie sa mă grăbesc în clasă, i-am spus cu toate că aș mai fi stat și trei ore.
– Ai dreptate,…din păcate. Aș mai fi stat cu tine și trei ore de acum încolo. (extrem de ciudat!Același lucru l-am gândit și eu, dar nu am avut curaj să-i confirm).
– Trebuie să plec! Am fugit speriată de cuvintele lui. Mi-a părut rău de ceea ce am făcut, mai ales ca a doua zi nu l-am văzut deloc.
A treia zi în drum spre școală îmi sunase telefonul și nerecunoscând numărul nu am răspuns, poate o fi o greșeală . După nici zece minute am primit un mesaj:” Buna Izabela,eu m-am distrat acum 2 zile, ce-ar fi să ne întâlnim din nou?Dar de data aceasta la o întâlnire. Ce zici? „
Să fie Damian ? El cred că e, dar e prea frumos să fie adevărat. Nu i-am răspuns la mesaj, am zis să mă gândesc puțin și spre seară am să-l sun .
Tot restul zilei nu am mai primit absolut nici un semn de la acel nr. Totuși am primit și o veste bună sub forma unei scrisori de la o prietena din vacanța ce trecuse. Eram atât de prinsă de rândurile ce le citeam încât nu m-am mai uitat pe unde merg și hoinăream ca un orb pe holurile școlii. Deodată am simțit că am dat peste cineva. Când am ridicat privirea din scrisoare l-am văzut pe Damian stând în fața mea.
– Se pare ca numai așa ne întâlnim!spuse el zâmbind parcă ar fi făcut-o intenționat.
– Scuză-mă! Nu m-am uitat pe unde merg,mă rușinasem iar și-mi venea să intru în pământ.
– Nu-i nimic,de fapt mă bucur că ai dat peste mine, așa am ocazia să te întreb dacă ai primit mesajul meu?
– Tu la-i trimis?Da, l-am primit.
– Și ? Care e răspunsul?
Am încercat să găsesc o scuză dar al a reușit să-mi sucească vorbele și până la urmă am acceptat. Am ieșit după terminarea orelor la o terasă să bem un suc,iar apoi ne-am plimbat în parc și în final m-a condus acasă după o întâlnire de vreo trei ore. Aproape de casă i-am mulțumit că m-a condus și mă blocasem neștiind ce să fac mai departe. În mod normal știam ce urmează după o întâlnire reușită, dar nu știam cum să mă comport să nu las o impresie greșită.
– Mulțumesc pentru azi ,a fost frumos.
– Dar nu trebuie să se sfârșească, am putea să mai mergem undeva. Îmi spune el uitându-se în ochii mei de parcă ar fi vrut să-mi mai spună ceva.
– Cred că îmi ajunge pe ziua de azi, și e aproape ora 5,trebuie să ajung acasă…dar putem să continuăm altă dată, începu să-mi tremure vocea în timp ce el mă lua de mană.
Îmi lua mâinile într-ale lui și mi le sărută, făcându-mă să tremur și mai tare și toate emoțiile care le aveam se transformaseră într-un gol ce-l simțeam în stomac și mă gâdila dându-mi un fior ce mă scutura și mă trezea din toate simțurile. I-am spus în graba că trebuie să plec și am fugit spre casă lăsându-l fără glas în urma mea. Mai târziu mi-a părut rău de ceea ce am făcut, dar parcă o voce îmi spunea în cap:” FUGI!„.
În ziua următoare la școală nu știu cum a reușit să mă găsească în agitația ce se produce pe holurile liceului meu când cei ce învață de dimineața pleacă, și intră în locul lor elevii de după amiază. Ei bine el m-a găsit și m-a apucat de mâna stânga fără să știu cine mă trage înapoi. Bineînțeles că am încercat să-mi trag mâna înapoi și în toată agitația aia nu am observat când brățara mea preferata se rupsese și era călcata în picioare de cei din spatele meu. Când am reușit să ies din școala telefonul îmi suna de zor și înainte să apuc să răspund o vece mă striga disperată ,când am întors capul l-am văzut pe Damian alergând spre mine cu telefonul într-o mâna și în cealaltă mâna ținând ceva strâns în pumn.
– De ce nu m-ai așteptat?mă întreba el printre gâfâieli abia mai putând să respire. De ce fugi de mine?Am greșit cu ceva?
– Dar nu fug de tine! i-am răspuns cu toate că eu simțeam altceva.
Apoi cu o față tristă îmi arătă pumnul,nedumerită l-am întrebat ce vrea să spună cu asta.
