Îi săpase mormânt sub tei... Același tei care le fusese tovarăș credincios patru ani. Veri lungi și fierbinți le petrecuseră sub crengile sale înmiresmate, fie adormiți în iarbă, fie legănați în balansoar. Ea îndrăgise copacul încă din prima zi când pășise în grădină. Fugise spre el și se așezase în iarbă, ca o floare minunată. În clipa aceea, nimic nu i se păruse mai frumos, mai de preț în lume, iar anii care trecuser nu îi schimbaseră sentimentele.
Iar acum...

* * *

- Cinci, poate șase luni, spuse medicul. Și o tristețe nedisimulată își făcu loc în glasul și pe chipul său. Ridică privirea dar nu putu să îndure durerea revărsată brusc din pupilele dilatate ale tânărului.
Fata nu mai avea putere nici să plângă. Își frângea mâinile în poală iar pe chipul alb ca varul apăru acea frică animalică în fața morții. Îmbărânise pe loc cu zece ani.
- Iubito...
Mâinile tremurânde se închiseră în jurul ei. Plângea... Tăcut, fără suspine, doar lacrimi mari care își croiau drum pe obrazul înnegurat. „De ce? De ce... Nu e drept...” Nu mai reușea să gândească altceva. „Cui a făcut rău? Nu merită asta... Nu...”
- Nuu!!

* * *

„Nu e drept...” Îngenuncheat în fața gropii dreptunghiulare, cu mâinile scurmând țărâna umedă, urla. Ura... Ura Cerul care îi răpise sufletul, ura pământul care se va închide pe vecie peste trupul ei. Se ura pe sine că trăiește... „Doamne, fă o minune. Ia-mă pe mine în locul ei și șterge-mă din amintire, să nu mă cunoască, să nu mă plângă. Ia-mă și aruncă-mă...” Pentru prima oară în viață spera să existe cineva care să îi răspundă. Dar cerul rămase mut, Dumnezeu nu se sinchisea să-i răspundă. Iar ura lui se prefăcu în piatră de moară atârnând de inimă. Ca prin vis se ridică într-un genunchi, apoi se îndreptă.

* * *

- Mă iubești?...
- Știi bine... știi bine că da... Numai...
Vorbele i se opreau în gât, ca un nod care refuza să iasă. Cu un efort uriaș ridică provirea și ochii li se întâlniră. Ai ei erau obosiți și ridați, cu cearcăne adânci iar ai lui neliniștiți. Temători...
- Mi-e frică...
- Þie nu ți-e frică de nimic...
- Ah, mi-e teamă de ceea ce va urma. Spune-mi cum să trăiesc fără tine... În fiecare noapte aproape nu pot să adorm pentru că nu știu dacă nu cumva dimineața am să te găsesc lângă mine fără suflare... Ajunge doar să te miști sau să răsufli mai greu și mă trezesc ca să îți ascult respirația, bătăile inimii... Și te strâng mai aproape de mine, căci nu pot să mă lipsesc de nici o secundă din viața ta...
O lumină puternică străluci la fereastră iar ea își ascunse capul la pieptul lui, înfricoșată.
- Ce a fost asta?
- Un fulger... Foarte aproape.
- Și lumina care pâlpâie acum?...
- Nu se poate...
Ieșiră împreună în prag și un miros de lemn ars le invadă nările. Și cu toata ploaia și întunericul de afară, reușiră să deosebească umbra teiului mișcându-se. Un scârțâit sumbru se auzi, apoi un trosnet și ceva greu căzu la pământ.
- Stai aici...
Se repezi într-acolo dar după zece pași se opri și căzu în genunchi.
- Nu se poate... Nu și tu..., șopti sfârșit.
Un fulger lovise teiul, carbonizându-l pe loc și frângându-l de la mijloc. Închise ochii, pradă disperării. „Totul se sfărâmă în jurul meu...”
O mână moale i se așeză pe umăr iar ea se lipi de el, zgribulită și udă.
- Al...
- De ce ai ieșit, întrebă el încet. Ai să răcești...
O prinse de mijloc și o ridică. Era ușoară ca un fulg. Cu ea în brațe se îndreptă spre casă și din prag aruncă o ultimă privire spre ceea ce fusese teiul lor. Ardea încet... Înțelese mesajul.

