agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-21 | |
Lucia Dărămuș
Interviu publicat în Revista Pro Saeculo Gîndind Europa Aurel Codoban este Profesor Universitar la Facultatea De Filosofie, din cadrul U.B.B.Cluj-Napoca, poet, prozator, eseist, formîndu-și pana în tinerețe la școala echinoxistă, grupare la conducerea căreia se va afla o perioadă. Lucia Dărămuș: Despre Integrarea Europeană s-a vorbit mult, în special din perspectivă socială și economică, însă tema nu a fost dezbătută, așa cum s-ar fi cuvenit, de pe poziția culturii. Vă invit să dialogăm despre privirea ochiului cultural. Să gîndim împreună Europa. La drept vorbind, eu privesc într-un anume fel acest eveniment, însă alt om de cultură poate să vadă cu totul altcumva acest fenomen. Cum privește ochiul lui Aurel Codoban, omul de cultură, filosoful Aurel Codoban? Aurel Codoban: Înainte de orice afirmație trebuie să vă confirm ceea ce ați spus. Senzația mea a fostidentică, se vorbește foarte mult și neanalitic, imprecis și peste toate necultural despre integrare culturală în Europa. În ceea ce mă privește am cîteva puncte care mi se par importante pentru discuția noastră. Mai întîi aș vrea să observăm că acest proces de integrare, de constituire a Europei de fapt, este pentru prima dată în istorie un proces specific. Negocierea are un rol extrem de important. Marile state, Imperiile în definitiv, marile regate s-au constituit foarte adesea în temeiul forței sau în asimilări forțate. E pentru prima dată în istorie cînd se negociază, cînd la mijloc se află dialogul. Uniunea nu mai reprezintă un ansamblu de forțe, ci apare ca o asociere și se bazează fundamental pe negociere. Acest lucru este observabil și în destinul monedei europene. Mulți dintre cercetătorii acestei lumi, care lucrează în domeniul economic, n-au creditat moneda europeană. Niște analize precise ale unor specialiști americani nu au prevăzut o viață prea lungă pentru această monedă. Argumentele lor, trebuie să recunosc, erau foarte solide. De-a lungul istoriei niciodată o astfel de monedă nu s-a putut constitui. Revenind asupra aspectelor pe care vreau să le avem în vedere, doresc să spun că una din consecințele imediate ale acestei caracteristici de negociere pentru constituirea Europei este interculturalitatea și nu atît multiculturalismul, care a fost o modă americană. Eu cred că această interculturalitate în formare se leagă foarte mult de ceea ce este negocierea, sub forma ei de coloană vertebrală a Noii Europe. L.D.: O Nouă Europă care ar trebui să se bazeze pe o democrație a culturii, pentru că, din cîte ați afirmat dumneavoastră pînă acum, Europa lărgită nu e tocmai formată, gîndită după modelul american. Politica americană cu democrația ei are rolul scontat, dar cultural vorbind lucrurile între cele două părți, Europa / America, se deosebesc. A.C.: Nu, e o contrapondere. Geopoliticienii s-au amuzat să creadă că marile arii geografice interesante politic se configurează adesea în jurul unor bazine maritime sau pe axele unor fluvii. Prima comparație s-a făcut, a fost aceasta că, în clipa de față, Statele Unite ar fi ceea ce pe vremuri era Imperiul Roman, că Europa care urmează să se constituie va fi sau este ceva ce seamănă cu Grecia de pe vremuri și că Oceanul Atlantic ar fi ceea ce a fost pe vremuri Marea Mediterană. Putem gîndi într-adevăr datele noii situații a civilizațiilor după acest model geopolitic. În aceste condiții spun că observația dumneavoastră funcționează foarte bine, pentru că există în viziunea mea două modele culturale destul de distincte sau de diferite. Cel american și cel european sînt oarecum la fel de distincte, dacă este