Salfontul stă pe bancă, în parcul unu. In parc nu era nimeni. Din stînga rigolelor de canalizare se auzeau glasuri de animale, probabil cîini, care jucau poker, un joc kitsch, fără criteriii estetice. Din ochiul salfontului, după ce ieri nu știuse de ce este, a-nceput să alunece hîrtia de împachetat cadoul pe care i l-a făcut nevestei cașalotului capsoman, care era chiar el. Desigur, intrase în încurcătură și acum s-a dus aici, în parcul unu, ca să-și înece amarul și-așa amar de la el, salfontul. In stînga rigolelor de canalizare, cîinii jucau poker nebunește, ca niște simpli cîini. Apoi a început să plouă, ploaia s-a oprit și iar și-a dat drumul, probabil că avea probleme cu deplasarea dintr-un nor într-altul, ca astă iarnă cînd rămăsese înfiptă într-un burlan de scurgere și au trebuit să cheme pompierii ca să o scoată din bucluc, dar nu-i nimic, a scăpat cu cîteva julituri și un ochi spart, acum însă totul a revenit la normal…Salfontul stă pe bancă, în parcul unu, de vreo cincizeci de ani stă pe bancă și privește cerul cînd mai albastru, cînd mai puțin albastru. Au trecut odată pe lîngă el patefoanele tangourilor, nu știu unde se duceau, l-au întrebat cît e ceasul, salfontule? Si salfontul se uita așa, cu ochii lui închiși, la cer și nu le-a răspuns. Păi, cît mai e ceasul, a-nceput el să se-ntrebe. Din stînga rigolelor…da, cîinii, cîinii…. Parcul unu nu era un parc atît de mare pe cît se vorbea despre el prin ziarele de duminică, cu vreo zece alei principale și alte cîteva zeci secundare, primea pe oricine, dornic să-și etaleze cunoștințele de botanică și astronomie pe care le deprinsese dintr-un cui select, cu mulți ani în urmă, cînd, deși bunica îi spusese să nu facă asta, s-a dus totuși la școală. Incă din adolescență s-a deprins cu băuturile tari, care, ulterior, s-au dovedit a fi bune pentru gingivită, deși le-a spus să nu se amestece în viața lui și-așa încuiată. Dar nu l-au ascultat. Pe prima a iubit-o pe la șaișpe ani. Era o sticlă verde și l-a chemat la plimbare, prin parcul unu senior, tatăl lui tatăl lui. Salfontule, îi șoptea sticla parcului unu în adolescență, mă iubești? S-a așezat apoi pe un creion, ca să-i mestece linia de contur, deși nu prea mai știa ce-i cu el cu ea. S-a gîndit că, fie ce-o fi, trebuie să parcurgă tot creionul, altfel nu putea scrie nimic… Salfontul stă pe bancă, gata să adoarmă, în parcul unu…Un cîine se apropie de el și-l întreabă dacă joacă poker. Salfontul se ridică, pentru prima dată după trei sute de ani, încet, și-i trage cîinelui o palmă, ca și cum ar fi fost cîinele născut de el. Apoi, cu glasul foarte răgușit de sticlă, se uită la cer, pentru ultima oară, căci salfontul a murit. De atunci banca pe care sta salfontul în parcul unu, e pustie…