* * *

Clătinându-se, intră în cameră. Ea era acolo, întinsă pe pat, învelită în cearșaful subțire. Atât de frumoasă... Palid, îi atinse mâna rece și i-o sărută apoi și-o lipi de obraz, parcă vrând să îi ofere căldura lui. Câteva lacrimi i se scurseră pe obrajii ridați prea devreme. Îi aranjă o șuviță de păr... „Sufletul meu... te-ai dus... te-ai dus fără mine... Așteaptă-mă...” Cuvintele se repetau de la sine, ca o rugăciune, ca un bocet chinuitor... Ca o promisiune. O luă în brațe și porni cu ea spre ușă. Era mai micuță decât își amintea, mai ușoară și moale ca un fir de iarbă. I se ghemuise la piept, căutând parcă protecție, deși nimic nu o mai putea atinge.
Vorbea încet în timp ce o purta spre grădină...
- Îngerul meu, nu te las... nu te dau nimănui să se atingă de tine... nimeni nu te merită... Nici eu...
- Nu, nu te las singură... Iartă-mă pentru orice rău ti-aș fi făcut vreodată... Iartă-mă pentru tot...
- Am să te țin aici. Lângă mine... aproape... Am să te iubesc până la capăt...

* * *

Deodată ea se încovoie și durerea își făcu loc printre buzele sale crăpate...
- Al...
Scăpă din mână cana de cafea și se repezi să o prindă. Ea îi fixă privirea și în irisul cafeniu el citi din nou acea frică de animal. Se lupta să fie tare dar durerea învinse și începu să geamă, cu ochii strânși. Fără să-i simtă unghiile înfipte în carne el o purtă repede spre dormitor și o întinse pe pat apoi ridică receptorul telefonului.
- Al...
Se întoarse spre pat. Ea întinse o mână, chemându-l...
- Iubito...
- Al, lasă...
- Trebuie să dau telefon la spital, să vină cineva...
- Nu... nu mai vreau... De doi ani... mă chinui, de doi ani trăiesc pe margine... Nu mai vreau... Dacă mă iubești, ...lasă-mă...
- Dar nu pot să te las... cum pot să te las?
- Nu mai vreau să sufăr... Te rog...
Cu ochii măriți de groază, privea cum ființa aceea atât de dragă se stinge și îl roagă să o lase să moară... Cum să suporte gândul? Dar încet îi veniră în minte toate momentele de acest fel, la început rare, apoi tot mai dese... Și câte oare mai fuseseră, fără ca ea să îl lase să vadă. Încercă să își imagineze suferința fizică prin care trecea de fiecare dată. Dar cum ar fi putut? S-ar fi lăsat bucuros să simtă în locul ei, să moară în locul ei dar nu avea cum... Încet, puse receptorul la locul său.
- Vino lângă mine...
Se întinse aproape de ea în pat și o cuprinse în brațe. Inima i se lovea cu putere de coaste și parcă totul se învârtea. În mâinile lui păru că se mai liniștește dar trupul îi tremura. Îl atinse ușor cu degetele pe gât iar el își afundă buzele în părul ei, pradă deznădejdii.
- Să știi... că nu îmi pare rău după nici o clipă... Nu aș fi putut fi... mai fericită... Te iubesc...
- Oare... am reușit să te iubesc și eu pe măsură? Spune-mi...
- Da... a fost... minunat...
- Mih...
- Îmi place când... mă alinți...
Brusc trupul i se încordă, străpuns de o durere feroce. Se agăță de el cu toată forța, se agăță de viață...
- Al... mi-e frică!
Nu știa ce să facă. Încerca să o aline, strângând-o în brațe, sărutându-i părul, fruntea, ochii.
- Sunt aici... nu ești singură... Nu ești...
- Mi-e frică... Nu mă lăsa...
- Nu te las... Nu te las...nu...
Ea se destinse brusc și păru că alunecă din brațele lui. Își ridică privirea limpede și blândă și un zâmbet se căzni să îi răsară pe chip...
- Te iubesc, șopti închizând ochii. Nu mă uita...
Pieptul îi rămase nemișcat.