– Îmi pare rău,spuse el deschizând pumnul spre groaza mea. M-am uitat la mâna stânga și abia atunci am observat ca brățara lipsea, și ca într-adevăr era cea din mâna lui. Am scăpat un :”…dar cum…? „printre buze și am luat brățara ruptă din mâna lui în timp ce el se scuza pe motiv că nu a făcut-o intenționat.. dar eram prea supărată ca să mai fiu atentă la ce spune. Fără să-i mai spun ceva am plecat nervoasă în ciuda strigătelor lui pentru a mă opri. Văzând că nu-l ascult mi-a tăiat calea la o intersecție și se pusese în drumul meu ne mai vrând să mă lase să trec mai departe. Am țipat la el să se dea din drumul meu, dar el se tot scuza și nu vroia sub nici un chip să mă lase în pace. Eram la capătul răbdărilor și momentul în care am deschis gura am spus vrute și nevrute făcându-l să mă privească din ce în ce mai speriat. La un moment dat nu am mai suportat farsa la credeam că eram supusă și l-am dat la o parte și am plecat. Îmi făcusem ideea cum că el s-ar fi apropiat de mine ca să se laude, și nici de cum că i-ar fi plăcut de mine.
În week-end-ul următor am ieșit cu câteva prietene într-o discoteca,și nu știu cum de m-a găsit și acolo? Poate era mâna destinului…sau poate mâna ghinionului! M-a abordat de prima dată când m-a zărit,și în ciuda eforturilor mele de a scăpa de el cumva, a reușit în cele din urmă să mă prindă singura la bar.
– Tu chiar nu știi când să renunți?i-am spus deranjată de prezența lui.
– Ieși cu mine până afară,te rog… încerca el să mă convingă.
– De ce? Nu mai avem ce să ne spunem!
– Dă-mi 5 minute și apoi am să te las în pace!
La ura urmei am cedat rugăminților lui și ne-am plimbat în parcul din apropierea discotecii unde eram.
– Te rog să mă crezi că nu am vrut să-ti rup brățara și nici eu nu am spus ceva urât despre tine nimănui!
– Cum pot să te cred? Și ce vrei să fac acum?
– Vreau să mă crezi! M-am îndrăgostit de tine și nu aș putea să-ți fac rău în vre-un fel! Spuse el lăsându-mă fără cuvinte.
În acele momente eram atât de confuză încât nu știam ce să mai cred. Știam că îi împărtășesc sentimentele,dar nu vroiam să mai sufăr. Așa că i-am cerut să-mi demonstreze! Atunci s-a oprit din mers și a scos din buzunar o cutiuță mică din catifea roșie pe care mi-o întinsese. Am ezitat în a o lua ….
– Am vrut să-ți o brățară identică cu a ta,dar nu am găsit, așa că sper să-ți placă acest…(și atunci deschise cutiuța) … inel . Azi se împlinește o lună se când ne-am cunoscut, spune el lăsându-mă fără cuvinte la gestul lui nemaipomenit! Parcă îmi rea frică să-l ating, sau să spun ceva. Și încet, încet se citea în privirea lui disperarea la felul în care reacționasem și nu-i dădeam nici un semn bun că mi-ar plece sau un semn de orice fel, pur și simplu tăceam privindu-l mirată și stupefiată. Atunci el mi-a luat mâna dreaptă și mi-a pus încet inelul pe deget așteptând o reacție din partea mea. M-am străduit din puteri să-i pot spune ceva ,dar glasul nu îmi permitea.
– Eu…
– Înțeleg…,spuse el dezamăgit , dacă nu poți să treci peste ce s-a întâmplat păstrează inelul și nu mai vreau decât să știi că ți l-am dăruit din inima.
După acele cuvinte care îmi împlineau inima se îndepărtă ușor de mine privindu-mă pentru ultima dată. În momentul în care se întoarse cu spatele eram disperată, nu știam cum să-l opresc! I-am strigat numele, gest la care se oprise din mers și se întoarse spre mine văzându-mi ochii lăcrimând vru să mă ia în brațe, dar eu i-am strigat să stea pe loc. În ochii lui am citit sentimentul ce i-l împărtășeam și îmi era teamă să-i arăt . Am fugit spre el și l-am îmbrățișat cu toată puterea mea în timp ce plângeam și inima vroia să-mi spargă pieptul.
După acea seară au urmat săptămâni de fericire și împliniri curate. Am trăit zile care nu aș fi crezut niciodată că le voi trăi, și de multe ori îmi era teamă să nu mă trezesc din visul ce-l trăiam și fericirea să mi se spulbere.
Făcusem un ritual ca de fiecare dată când sărbătorim ceva să mergem la discoteca unde fusesem când ne-am împăcat, și apoi să ne plimbăm în parcul unde-mi dăruise inelul ce îl îndrăgeam atât de mult.
În seara în care am împlinit un an de la prima noastră întâlnire am sărbătorit în același loc dar cu 2 zile înainte de a se împlinii anul ne-am certat dintr-o prostie. În seara cea mare m-am dus la el acasă în încercarea de a rezolva orice neînțelegere între noi. Nu l-am găsit acasă și nimeni nu știa nimic de el așa că singurul loc în care mi-a venit în minte să-l caut a fost în acea discotecă unde trebuia să fim împreună , dar, când am intrat l-am văzut exact la locul nostru, însă…dăruindu-i un inel unei alte fete! M-i s-a părut imposibil, doar nu mai vorbisem de 2 zile…și ar fi putut să mă uite atât de repede? Nu era doar imaginația mea : el îi întindea ei un inel, iar ea îl atingea pe obraz zâmbind și se țineau de mâini! Simțeam că totul se năruie în jurul meu și cum o presiune apăsa asupra mea ne mai lăsându-mă să respir. De cum am observat că Damian mă văzuse am fugit cât de tare am putut pe unde am apucat. Mai departe nu știu care a fost următoarea lui mișcare deoarece nu am avut curajul să privesc în urmă , și am fugit neoprindu-mă până am ajuns în parcul „nostru” și m-am așezat pe o bancă simțind că picioarele or să-mi cedeze și am să mă prăbușesc fără să mă mai pot ridica. După cum am spus la început a reușit să mă găsească și era în fața mea cu inelul care mi-a provocat atâta suferință.

