agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3337 .



Cafeaua din vas, băută în afara vasului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [iuraskin ]

2006-02-08  |     | 



Și inima mea își începea demararea lentă și neînchipuit de convulsivă, cu palpitații și multe de felul acesta, încît eu trăiam cu frica între dinți: nu cumva sîngele meu să-și ia o direcție inversă și viața mea să fie deformată în punctul cel mai important de pe linia infinită a anilor.
Oamenii vorbeau atunci despre sexul de după moarte, despre nașterea copiilor în perioada dată și eu îi ascultam cu gura căscată, mai bine zis, încercam să stăpînesc preponderent insurgența gîndurilor din capul meu. Aveam și un motiv serios. Ce fel de motiv serios mai e și acesta, încît să ajungi să-ți ieși din minți, iar într-o bună zi, să nu poți evita explodarea propriului tău cap? Nu știu care-ar fi răspunsul, fiindcă simt, în primul rînd, o disociere polemică între Eul și Sinele meu, și-apoi, trăim într-o „țară” democrată, mă refer la gîndurile mele, ce se pot răscula în orice moment împotriva mea, chiar și din neavînd ce face. S-ar putea să fiu invidiat chiar de propriile mele gînduri. Ce știu ele? Lor, dă-le frîu liber, spațiu și ele încep să se împrăștie, fără a-și păstra măcar punctul de divergență. În consecință, cine suferă? Cine, dacă nu tu – proprietarul unui imens număr de gînduri? La ce ți-ar trebui ele, poți să te întrebi? Într-adevăr, ce uzaj poți obține cu ajutorul lor? Îți spun eu ce: Din toate acestea te alegi cu o tumoare cerebrală și atît! Ei vedeți? Dar eu ce vă spuneam? Deseară îmi voi deșerta toate gîndurile într-o sticlă, apoi in dop de nădejde... Arunc sticla în mare și ducă-se dracului cu tot cu gînduri și idei desfățate...
Oamenii nu mai vorbeau despre sexul de după moarte, fiindcă nu mai avea rost. Vreau să spun că ei au murit deja, din cauza premiselor deduse din propriile lor concepții despre viață. Acum nu mai sunt subtili și nici nu-i interesează subtilul. Au murit și-și trăiesc viața de după moarte, născîndu-și părinții, ce i-au născut pe ei în viața pămîntească. Acum își dau seama că moartea lor adevărată va veni atunci, cînd se vor naște cu adevărat.
Mie îmi era greu să înțeleg lucrul acesta și chiar de l-aș fi înțeles, sensul perceput de mine ar fi dispărut printr-o piruetă, iar toată chestia aceasta despre ascultare și analiză, pe care o practicam, n-ar fi avut nici un rost. De aceea luam pensula și toate rechizitele necesare, le priveam trist o bucată bună de timp, apoi mă pictam pe suprafața patului meu imens, după care mă înfiripam în zborul din vis...
Inima mea își menținea ritmul normal de viață, încercînd să mă convingă că totuși, face parte din propria mea persoană și eu îi ghiceam tendința, adormeam liniștit cu speranța că mă voi trezi în viața viitoare, adică în dimineața zilei, ce urma să vină!
Moartea mă înfășura foarte atent și gingaș în pînzele ei albe, adică, mă refer la somnul ce mă pîndea de după lustră și profitînd de faptul că eram pictat, iar uneori chiar sculptat pe suprafața infinită a patului meu, se năpustea asupra mea, încleindu-mi ochii cu scotch și băgîndu-mi prin urechi și prin gură, tot ceea ce trebuia să visez. După un astfel de viol și tortură, nu mă mai puteam simți viu, de aceea și m-am încumetat să fac o identificare între moarte și somn. Dar să lăsăm asta...

Nu exista nimic în jur. Totul era de o culoare ce nu se vede. Nici întuneric, nici lumină, nici ceață... Nimic! Doar o casă și o cărărușă ce ducea spre pragul ei. Ah da... Mai era ceva. O căldură insuportabilă și soarele te pătrundea pînă în măduva oaselor.