* * *

O așeză ușor pe pământ și se lăsă să alunece în groapă. Era frig înăuntru și avea senzația că pereții se vor prăbuși peste el, închizându-l, fără a fi reușit să își împlinească sentința. Cu mâinile goale, îndreptă un colț de pământ. Presărase pe fundul gropii iarbă smulsă din umbra a ceea ce fusese teiul și petale albe de crin. I se înmuiară picioarele în clipa când se întoarse spre trupul fără viață care aștepta tăcut pe margine... „Spune-mi că nu greșesc... Nu te pot lăsa altcuiva.” Delicat, o cuprinse și se lăsă în genunchi, cu ea în brațe. Rămase astfel, cu obrazul lipit de obrazul ei, fără să o poată desprinde din strânsoarea mâinilor. „N-am să te mai văd... Și mă va durea chipul tău și amintirea ta. Dar n-am să te uit... Nu...” Încet, se ridică, cu privirea mereu ațintită asupra ei, și ieși afară. Îngenunchind, rosti singura rugăciune pe care o cunoștea...
- Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vină împărăția Ta...
Lacrimi mari începură să i se scurgă pe obraji. Nu își putea dezlipi ochii de pe chipul ei. Toată suferința prin care trecuse nu îi atinsese frumusețea. Obișnuia să stea treaz nopți întregi doar ca să o privească dormind liniștită în brațele sale, mângâind-o ușor cu degetele, lipindu-și buzele de fruntea ei. Acum era aici, pe buza mormântului deschis din care ea zâmbea cerului pentru ultima dată iar gura lui îi strânsă rostea ruga de îngropare...
„... facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ... Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și nu ne duce pe noi în ispită și ne izbăvește de cel rău... Amin...”
Ultimele cuvinte nici nu mai reuși să le spună cu voce tare... abia se chinui să le șoptească.
- Iartă-mă, îngerul meu... nu știu mai mult... Nu sunt bun de nimic...
Începu să zgârie pământul răvășit și un prim pumn de țărână căzu în groapă, pătând giulgiul imaculat. Apoi altul... Și altul... Parcă voia să cunoască fiecare grăunte care urma să o îmbrace. Furia începu să i se amestece cu disperarea și revolta în timp ce, încet-încet, arunca pământul în mormânt. Îl dureau genunchii, mâinile sângerate nu le mai simțea. Aranjă cu grijă ultimele grămăjoare și le netezi, aproape mângâindu-le. Rămase pe brânci, petrecându-și palmele la nesfârșit peste petecul întunecat sub care ascunsese tot ce avea mai de preț. Simți un val de căldură nefirească și totul se întunecă dintr-o dată în jur; rămase întins, sărutând solul proaspăt.

* * *

Când se trezi, fața îi era udă. Începuse o ploaie măruntă, caldă, de vară. Se răsuci pe spate și rămase cu ochii lipiți de cer, cu buzele strânse murmurând ceva nedeslușit; ceva ce nu putea înțelege se întâmplase dar acum nu căuta explicații, nu se putea minuna de nimic. Se ridică încet, cu ochii pironiți pe ceea ce vedea și încă nu putea crede că e real. Cu teamă, cu speranță, întinse o mână tremurătoare…
- Iubito, îți… mulțumesc…

* * *

Pe coasta domoală a unui deal, în grădina umedă a unei case singuratice, un tei înflorit și un bărbat abia trecut de treizeci de ani, șușotesc... Amintiri din o altă viață, poate? ă