Ziua Îndrăgostiților are atâta convenționalitate în ea încât îmi provoacă greață. O greață amestecată cu un soi de ură impersonală, grotescă față de tot ce este artificial, prefabricat, vândut în piață la tarabă. Așa se vinde și Ziua Îndrăgostiților, ca orice altă marfă mereu nouă, mereu prăfuită. „Lovi-v-ar setea și dorul de îndrăgosteală să vă lovească!” ar fi un slogan bun, așa cum vând vara, pe plajă, „comercianții” ambulanți înghețată sau semințe.
„La mulți ani, iubito! Ce mi-ai luat?” Nu i-am luat nimic și totuși cum să-i explic că i-am luat de mult, într-o zi ca oricare alta, sufletul meu-scoică, scoică încă nespartă de valuri, fără contur și încă fără perlă.

„Surpriză! O să vezi diseară!” Drăcie! Chiar trebuie să îi iau ceva! Tot ce-mi vine în minte e convențional, sec, impersonal, mic burghez, la fel de fad ca ziua asta nenorocită. Gândește, fată, gândește! Mă plimb ziua întreagă prin magazine pline de iepurași-ursuleți-cățeluși roz cu inimioare roșii. Și sufletul meu-scoică ar înflori o perlă dacă ar putea, dar îi e greață și vomită nisip sticlos.

Îi iau o carte care mie mi-e foarte dragă, „Micul Prinț”, îmi scriu sufletul pe prima pagină, caligrafiat mărunt, copil, gol, un Mic Prinț apărut de nicăieri îmblânzit de o vulpe într-o grădină de trandafiri.

În drum spre casă încep să am dubii. N-o să vadă perla, o să vadă nisipul, iar Micul Prinț nu va rămâne decât o colecție de foi dactilografiate cuminte și plină de desene infantile. Planul de rezervă: o mașinuță teleghidată (se dă în vânt după așa ceva, probabil jinduri vechi, neîmplinite, de copilărie trezită brusc din somn fără vise). Îmi propun totuși în gând să încep cu Micul Prinț ascuns în scoică și să-i dau mașinuța a doua zi. Măcar atât să pot sparge convenționalul nenorocitei zile de februarie.

„La mulți ani, iubito!” Iar? Brusc devin „iubito” pentru o zi. Fie!
Radiază. Îmi întinde cadoul lui. Mic, legat cu fundă roz. O să fac alergie la roz. Bweak! Dă Doamne să nu fie parfum! Dă Doamne să nu fie parfum! Nu știu de ce, ideea de parfum în chip de cadou mă îngrețoșează mai tare încă decât Ziua Îndrăgostiților. E parfum! Scump! La dracu! „Mulțumesc, mmmmmmmm, minunat!” Ah, ceva mai stupid de atât nu găseam de zis! Ca să mă revanșez afișez cel mai sincer zâmbet fals de care sunt în stare.

Deja ezit. Micul Prinț sau mașinuța? Încerc marea cu degetul. Sufletul meu caligrafiat mărunt pe prima pagină și cartea asta mică cât toată copilăria pe care încă o respir prin fiecare por și care sfidează toți urluseții-iepurașii-cățelușii roz ai lumii. I-o întind ezitând.
Desface repede ambalajul, febril, cu nerăbdare, ca un copil. Zâmbesc. Poate-poate...

Dezamăgirea de pe fața lui nu poate fi mascată de zâmbetul fals pe care mi-l trimite. Hotărăsc în secunda următoare că trebuie să-i dau mașinuța. Se bucură ca un copil. Fie! Și sufletul meu-scoică vomită nisip cât pentru toate plajele lumii.

Sunt obosită, vreau să dorm, să las în urmă ziua asta nenorocită plină de „cumpărături” inutile. Probabil că el vrea să se uite la meci, dar de dragul meu stă cu mine să pierdem vremea împreună, două singurătăți ținându-se de mână. Două universuri scrise în orizonturi diferite care nici măcar nu se mai „ciocnesc uneori ca norii”.

Ne culcăm târziu, triști mincinoși în zâmbete false, în „La mulți ani, iubito!” și-n rozul ursuleților de pluș.

Dimineața zilei următoare renaște un cotidian mărunt, aceeași lume îngustă, măcar mai puțin falsă. „Mi-ai pus și mie sandwichuri? Hai că mă grăbesc.” Îi întind pachetul cu sandwichuri, îl sărut absentă de bun-rămas, apoi mă apuc să citesc a mia oară Micul Prinț, singură cu sufletul meu-scoică scris pe prima pagină, care nu va inflori în perlă niciodată.