Mergeam atent pe cărare și priveam numai înainte. Eram foarte concentrat. Mergeam pe cărare și îmi țineam emoțiile încordate, ca nu cumva să mă abat de pe ea. Nu aveam dreptul să fac un pas în stînga, ori în dreapta. Numai înainte, altfel riscam să mă prăbușesc într-o decepție distrugătoare. Mă gîndeam la ceea ce fac. Mă penetra un sentiment de îndoială. Dar pînă la urmă, nu aveam de ales. Era un singur drum, așa că nu-mi rămînea nimic altceva decît să înaintez. Cred că păsuiam de cîteva zile. Casa o vedeam în fața ochilor, dar nu reușeam nicidecum să mă apropii de ea. Iată și decepția. Nu! Prea degrabă cu dezamăgirile! Trebuie să mai am puțină răbdare! Nu mi-a rămas mult! Încă cîțiva pași și am să mă văd pășind pragul! Dar iată că împuțita de casă se îndepărtează din nou. Drăcia dracului! Și cum se face că te afli într-un loc necunoscut, pe un drum necunoscut și în fața ta vezi de cîteva zile o casă, în care nu poți să intri? Ceva nu e curat aici! Ceva îmi spune că trebuie să mă întorc și s-o iau la fugă. Mă întorc. Dau să fac un pas și piciorul mi se oprește în aer. Îl smuncesc de cîteva ori, dar nu reușesc să-l eliberez, de parcă cineva m-ar fi înhățat și nu vrea să-mi dea drumul. Uite asta decepție, mai zic și eu! Ridic al doilea picior, îl mișc liber în aer, apoi îl simt fixat și pe ăsta în mrejele văzduhului. Cîteva clipe stau nemișcat! Încerc să mă calmez! Mă uit la ceas! Ceasul s-a oprit! Îl scutur de cîteva ori și pe ecran îmi apr niște cifre! Nu-mi amintesc cîte erau la număr! Mi-am zis: ”Calmează-te!” Parcă m-am calmat puțin. Mi-am scos telefonul din buzunar, apoi m-am uitat din nou la ceas. Am cules pe tastiera telefonului cifrele de pe ecranul ceasului și am dus telefonul la ureche. Aveam senzația că chemarea se efectua prin venele trupului meu.
„Alo!” – a răspuns cineva.
„Da, alo! Cu cine vorbesc?”
„Cu tine!” a răspuns vocea necunoscutului de la celălalt capăt al firului.
„Cum cu mine?” – am întrebat.
„Uite-așa, simplu!”
„Dar nu e neapărat să vorbesc singur cu mine anume la telefon!”
„Te privește! Poți comunica cu tine însăți prin telefon, prin internet, sau poți să-ți scrii vreo scrisoare!”
„Spune, de ce-mi faci tu mie una ca asta?”
„Nu eu ți-o fac! Tu ți-o faci singur!”
„Și cum trebuie să procedez că să nu mi-o fac eu singur?”
„Atunci cine vrei să ți-o facă?” – m-a întrebat uimit necunoscutul.
„Nimeni!” – am răspuns.
„Bine! Liniștește-te! Nu ți-o va face nimeni, dacă asta vrei!”
„Mulțumesc!”
„Pentru puțin!”
„Spune-mi, te rog, ce se întîmplă, că mi s-au blocat picioarele în aer și nu le pot mișca?”
„Dar tu nu știi?”
„Nu!”
„Nici eu! Dacă tu nu știi, de unde să știu eu!”
„Nu știu, m-am gîndit că tu poți ști!”
„Vezi că nu știu!”
„Da, ai dreptate!” – am zis disperat.
„Nu-ți pierde curajul! Pînă la urmă, vei izbuti să scapi de ea! N-o să te poată ține veșnic așa!”
„Cine, ea?”
„Viața, soarta, moartea ta... Numește-o cum vrei!”
„Auzi, dar cine locuiește în casa aceea?”
„Viața, soarta, moartea ta... Numește-o cum vrei!
„Moartea mea? De ce „moartea mea”? Oare ea nu e una singură pentru toți?”
„Dar viața? Crezi că fiecare are aceeași viață? Nu!”
„Și ce-i cu asta?”
„Nimic! Moartea ta te dorește! Stă întinsă excitată ca o nimfomană pe patul ei și te așteaptă! Te așteaptă să vii lîngă dînsa și s-o pătrunzi pînă în adîncuri!”
„Ce spui? Fii mai explicit!!
„Îmi cer scuze, dar nu mai pot vorbi! Mi se descarcă bateria de la telefon!”
„Alo, stai nu închide! Așteaptă... Așteaptă, am zis!...”
A închis. Sau poate într-adevăr i s-a descărcat bateria și s-a întrerupt. În momentul acela am simțit în mine o ruptură de ceva. De parcă mi se rupseră toate mațele, de parcă se rupse toată legătura dintre organele corpului meu, de parcă mi se rupse sufletul în bucățele...
Am încercat să mă eliberez și m-am smuncit mai tare. Am simțit o săltare ușoară, de parcă aș fi căzut de pe un taburete. Eram deja cu picioarele pe pămînt. M-am întors cu fața spre casa ceea tristă și am pornit din nou spre ea. Am ajuns în dreptul pragului în cîteva minute. Am pășit atent și am deschis ușa, fără a mă atinge de mînerul ei. Vreau să spun că, nici n-am dovedit să mă ating de ușă, că ea se deschise singură. Întrai. Casa constituia o singură odaie, în care se afla doar un pat lîngă peretele din față, pe suprafața căruia se odihnea o femeie. M-am apropiat de ea și am privit-o cîteva clipe. Femeia era cuprinsă de un somn dulce. Mi-am aplecat capul asupra ei, am sărutat-o pe obraz și i-am șoptit gingaș „Bună seara, doamna mea!”

După ce am făcut dragoste ca printr-o adiere de vînt, sau mai bine zis, ca printr-o fîlfîire de aripi, m-am ridicat și m-am așezat pe marginea patului. Ea a rămas întinsă în spatele meu și fuma. O urmăream și o admiram prin mine, ca și cum nu eram format din carne, ci din sticlă. Simțeam un orgasm lăuntric, în spațiul sufletului, ce înflorea ca un mugur de roză și fiind cuprins de această senzație, o priveam la infinit prin straturile irizatoare ale corpului meu. Aceste irizații jucăușe se purtau pe carnea buzelor ei printr-un dans sportiv, iar eu, urmărind toate acestea, mă gîndeam cum poate fi moartea atît de frumoasă. Era atît de frumoasă, încît nu puteam să cred că ea e în stare să mă sfîrșească.
„Ce vrei de le mine?” – am întrebat-o.
„Deja nu mai vreau nimic. Am luat tot ce-mi trebuie!” – mi-a răspuns ironic.
„Nu te înțeleg!”
„Am luat din tine tot răul, toată negreața și tot ce-i mai urît!” – mi-a răspuns ca o filozoafă.
„Și totuși? Înțeleg, am făcut dragoste, tu ai terminat pe bine, eu am ejaculat în tine... Ne-am simțit bine ambii, dar ceea ce îndrugi, e o nebunie curată!”
„Depinde ce înțelegi tu prin nebunie!” – mi-a spus la fel de ironic.
„Cum n-ar fi, eu nu-nțeleg ce vrei de la mine!” – am încercat să mă revolt.
„Calmează-te! Eu, de-altfel, sunt ultima femeie pe care ai ținut-o în brațe, ai mîngîiat-o, ai sărutat-o și în sfîrșit, cu care te-ai simțit bine. Cu cît ai fost mai aproape de mine, cu atît te-ai simțit mai liber, mai puternic și mai purificat! Oare nu-nțelegi că eu sunt scăparea ta? Chiar îți este atît de greu să te acomodezi cu ideea că numai prin mine vei simți salvarea?”
„Da, îmi este greu și nu vreau să înțeleg nimic! Pentru mine nu e atît de simplu să fac față înțelepciunii și experienței tale! Și-apoi, îmi dai de înțeles că ești o curvă de invidiat...”
„Dă-ți seama ce spui!”
„Doar te culci cu fiecare, atunci cînd le sosește momentul? Folosești aceeași metodă pentru toți și respectiv, toți sunt egali în fața ta! Nimeni nu merită ceva în plus!”
„Adică?!” – mă întrebă indignată.
„Nu are importanță! De ce nu-mi răspundeai la telefon, atunci cînd te căutam? De ce nu veneai, atunci cînd îți dădeam întîlnire? De ce m-ai chemat acum cînd te urăsc din tot sufletul? De ce? De ce? Răspunde-mi, de ce-mi faci tu mie una ca asta?”
„Știi că nu depinde nimic de mine. Am făcut tot posibilul ca să schimb cumva situația, dar nu mi-a ieșit. Acum că ești aici, nu mai poți schimba nici tu nimic... Nici măcar o virgulă, sau un semn de exclamație!”
„Nu-mi arde mie de semne de punctuație! Eu ți-am pus o întrebare, la care tu-mi răspunzi cu o consolare ieftină, de care nu am nevoie! Asta cum se numește? De ce ești atît de indiferentă, atît de crudă atît de... de fățarnică cu mine?”
„Presupun că ai uitat în ce stare te afli. Ar fi mai bine să te liniștești, altfel nu vom putea continua discuția.”
Mă simțeam foarte umilit ca s-o privesc în ochi, dar pînă la urmă mi-am învins mîndria și am întors capul spre ea. Sta întinsă pe pat, goală și gingașă ca o divă, expirînd fumul de țigară ca pe o stare de extaz, faptul acesta făcîndu-mă să devin și mai nervos. O priveam printre moleculele cenușii ale fumului din odaie și mă simțeam atras de ea mai mult ca niciodată. O uram din toate punctele de divergență ale corpului și sufletului meu, însă cu toate acestea nu puteam nega imensa mea dragoste față de ea. O priveam ca un hipnotizat și mă întrebam, de ce anume eu trebuie să satisfac capriciile infinite ale morții, însă nu reușii bine să realizez lucrurile, că gîndurile mele ghicite de ea, fură acoperite imediat cu o negură a cuvintelor, ce ieșise din gura ei ușor deschisă.
„Ce spui de o partidă de sex, puțin mai dură?” – mă întrebă ea șireată.
„La început a fost dragoste, iar acum sex? Cît de repede îți schimbi sentimentele!”
„Sunt a ta cu tot corpul, ce mai vrei?”
„Din păcate, nu mai vreau nimic!”
„Trebuie să profiți de moment! Asta e deviza oamenilor în fața morții!”
„Și deviza ta, care e?” – o întrebai ironic și ridicîndu-mă din pat, mă apropiai de fereastră.
Se ridică și ea, îndreptîndu-se spre mine, dar nu înainte de a trage o ocheadă în oglindă, aranjîndu-și părul. O iubeam ca stricatul și nu puteam să mă opresc din ceea ce făceam. Dar de fapt, ceea ce credeam eu că fac, constituia ceea ce făcea ea.
„Mărită-te cu mine!” – i-am spus îndată ce se apropiase de mine.
„De ce nu-mi spui asta privindu-mă în ochi?”
Mă întoarsei spre ea și o cuprinsei.
„Mi-e frică de răspunsul tău!”
„Þi-e frică mai mult de răspunsul meu, decît de mine?” – mă întrebă cu o voce veselă, după care izbucni într-un rîs, ce se răspîndi în toată casa.
„De ce rîzi?”
Se comporta ca un copil. Intuiam ceva de neexplicat în comportările sale infantile, dar cu toate acestea mă făcea să-mi pierd mințile și să uit totul. Se dezlipea ca o ventuză de mine printr-un sărut și mă părăsea, valsînd fericită prin oceanul ei.
„Mie nu-mi este frică de tine. Pe tine te iubesc și te voi iubi mereu!” – îi strigam în urmă, iar ea părea că nu mă aude, valsînd și fredonînd ceva vesel.
„Merg să fac un duș. Sper să nu fugi! Am încredere în tine?” – îmi striga ea dispărînd ca o umbră în ungherul dintre doi pereți, care, parcă, se mișcară puțin.
Mă întoarsei spre fereastră cu speranța de a vedea ceva cunoscut mie, însă dincolo se așternea doar nimicul, deșertul, abisul, vidul... Lua-l-ar dracu!
Dintr-o dată mi se făcu greață și deschisei repede geamul, vomitînd peste el, probabil, resturi din clipele pe care le trăisem ca un om, în carne și oase. Mi se învîrtea capul al naibii de tare și m-am retras de la fereastră. M-am lungit pe pat și ca printr-un sunet surd, mă înfundai într-un somn adînc.

Neluînd în considerație schingiuirile domnului Ene aplicate asupra mea, visul ce trebuia să-l visez se adeverea a fi excepțional de impunător și mai cu seamă, această stare mă surexcita peste măsură, încît nici nu-mi doream să mă trezesc. S-ar putea să fiu întrebat: „Chiar nu-mi doream învierea nici pentru Ea?”, însă după o partidă bună de amor cu însăși Moartea, nu-ți mai dai seama ce-i aceea înviere, ori deșteptare, ori stingere pentru vecie.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!