– Te rog să pleci!i-am spus făcând un pas în spate.
– De ce? Ce s-a întâmplat? De ce ai fugit de mine?
– Cum poți să mă întrebi „de ce” ? i-am răspuns cu puțină ironie în voce.
– Nu știu la ce te referi , dar sunt sigur că este o ne-nțelegere la mijloc.
Se apropie de mine și încercă să mă cuprindă cu brațele, dar m-am opus până când am răbufnit în plâns :
– Cum poți să te duci la altă fată după numai două zile de când ne-am certat și să ai tupeul să te întorci la mine.!
– Ce tot spui acolo?!
– Acum te faci că nu știi? Te-am văzut cu ochii mei! Unde stăteam noi îi dăruiai un inel alteia! Cum poți să spui că nu s-a întâmplat nimic?Degeaba am stat un an împreună !
– Ai crezut că-i dau ei inelul?! Dar eu doar i l-am arătat , spuse el disperat, te căutam pe tine și i l-am arătat doar! Crede-mă!
Câteva minute se așternu tăcerea peste fețele noastre, nu știam ce să cred. Poate a fost într-adevăr o neînțelegere ,dar știu foarte bine ceea ce am văzut , și totuși ….
– Deci…? Mă crezi, nu? Întrebă Damian cu privirea blândă.
– Nu mai știu ce să cred.
– Atunci mi-a mai rămas un singur lucru de făcut ( se așeză în genunchi în fața mea ), te căsătorești cu mine?îi spuse luând-o de mână și pregătindu-se să-i pună inelul pe deget.
– Ce faci…?am spus în șoaptă nemaiputând să mai vorbesc de emoțiile ce-mi inundau trupul și mintea.
– Îți mărturisesc sincerele mele sentimente,pe care le știai,dar vreau să le întăresc cu legământul logodnei pe care sper să o accepți!spuse el emoționat așteptând un răspuns cât mai favorabil.
Simțeam o căldură în tot corpul ce-mi era total necunoscută și un fior rege mă făcea să tremur privindu-i ochii calzi pe care i-am crezut din prima clipă. Câteva secunde am rămas nemișcată spre disperarea lui care i-o citeam în ochii ce se străduiau să nu verse nici o lacrimă . Mii de gânduri îmi treceau prin minte, dar nu reușeam să finalizez nici unul datorită aerului ce nu vroia să-mi mai intre în plămânii ce-mi tremurau odată cu tot trupul la cuvintele și mimica feței lui ce mă lăsase fără grai.
– Ridică-te…! i-am spus într-un târziu bâlbâindu-mă.
– Nu mă ridic până nu primesc un răspuns din partea ta , spuse hotărât.
– Dar de ce faci asta, de ce acum?
– Am vrut să o fac într-un cadru mai romantic, dar nu am putut risca să te pierd, și o fac pentru că te iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni niciodată! Nici nu am crezut că pot simții sentimente atât de puternice,care să-ți ghideze toata viața și toate deciziile. O fac pentru că fără tine mă simt pustiu și fără chef de viața, tu mă faci să mă simt întreg și împlinit! Dacă mă refuzi îmi vei lua rațiunea și motivul pentru a trăii!
– Cum poți să gândești așa ceva?i-am spus coborându-mă la nivelul lui,și luându-i palmele într-ale mele: sentimentele despre care îmi vorbești face ca viața să merite fi trăită. Și… niciodată nu te-aș putea refuza! Pentru că tu faci ca soarele să răsară în cea mai ploioasă zi de toamnă și faci fiecare zi o sărbătoare!
– Asta înseamnă că accepți? Întrebă el ținându-și respirația.
– Nu… înseamnă că îți dau inima mea și…bineînțeles că accept! Am sărit de gâtul lui cu ochii în lacrimi.
– Mi-ai redat aerul ce-l respir și primăvara este din nou în sufletul meu!șopti Damian strângându-mă la pieptul său.
Eram mai fericită ca niciodată , și simțeam cum un norișor de puf mă ridica undeva în înaltul cerului întru-n loc unde mă aștepta numai clipe de fericire alături jumătatea inimii mele, care m-a convins pentru ultima oară că-mi împărtășește sentimentele. Nu sunt cuvinte suficiente destul de puternice pentru a descrie starea mea și gândurile pe care le aveam în acele momente de fericire maximă. Tot ce puteam să disting dintre miile de sentimente ce mă încercau era doar acel sentiment de împlinire ce plutea deasupra noastră și iubirea ce ne înconjura și care ne legase pentru veșnicie.