agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-13 | |
Cobor în Gara de Nord. E rece, răceală accentuată de exactitatea metalică a liniilor paralele. Noroc că, de cele mai multe ori, atmosfera e însuflețită de grupurile de studenți energici și cu un aer relativ boem care călătoresc spre Cluj, Timișoara, Sibiu și sunt mereu foarte entuziasmați fie că vin fie că pleacă. Prin aer plutesc izuri de McDonald's și alte fast-food-uri. Gara e mai mult un amestec de mirosuri decât de imagini. Mă simt bine, măcar am reușit să scap de complexele cu care coboram aici în alte dăți, încordată, controlându-mi cu rigoare orice inflexiune a vocii, de teamă să nu scape cumva vreo reminiscență de accent iar ceilalți oameni să suspecteze cumva că aș putea mirosi a cârnații primarului(fostului primar) din urbea din care vin.
În drum spre casă, trec întâi pe la Universitate, clădire demnă, înaltă dar mânjită cu tot felul de afișe și resturi de afișe cu reclame la concerte, inclusiv de manele, sau legionare chemări pe baricade a tinerilor puțin educați politic și sensibili la extremisme. Văd Teatrul Național. Mă întreb ca și în alte dăți dacă e daevărat ce se spune despre statuia lui Caragiale decapitată. Încep să mă mire din ce în ce mai puține lucruri. Cred că în țara asta îmbătrânești prematur; e prea devreme ca să devin sceptică. Văd eu, poate când o să mă entuziasmez de ceva(când voi citi următoarea carte pe care s-o consider bună probabil) voi găsi energia de a mă reprograma. În privința asta. Nu mă pot abține și trec pe la Cărturești. Am una dintre fanteziile mele clasice: să se dea cărțile gratis. Din păcate, dacă s-ar întâmpla așa ceva, probabil ar năvăli toți și în câteva zeci de minute rafturile ar rămâne goale. Îmi imaginez cu groază o scenă în care unii ar trage de captura celorlalți și prețioasele volume ar fi sfâșiate și călcate în picioare și noroiul bocancilor s-ar îmbiba cu așchii de frumusețe. Iar cei care s-au descurcat să intre primii ar pune cu grijă cărțile în genți și apoi le-ar vinde la suprapreț celor cu adevărat interesați. Îmi vine în minte sintagma călinesciană cu privire la "viclenia specifică ființelor reduse". Mă apropii de garsoniera mea și nu mă pot abține să nu mă gândesc imediat la emanciparea femeii. Cuvântul "garsonieră" te duce cu gândul la un spațiu mic, provizoriu, de adăpostit un băiat; nu cu mult timp în urmă, pe scara istoriei, doar băieții aveau posibilitatea de a-și duce viața la distanță de familie. Oricum, mă simt privilegiată pentru posibilitatea de a nu inhala zilnic promiscuitatea din cămine. Prin fața blocului, mă întâlnesc cu doamna administrator. E o femeie atât de masivă și de voluntară încât cu siguranță poartă centura neagră pe sub haine. Se plimbă de la o scară la alta, cu ochii cercetători și urechile ciulite la maximum, conștientă de importanța deosebită a propriei ființe, gata să intervină la cea mai mică neregulă. A găsit-o. Trage aer în piept, se proptește bine pe pavajul crăpat de timp și emite foarte sonor aceeași propoziție, cu o voce androgină: "Vă dau afaaară!..." Două fetițe scapă o cutie de carton din mână și rămân încremenite. Dar e prea târziu! Pe fața doamnei administrator, buzele se lățesc dând la iveală niște colți ascuțiți; scoțând la iveală din buzunare niște unghii lungi vopsite în roșu, cu o spectaculoasă săritură felină de maestru aterizează lângă cutie și o lovește din capul scărilor cu vârful bombeului, după care admiră căderea celor câțiva pui de pisică înveliți în niște bucăți colorate de fular. O pisică de la o fereastră se chircește ca o grație zbârlită. Trec prin mulțimea de vecini aciuați pe niște bănci odinioară verzi, omniprezenți, îmbrăcați în pijama și cu câte o sticlă de bere în mână. Privesc tăcuți femeia-jandarm. Probabil le e teamă de ea din moment ce, în cadrul certurilor conjugale sau de palier pe care am privilegiul să le ascult cu regularitate, amenințarea cea mai înspăimântătoare este "O chem pe doamna Juncu!". Traversez strada, atentă la mașini. Un taxi înaintează cu grijă și-mi dau seama că transportă o melodie. Asfaltul începe să crape și din el se înalță un copac care-și întinde instantaneu o ramură exact cât să umbrească un semn pe care scrie "Cedează trecerea". Jeep-ul nu o vede și intră în taxi. Jeep-ul ăsta seamănă cu doamna administrator de la blocul meu. Ciudat, după un tremur ușor de placă zgâriată, melodia continuă să se reverse din taxi. Câțiva trecători îl privesc mustrător pe cel de la volanul jeep-ului. "Nu vedeți, nu s-a întâmplat nimic. Melodia tăiește. I'm innocent!" Merg mai departe. În spatele unei clădiri, un japonez moare cu demnitatea legendară a samurailor, având artera femurală sfâșiată. Puțin mai încolo, un grup de bărbați hotărâți, mânați de ordine stricte, țintesc niște capete de maidanezi jerpeliți cu un cerc metalic. Probabil e un nou joc, dar pare destul de greoi și periculos(de la ferestrele blocurilor sunt proiectate sticle zburătoare). O doamnă se apropie și insistă ferm să ia parte la joc. E în vârstă, frumoasă, blondă și cu flori în păr. Oare o cunosc de undeva? Sunt sigură că mama o cunoaște. Ea rostește: "C'est inadmissible. Pauvres chiens". Bărbații încep atunci să se miște grațios. Totul se derulează parcă încetinit, ca pentru a sublinia dramatismul detaliilor. Din cercul metalic se întind niște plase albe care dansează în vânt. Din ustensile brutale, se transformă în suave plase de prins fluturași. În momentul în care ele ating maidanezii, aceștia se înalță în aer și le cresc aripi de îngerași. Cățeii transfigurați privesc în jur și tot nu înțeleg. Doar unul mai bătrân și mai înțelept(al cărui stră-străbunic fusese contemporan cu Bacovia) declamă trist, apocaliptic: "Vine în-tu-ne-ri-cul!...". După câteva cumpărături cotidiene, mă îndrept definitiv spre casă. Orașul gri, dezvoltat excesiv și înghesuit ca o tumoră, pulsează și mă digeră. Furnicarul mă orbește cu luminile de neon, reclamele luminoase care promit paradisul cu 30% reducere... farurile mașinilor clipesc complice spre toate acestea. Teatrele, librăriile, facultatea mea și alte oaze cu care e presărat asistă mute și neputincioase la spectacolul materialității degradate. O parte dintre ele se prefac că nu văd... că trăiesc în lumea lor imaginară și respiră idei. Sunt atât de obosită... mă simt ca un veteran care se întoarce acasă. 13 februarie 2006 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate