... Broken Mirror ...


...Nu e nici ultima noapte de război si nici prima noapte de dragoste. Dar sunt ultimele ore pe care le mai petrec într-o modestă stare de siguranță, înainte de a mă avânta din nou în necunoscut. Nu mă pot consola măcar cu faptul că întrezăresc asta ca o închipuire; o presimtire asa cum adesea îmi era dat să percep cu o zi înainte de fiecare prabusire a mea. Fireste că astfel de gânduri negre le alungam încă de la început, fiindcă credeam că tocmai obsesia lor este mijlocul prin care mă apropii mai repede de îndeplinire. Acum însă, e certitudine; mă paste o nenorocire pe care eu am pus-o la cale si nu destinul - prin tot ceea ce în timp am facut mai haotic si mai nebun. Am să plec - am să mă avânt iarasi în această tulbure ciorbă si rece care e viața, mai bine zis lumea. Cu toate că aicea era calduț, fie si cu toti norii pe care cu bună stiință i-am adunat. Si cu toate că sufletul si mai ales trupul mi-au obosit parcă mai tare ca niciodată si nimic nu mă îndeamnă să mă afund. Am coborât un pic mai devreme din blocul acesta de biscuiti armati să rătăcesc o vreme pe alei care nu mai au nimic romantic în ele - defapt, m-am smuls dintr-o lâncezeală care simteam că-mi tihneste, ca să mă antrenez oarecum pentru ceea ce mă asteaptă. Într-o zi, împins de foame si disperare, dragă copile al străzii, vei săvarsi o nebunie. Iar un judecător rău, îti va lua viata nepretuită în schimbul celei fară valoare pe care mi-o vei luat-o mie sau altuia la fel. Ai să mori, o să murim, fiindcă tu te agati cu atâta patimă de viată! si în vreme ce tropăiam pierdut fără nici o țintă, mi-am ridicat o secundă privirea iar ea s-a lovit de un cer a cărei albă imensitate m-a tulburat; era ca si cum nu m-as fi asteptat să-l gasesc acolo: ori poate că nu atât de aproape, de izbitor, de măret.... O bucurie nouă, care într-o clipă numai, îngenunchease în mine toată amărăciunea adunată în acei ani. Nimic nu ne aminteste mai mult de nefericire, decât această Sperantă!Ce-ar mai putea oare să ne tină cu picioarele pe pământ, dincolo de vraja acestui orizont infinit si parcă una cu drumul pe care păsim? Si mă rog, de ce ne-am mai mira zi de zi, unul de altul, ori de câte ori ne zărim reciproc cu capul în nori? Căci nu e oare zarea o continuare a vecinătatii noastre si infinitul parte din ceea ce noi considerăm limitat? Îti multumim Suferintă, minune a simturilor noastre care faci ca Moartea să ne apară o dulce si sublimă desfătare! ...





... Every Now and Then You get a Disappointment ...


...Sunt momente in viata in care crezi ca ai ajuns la limita . Simti cum viata te ucide . Sunt momente in care lasi garda jos si-ti abandonezi visurile pentru ca simti nevoia sa te eliberezi de compromisuri , nevoi , griji ...
Acele fragmente ale vietii tale te fac sa plutesti in timp si spatiu . Te fac sa te detasezi de realiate si sa te prabusesti intr-o stare lirica care atinge treptat paroxismul .
Oglinda vietii personale te prinde in mrejele ei si , vulnerabil cum esti , te fixezi in fata ei . O retrospectiva distorsionata de regrete , a trecutului , se desfasoara in creierul tau .
Si ... orbit de lacrimi si frustrari parca simti cum se da stingerea in plina lupta . Se dezlantuie in tine o armata de forte interioare negative pe care nu esti stapan . Forte care te trag cu tot dinadinsul spre pierzanie .
Timorat de o groaza de sentimente contradictorii si ganduri care sau revarsat asupra-ti ca o avalansa nemiloasa , lipsita de remuscari , nu mai opui rezistenta si te lasi doborat . Te prabusesti , totusi , cu speranta ca va aparea un stimul care te va indemna si incuraja sa lupti pana la capat sa-ti atingi obiectivele , sa-ti urmezi cararea ... sa-ti termini cartea .
Si apare groaza : obsesia aia mai veche de a nu ajunge un nimic . Si-ti recapeti puterile pentru a combate posibilitatea de a nu ajunge un nimeni si , cu vointa , speranta si incredere in sine , te redirectionezi , ca un bun strateg , pe drumul tau fara sa te mai lasi indus in eroare de lipsa tolerantei frustrarilor si de forte necontrolate , individuale .
E necesar sa pierzi o lupta ca sa inveti ca trebuie sa-ti subjugi trairile . Sa inveti sa nu porti doliu trecutului pentru ca ceea ce a fost scris nu mai poate fi sters ...
Flacarile ambitiei ard din nou in launtrul tau . Parca simti cum viata pulseaza intens in tine si te indepartezi victorios de neant pentru a intina , in continuare , filele albe ale cartii fara sa-ti mai fie teama de ceea ce a apus .
E necesar sa-ti tratezi caderile in profunzimea starii lirice si sa-ti privesti esecurile ca pe niste reusite pentru a putea merge mai departe .
Chiar daca in urma unei batalii sangerezi , invata din greseli , acceptati rateurile si lupta mai departe fara sa uiti ca binele nu este decat la suprafata . Este o iluzie . O maniera de a infrumuseta rau .
Domnia binelui este o utopie , in schimb cea a raului este eterna ...
Viata … un sir lung de dezamagiri. Mai mici sau mai mari. Importante sau nesemnificative ele puncteaza fiecare moment al vietii noastre. Le regasim in existenta noastra atat de des incat am putea spune ca fericirea e doar o anomalie intre doua dezamagiri…
Omul este un animal dezamagit. Afirmatia aceasta este greu de digerat deoarece contrazice tot ce am fost invatati sa credem . Contrazice optimismul imbecil cunoscut drept “gandire pozitiva”, cu care suntem intoxicati sistematic. Trebuie sa gandim pozitiv! Doar asa vom reusi sa ne facem cat mai multe iluzii. Ca totul e, sau macar o sa fie OK. Ca viitorul e roz bombon, si o sa ne aduca multa fericire. Ca moartea e rezervata doar celorlati. O simpla privire in jur ne trezeste la realitate ... Viitorul e cenusiu si incert iar moartea … ei bine moartea e cel mai sigur eveniment din viata. Iluziile se ineaca in dezamagire.
Dezamagirea nu vine din exterior, cum am putea fi tentati sa credem . Ea ia nastere in interior in momentul in care constientizam discordanta dintre realitate si idealul nostru de realitate. Realitatea find mai greu de modificat ar fi normal sa schimbam idealul, adica sa ne adaptam. Gresit! E infinit mai greu sa modificam ceva intiparit atat de adanc in fiinta noastra si chiar daca am reusi nimeni nu ne-ar putea garanta fericirea.
Paradoxal cei care gandesc pozitiv sunt mai des dezamagiti pentru ca idealul lor mult prea diferit de realitate; sunt convinsi ca situatia se va schimba in favoarea lor . Cand cand aceasta nu se intampla isi administreaza o supradoza de negare si optimism care sa-i ajute sa supravietuiesaca pana la urmatoarea dezamagire… Astfel apare un cerc vicios din care doar depresia ii mai poate scoate.
Viata noastra este influentata de modul in care privim dezamagirile. Chiar daca le minimalizam nedandu-le prea mare importanta cateva reusesc sa afecteze profund insasi felul nostru de a fi si de a gandi.
Prima mare dezamagire din viata e Mos Ccraciun. Ne dam seama ca el nu exista si atunci se produce o schimbare majora a modului in care percepem relitatea. Odata cu Mos Craciun dispare o intreaga lume fantastica cu toate visele si dorintele generate de ea. Treptat, realitatea devine rationala, deci limitata de reguli stricte (legile fizicii, morala, logica, etc.). Cu toate acestea supranaturalul nu dispare in totalitate din viata noastra. El se refugiaza in religie, in dragoste, in intrebarile fara raspuns.
A doua mare dezamagire e cea mai dureroasa si cea mai brusca. Iubirea care se termina trist. Prima reactie este uimirea. Apoi negarea. Apoi constientizarea … durerea. Durerea vie si cruda care porneste din inima, din centrul fiintei si de propaga catre fiecare celula. Durerea care pulseaza … incet … insuportabil. Apoi dezamagirea DRAGOSTEA A FOST DOAR O ILUZIE
Ne indreptam apoi sperantele spre Divinitate, ultima fortareata a supranaturalului, a lumii fantastice si perfecte in care traiam in copilarie. Dar surpriza…nu primim nici un raspuns. Incercam cu mai multa convingere (sigur suntem noi de vina, nu ne-am rugat din inima, nu am avut destula credinta). Dar…nimic … nici un raspuns… Cum se poate asta? Chiar nu-I pasa de mine … de omenire? Unde esti Dumnezeule? …nici un raspuns… Realitatea se contureaza din ce in ce mai clar … DUMNEZEU A MURIT … sau nu existat niciodata … Sau poate nu-i mai pasa de omenire, si o lasa sa se sufoce in propria mizerie…in degradarea inexorabila pe care o numim cu mandrie “progres”.
Speranta incepe sa moara in noi si nu ne mai asteptam la nimic bun de la viata. Realizam ca societatea ne-a dezamagit. Dar cum putea sa fie altfel? Societateatea e formata din oameni care prin natura lor sunt egoisti si rai. Cum poate atunci societatea sa perfecta? Toti suntem redusi la statutul de consumator, de contribuabil, nimic mai mult decat o minuscula celula dintr-un organism gigantic.
Ce ne mai poate dezamagi cand ajungem in stadiul acesta? Nimic … poate doar propria persoana. Incapacitatea de a avea un ideal propriu sau de a corespunde idealului pe care altii l-au implantat in supraeul nostru...