să folosim comparația pe care tocmai am făcut-o, cum erau modelul cultural roman și modelul cultural grec. Diferența dintre ele poate fi regăsită, desigur. Îmi place să cred că Europa merge într-adevăr în direcția unei democratizări efective a culturii, adică a unei culturi care este asumată de jos în sus, la adevărata ei dimensiune culturală, pe cîtă vreme America, mai degrabă, a mers pe o atitudine diferită. Democratizarea culturii pentru America înseamnă mai degrabă constituirea unei culturi de masă. L.D.: Imperiul Roman totuși a subjugat din punct de vedere economic și politic Grecia. Polisul grec prevala din punct de vedre cultural. Era o putere culturală în acel timp. Dar pentru că ați făcut această comparație și ați trimis spre ceea ce a fost cîndva Imperiul Roman, din perspectiva culturii, despre aceasta vorbim acum, noua Europă lărgită va fi destul de închegată încît să țină, să nu se destrame? Va fi atît de puternică încît să reziste în timp? America este destul de recentă, istoric vorbind, este un copil față de Europa. Cu Imperiul Roman știm ce s-a întîmplat, de asemenea cunoaștem și parcursul istoric al Greciei. A.C.: Asta este, cred, și una dintre probleme. Analizele despre care vorbeam și pe care mi le trimite, de altfel, unul dintre colegii mei francezi, spun că se poate constitui, mai degrabă, o unitate economică a Europei decît una politică sau una culturală. Crizele legate de validarea Constituției Europene, pe care Comunitatea le-a traversat de curînd, par să indice acest aspect, și anume că e foarte greu de constituit această unitate. Acum aș mai da o explicație și de aceea am început cu aspectul de negociere care constituie Europa. Practica de a forma o unitate alcătuită din mai multe state pe calea negocierii este cu totul nouă în acest context. Eu nu cunosc precedente istorice semnificative la astfel de dimensiuni. Desigur, în orice fel de proiect uman constituit prin negociere și prin decizie umană, în care libertatea umană este acceptată și asumată, există și șansa unui eșec. Ceea ce se întîmplă și în căsnicie. Adică există căsnicii care, sigur sînt asumate potrivit libertății și cu iubire, am putea spune la început, dar care totuși eșuează. În felul în care se ridică Europa, nu este exclusă posibilitatea unui eșec. Eu sper însă ca acest eșec să nu se producă, pentru că mie mi se pare acest fenomen o șansă reală pentru fiecare în acest context al modernității și mai ales al postmodernității și globalizării. Pentru că Europa seamănă foarte mult cu Grecia, în acest context, calitatea culturală a Europei, trebuie să recunoaștem, este superioară Americii. Îndrăznesc să spun asta cu inima deschisă și fără nici o rezervă. Sigur, America este stimabilă pentru imensa ei forță industrială, economică și militară. L.D.: Într-un cuvînt spus, pragmatică. A.C.: Pragmatică, da, cum se întîmplase și cu Imperiul Roman. Pentru prima dată în istorie există șansa extraordinară ca acest conglomerat de state care vor funcționa pe dimensiune culturală, cea pe care o investigăm noi acum, să fie destul de puternică. Pentru prima dată acest apanaj cultural devine o forță economică efectivă. N-ar trebui să uităm spre exemplu, pentru că noi sîntem, de regulă, gata să atribuim tot soiul de invenții americanilor, deci n-ar trebui să uităm că, deși punctul de plecare este american pentru internet, totuși programele care fac posibilă lărgirea internetului și funcționarea efectivă sînt produse în laboratoarele europene. Heidegger vorbea foarte frumos – oriunde există pericole există și salvare, dar oriunde există salvare există și pericole. Este reversul afirmației. Ne putem teme de viitorul destin al acestei Europe – mă gîndesc că ne putem teme de acest fapt – dar în același timp putem spera că el se va realiza. Eu îmi doresc să se realizeze. Știu că el va avea și implicații nu totdeauna agreabile pentru toți participanții, că vor fi și dificile, că nu este chiar Paradisul pe pămînt această Comunitate Europeană, niciodată, de altfel, Paradisul nu se realizează pe acest pămînt, acest fapt este limpede, sau nu încă pînă la venirea vremurilor. Dar ceea ce cred că trebuie să facem cu toții este să sperăm că acest lucru va fi posibil și să lucrăm în această direcție. Eu sînt convins că și cultural și în alte planuri ne va fi realmente mai bine. L.D.: Cum vedeți sintagma “o Europă a popoarelor” lansată de Piettro Adeninno, un politician? A.C.: E un fel grecesc acesta de a gîndi. Să nu uităm, e în interesantă această observație, că istoria marilor epoci culturale, Secolul de Aur a lui Pericle, spre exemplu, sau Renașterea Italiană, reprezintă produsul unor state orașe, a unor entități de mici dimensiuni, în care relațiile interumane au putut să intre cumva direct în cultură, în politic și-n economic. Eu sper de la Europa o astfel de constituire. Apropo de acest proiect, într-adevăr Europa aparține popoarelor. Și popoarele trebuie să-și pună în comun, într-o manieră interculturală, culturile lor. Să participe, să zic așa, fiecare cu partea ei culturală la constituirea unei culturi comune. Va fi un mozaic cultural. În acest fel înțeleg această afirmație a Europei popoarelor. Va fi o Europă a culturilor care, în diversitatea lor, vor constitui, de fapt, unitatea prin negocieri, de data aceasta în domeniul economiei lucrurilor simbolice, prin negocieri succesive. O cultură viitoare a Europei, care va fi mult mai colorată și mai mozaicată decît e astăzi cultura Occidentului. L.D.: Cu siguranță va fi mult mai frumoasă, mai colorată, mai diversificată și totuși, se ridică o altă problemă. Fiecare națiune, fiecare popor își va revendica identitatea culturală, supremația culturală. În Grecia știm că Agora Culturală era reprezentată de Atena. Mutatis mutandis, în Europa lărgită unde ați vedea plasată Agora Culturală? A.C.: Într-un fel sau altul, de-a lungul epocii moderne, Parisul a părut să fie capitala culturală a Europei. Într-adevăr, modele, tendințe culturale au fost foarte evidente la Paris. Dar așa cum se întîmplă lucrurile în clipa de față, datorită acestei pluralități efective a Europei, eu cred că nu se va funcționa cu o centralitate excesivă. Eu cred că și celelalte capitale vor putea deveni locuri ale culturii, în măsura în care ele vor fi capabile să-și asume un anumit eveniment cultural sau să promoveze anumite tendințe culturale. Îmi place foarte mult exemplul nostru local, al Clujului, și am o deosebită considerație pentru cei care au reușit să facă Festivalul de Film Transilvania la Cluj. E un exemplu foarte bun pentru mine, pentru ceea ce ar trebui să fie viitoarea Europă. Aș menționa, de asemenea, și Festivalul de Teatru de la Sibiu. Iată, o modalitate prin care… L.D.: …Sibiul, care va fi din 2007 Capitală Culturală Europeană. A.C.: Din perspectivă culturală, da. Iată că acest fapt este foarte important. El nu intră, poate, așa de ușor din punct de vedere economic în comunitate, dar cultura românească reușește, într-un mod sau altul, să se situeze la cotele efective ale culturii europene. Clujul, de aceea am menționat Festivalul de Film Transilvania, merge în această direcție, în măsura în care festivalul va fi destul de rezistent și se va încetățeni. Vreu să descriu aici un model cultural care-mi place foarte mult. Vedeți, după evenimentele din ’90, după schimbarea de regim politic a urmat o centralizare excesivă. Adică totul se întîmplă de fapt la București. Dacă România ar fi rămas singură, această tendință hipercentralistă ar fi continuat. Într-un fel, acest fapt este în istorie mereu prezent, în cadrul statelor capitala parazitează restul statelor, adică trăiește într-un fel pe spatele statelor și asimilează valorile. S-a întîmplat cu foarte multă duritate din ’90 pînă în clipa de față. Eu n-am văzut pe politicienii români sau în politica românească tendința unei descentralizări, care ar fi dat dovada unei tendințe europene. Iată că trebuie să vină într-un fel Europa și să valideze astfel de tendințe locale, de evidențiere a valorilor culturale. De aceea eu cred că Europa va fi benefică. Va rezolva problema acestui excesiv centralism pe care într-un fel sau altul Bucureștiul l-a impus o dată cu ceea ce s-a întîmplat în regimurile politice de după ’90. L.D.: E un punct foarte ardent, la care eu m-am gîndit de foarte mult timp și pe care tocmai l-ați atins. M-am întrebat deseori de ce oamenii de cultură din țară au fost nevoiți de-a lungul timpului să se mute în București pentru ca să devină, cînd de fapt ei devin în fiecare zi prin ceea ce sînt, din perspectiva sinelui lor spiritual. Nu e necesar un mediu geografic să te propulseze. Mă gîndeam la un Augustin Buzura, dacă tot vorbim de urbea noastră, apoi la un Ion Mircea – poetul – și la mulți alții… A.C.: Putem invoca foarte multe nume… L.D.: Da, desigur, însă e bine să ne oprim aici, să nu supărăm pe nimeni pentru faptul de a nu-i numi, de a omite pe cineva. A.C.: Sigur. L.D.: Declarația de la Stuttgart din 1983 angaja Statele Neutre să promoveze cooperarea culturală. Ca filosof și scriitor deopotrivă, îmi puteți spune care ar fi mijloacele de promovare a culturii noastre? A.C.: Eu cred că în primul rînd prin a asigura vizibilitatea anumitor opere culturale sau evenimente culturale. Cred că genul acesta de festivaluri sau întîlniri, cele care pun în contact pe mai mulți creatori, mai multe tendințe, într-un anumit loc, sînt foarte favorabile unei astfel de promovări a culturii. Dacă Europa este, cum ziceam înainte, consecința unei negocieri, atunci aceste întîlniri interpersonale sînt foarte importante pentru ceea ce înseamnă cultura Europei. Cei care crează, ca și în cazul Festivalului de Teatru, deci cei care crează, creatorii și publicul se pot întîlni, e o întîlnire benefică pentru toți și ceea ce se manifestă ca tendință interesantă poate căpăta dintr-o dată aripi și să se răspîndească peste tot în Europa. Cei care sînt prezenți la evenimentul respectiv devin purtătorii, mediatorii, inițiatorii pentru ceea ce a fost acolo ca eveniment semnificativ. Eu nu mă îndoiesc că plecînd dintr-un astfel de context ei vor vorbi despre ceea ce s-a întîmplat, vor remarca numele cu adevărat valoroase, vor pune în evidență și vor aduce în prim-plan operele semnificative, fie că e vorba de teatru, film sau texte valoroase. Cred că asta este formula prin care se poate lucra în varianta nouă a Europei, implicit prin faptul că astfel de evenimente nu sînt blocate în contextul unei capitale și că se manifestă în provincie. Dacă te gîndești că Sibiul pentru România este efectiv provincie, și că el devine Capitală Culturală Europeană, atunci îți dai seama că funcționează. L.D.: Este necesar într-o astfel de conjunctură dialogul dintre omul de cultură, politician și omul de afceri, omul economic – homo economicus, omul pragmatic? A.C.: Cred că da și am un exemplu. Regret că mă leg mereu de Festivalul de Film Transilvania, pe care ca manifestare îl stimez, dar știu că domnul Boc și Consiliul Primăriei au decis să-și asume costurile acestui festival. Au înțeles valoarea acestuia, contribuind la realizarea lui cu mijloace diferite. Eu cred că și oamenii de afaceri, cei care sînt interesați de latura economică și care judecă în această direcție, vor înțelege valoarea economică a acestui festival, care, iată, oferă șansa de a promova zona, contextul turistic, produsele alimentare, vestimentare sau de altă natură în prezența acestor oaspeți. Mi se pare o inițiativă politică salutară. De la început vreau să spun că inițiatorul festivalului a fost de mai multe ori solicitat să-l mute la București, de către unii dintre sponsori și rezistența lui mi s-a părut benefică într-adevăr, și aș vrea să văd că această rezistență și obțiune culturală pentru Clujul căruia îi aparține cultural și formativ va fi sprijinită de oamenii de afaceri din urbea noastră. Aș vrea să cred că ei vor sponsoriza acest festival, gîndind că poate după cîtva timp această sponsorizare li se va putea întoarce într-un fel sau altul . Își fac în felul acesta o reclamă prin care sînt promovate produsele lor sau activitățile lor. L.D.: După tiparul acestui model, poate că ușor mai punctat, omul economic s-ar putea folosi în mod benefic, binențeles, de omul de cultură? A.C.: Da, cu siguranță. Eu cred că… L.D.: Pentru că mi se pare că sînt atît de delimitate domeniile și fiecare om în domeniul lui îl exclude de la un posibil dialog pe celălalt din domeniul opus. Inclusiv omul de cultură la noi, așa cum se prezintă el în societate, este lipsit de competența de a prevedea un dialog cu omul economic. Desigur, e valabil și reversul. A.C.: Observația dumneavoastră e cît se poate de pertinentă și, într-un fel, îmi reactualizează una din problemele la care eu m-am gîndit foarte mult. E într-adevăr o problemă, adică se înalță o problemă. Aceasta este mai cu seamă românească. Am senzația că stilul nostru cultural, care este puțin prea tradițional și poate puțin, chiar – nu știu dacă rural – puțin învechit, vetust aș zice mai degrabă. Nu găseam termenul potrivit pentru situație… L.D.: Anacronic. A.C.: Anacronic, da, pare a fi cel mai potrivit termen. Nu este în suficientă corespondență cu ceea ce se întîmplă acum, cultural vorbind, în Europa. Eu nu spun că omul de cultură trebuie să debușeze, să dea imediat în economic. Ceea ce este Cultura Europei și Cultura Occidentală e o cultură care are mai mare legătură cu economicul, cu socialul și politicul decît o are cea românească. L.D.: Nu este o idee nouă. O întîlnim în Republica, la Platon. A.C.: Corect. E cu adevărat o idee veche, dar din păcate lucrurile se întîmplă așa cu Republica lui Platon și cu tot interesul pentru Evul Mediu – cu adevărat el ne indică, sînt ca un deget sau ca o mînă care ne indică o direcție. Un celebru citat filosofic ne spune că dacă ni se arată luna, nu trebuie să ne uităm la mîna care ne indică luna, ci noi trebuie să ne uităm efectiv la lună. Operele antice și chiar cele medievale nu sînt lipsite de referențialitate la ceea ce este mediul social, economic și politic al vremurilor. Ele numai așa pot fi citite, binențeles. Contextul nostru este altul. Noi ne uităm mai degrabă la aspectul tradițional. Avem un fel de atitudine culturală care ține de un fel de erudiție mandarinală, adică de raportarea la text și la tradiția culturală, uitînd, din păcate, că ceea ce este cultural trebuie să debușeze în afară. Pentru că tot m-ați provocat, pentru că mă simt provocat, aș face două observații. E stimabil și am mare admirație pentru Pleșu, Pleșu este unul din preferații mei, mai degrabă chiar și decît Liiceanu, dar regret că trebuie să mă postez aici ușor de partea domnului Marino, care nu mai este printre noi, regretatul… L.D.: Regretatul Adrian Marino A.C.: Sigur. Mă oprisem o clipă să-l menționăm. Trebuie să mă așez puțin de partea lui. Adevărat, trebuie să faci elogiul unei cărți despre îngeri, dar nu știu dacă asta reprezintă Cultura Română în clipa de față. Dacă îmi îngăduiți, aș mai lungi puțin săgeata mea chiar și împotriva Maicii noastre, Biserica. L.D.: Desigur. De ce nu?! Cultural vorbind și eu am obiecțiile mele cu privire la aceasta. Consider că învățămîntul românesc are nevoie, pe fundamentul unor conflicte fundamentaliste care se manifestă în plan politic în mod plenar, universal, are nevoie așadar, mai degrabă de ore de istoria religiilor și credințelor religioase și în nici un caz de prozelitism religios, cum se face în școala românească. Copiii din această țară nu sînt numai din mediul ortodox. Există catolici, reformați, greco-catolici, protestanți și neoprotestanți, musulmani, evrei, e drept că puțini, dar există, etc. Orele de religie, cum sînt ele oferite, în maniera în care se predă faptic religia în învățămîntul românesc, nu educă în vederea bunei înțelegeri, pluralismului religios, armoniei intereligioase, ci dezbină, chiar și prin faptul că tinerii sînt puși să-și declare apartenența religioasă în mod public, fiind împărțiți mai apoi pe grupuri, separați în vederea efectuării orei, în cazul în care există educatori specializați pentru un tip, o formă religioasă. Dacă nu, atunci grupul majoritar învinge. Este o mentalitate barbară, neocomunistă, care încă domină ortodoxia. Religia în școală, astfel practicată, încalcă flagrant drepturile omului, libertatea lui religioasă. Ar trebui să se predea istoria ei, parcursul cultural, mentalitățile religioase la diferite popoare. O formă religioasă sau alta, sub aspectul ei de practică, de manifestare se poate realiza în interiorul unei biserici, unui cult, în familie. În Franța și în celelalte țări Occidentale tocmai acestea au fost motivațiile pentru care religia nu se mai predă în școli și în nici un caz nu s-a pus problema unui refuz față de raportarea la Absolut. Religia din școlile noastre nu oferă copiilor un orizont cultural, ci unul pur dogmatic și exclusivist, nici perspectiva gîndirii, a alegerii. Îi închide. A.C.: Cu privire la acest subiect, am văzut cîteva fragmente dintr-un film realizat de maghiari despre Transilvania. Ceea ce mi s-a părut teribil de interesant este un fapt pe care aș vrea să-l invoc, pentru că implică noua atitudine culturală, pentru că există o relație între ceea ce este religios și ceea ce este cultural în contextul european. Eu am elogiat atitudinea Bisericii noastre și stilul liturghiei ei, invocînd chiar pe Heidegger și am făcut-o cît se poate de deschis. Am spus că relația liturghiei ortodoxe cu divinitatea este, cum ar spune Heidegger, ontopoetică. E o relație frumoasă, nimic de zis, dar amintind de comparația făcută cu Biserica Catolică, despre aceasta era vorba în film, mi-ar plăcea să văd o atitudine de etică socială directă în interiorul bisericii tradiționale românești. L.D.: Da, aveți dreptate, în interiorul acesteia nu întrezărim perspectiva socialului, cum întîlnim, de exemplu, în mediul catolic sau protestant. A.C.: Exact. Asta este și vina culturii noastre… L.D.: Desigur, aici e de discutat mai mult, ce are unul și ce-i lipsește altuia, cum ar fi latura mistică, absentă în protestantism, dar deja intrăm pe domeniul dogmatic. A.C.: Da. L.D.: Probabil un dialog între Biserica Tradițională Românească și Biserica Occidentală ar fi benefic… A.C.: Biserica noastră tradițională suferă de aceeași carență ca și cultura noastră. Aici este foarte ușor de exemplificat ceea ce vreau să spun. Am văzut, spre exemplu, călugări catolici făcînd ceva ce aș vrea să se practice mult mai mult în contextul bisericii noastre și care dă măsura relației religiei cu socialul. Adunau copiii orfani, îi hrăneau, îi educau…Dacă aș fi văzut o implicare mai mare din partea Bisericii Ortodoxe în această direcție, aș fi spus că ea a reușit să facă ceea ce cultura noastră a reușit așa de puțin, pentru că nici nu se implică în această direcție. Avînd în vedere acest context, cred că Europa va profera exigențe în acest sens. Nu înseamnă că ansamblul cultural al unei țări, implicit cultura noastră, refuză Absolutul, nu despre aceasta e vorba. Cultura trebuie să fie funcțională pentru comunitatea în care ea se manifestă. L.D.: Problema nu este nouă. Ne aflăm pe un drum care implică ceva echilibristică. Mai încet sau mai rapid sîntem obligați să ne îndreptăm spre Occident, cu tot ce înseamnă el, inclusiv religios. Dacă de-a lungul vremurilor Biserica Tradițională s-a opus acestui “joc”benefic pentru nație, în schimb preferînd altele în funcție de interese și conjuncturi, și m-aș referi doar la Lucian Blaga care a fost excomunicat, omul de cultură, clar definit în societate, avînd drept punct referențial doar cultura, și-a dorit acești pași spre Occident, o mînă strînsă cu marea latinitate. Amintesc doar de Școala Ardeleană, de cultura Transilvană a epocii cu oamenii ei, educați în “Aulele Europei”. A.C.: Eu sînt din nou adeptul acestei întîlniri. Vreau să reiterez poziția Europei. Cred că cele două biserici se pot înțelege foarte bine, păstrîndu-și în același timp caracteristicile, învățînd una de la alta. Cred că există o bogăție de sensuri, de semnificații, de activități și, probabil, dialogul va fi benefic în vederea descoperirii a ceea ce au în interior. Există o parabolă care este teribil de frumoasă și care vine din Povestirile Hasidice. Se spune că un rabin visează o comoară. Pornește în căutarea ei. Află că și altcineva visase comoara și pornise să o descopere, numai că, negăsind-o se întoarce acasă. Nu mică îi fu uimirea la vederea comorii care se afla, de fapt în ograda lui. Parabola spune multe. Cultura noastră are comorile ei iar relația cu Europa ne va crea confortul să le descoperim. Eu cred că există comori în cultura noastră și religia noastră și relația cu Europa ne va îngădui să le decoperim. De asta mi se pare foarte importantă constituirea Europei și faptul că este o interculturalitate, un fel de negociere, de mediere a relațiilor dintre culturi, un fel de comunicare. O astfel de comunicare îngăduie unei culturi să descopere ceea ce era în ea. L.D.: Să descoperi și mai mult decît atît, te desoperi pe tine, te regăsești, te identifici în fiecare zi, raportîndu-te la celălalt. A.C.: Ai nevoie de oglinda celuilalt, nu te poți realiza pe tine, nu poți spune eu decît uitîndu-te la celălalt. L.D.: În interiorul unei Europe lărgite apare o nouă sintagmă – identitatea europeană – care promovează valorile culturale, economice, sociale. Dar această identitate, indiferent de forma ei, este una comună. Cum se înscrie aceasta pe traseul individual al fiecărui popor. A.C.: Din nou mi se pare o foarte interesantă problemă, foarte nimerită și foarte bună, pentru că eu cred că Europa, așa cum se constituie acum, este consecința unui proiect început cu modernitatea, cu luminismul și atunci, ceea ce vreu să subliniez este acest aspect și anume, Europa, atunci cînd își propune să realizeze valorile care sînt cele ale modernității și ale luminismului, are în vedere ceea ce este omul universal. Există în acest proiect universal… L.D.: Matricea. A.C.: Exact. Acest lucru mi se pare foarte interesant, pentru că ceea ce noi trebuie să realizăm este omul universal. Adevărul este că noi trebuie să ieșim din anumite particularisme ale noastre. Evident, nu din toate. Noi trebuie să le păstrăm pe acelea care reprezintă pentru noi o comoară, în sensul parabolei despre care vorbeam. Dar trebuie să le depășim pe cele nevaloroase. Am avut o discuție în cadrul institutului pe care domnul Sandu Frunză îl conduce, Institutul de Studii a Religiilor și Teologiilor, am avut o discuție la care a participat și o tînără studentă la Drept, pentru care am admirație, era foarte frumoasă și foarte deșteaptă, era de etnie rromă,. Noi sîntem obișnuiți să-i auzim acum pe reprezentanții culturali sau mediatici ai etniilor, promovînd valorile lor. S-a întîmplat din nou același lucru. Din păcate, această tînără nu vedea lucrurile cu destulă claritate. Oamenii doresc să intre cu toții în Europa sau doresc să fie cu toții cetățeni români, dar să-și păstreze și pluralismele. Ori atunci cînd vorbim despre drepturile omului, și despre omul european, noi vorbim despre omul universal. Ca să poți deveni european trebuie să părăsești acele particularisme care te blochează sau care într-o ierarhie a valorilor nu se așează pe primele locuri. Trebuie să păstrezi ceea ce se așează pe primele locuri și să renunți la particularisme. În proiectul european este implicat și acest aspect. Noi ca individualități, ca popoare, trebuie să părăsim acele particularisme care ne blochează. Eu nu cred că cineva de etnie rromă poate să devină al Europei, dacă își păstrează particularitățile, habitudinile. Trebuie să ieși din acest particularism al neseriozității. Un exemplu simplu, zilele trecute am văzut o altercație între trei indivizi de etnie rromă. Doi bărbați și o femeie. Într-un context european, acestea trebuie dizolvate. L.D.: Cu siguranță, e foarte adevărat ceea ce ați spus, dar trebuie avut în vedere că sînt doar cîteva exemple negative. A.C.: Evident. L.D.: Aici nu apare cumva un pericol în momentul în care vorbim despre omul universal? Această sintagmă, omul universal, nu ar tinde cumva spre o similaritate față de sintagma omul nou, acel om pe care și-l dorea bunăoară și un Heidegger, despre care se știe că a fost antisemit? Ideile acestuia, cel puțin asta susțin unele voci, au contribuit la tot procesul antisemitismului. A.C.: Există aici o observație pe care aș face-o și, în asentiment cu mine știu că sînt și unii colegi occidentali, există un fel de industrie a holocaustului. E un fenomen de culpabilizare. La fel s-a întîmplat cu Mircea Eliade, cu Heidegger și așa mai departe. În definitiv sintagma omului universal este produsul ideii creștine. Inițial temeiul lui teoretic, cultural, a fost omul creștin. Atitudinea creștinului nu este o atitudine de refuz față de alteritate sau față de celălalt, dacă ne amintim de parabola bunului samaritean. L.D.: Cu siguranță, dar chiar și în acest context al omului creștin, nu devine cumva o utopie? Să ne reamintim de Cetatea lui Platon. A.C.: Da, e adevărat. Adevărul este că orice fel de proiect uman conține o bună doză de utopie – aceasta este partea de realism a discuției noastre. Noi trebuie să fim lucizi și poate că e timpul să vină cineva să ne tragă de mînă și să ne spună că din orice proiect, realizabil este numai o parte. Istoria decide, însă e o șansă datorită pluralismului politic. Pluralitatea salvează. Pînă și utopiile vor funcționa bine într-o astfel de Europă, pentru că întotdeauna vor exista unii nemulțumiți de realitate și asta asigură calea unui progres nesfîrșit. Acesta este și stilul de a gîndi al creștinismului, care îmi spune că în definitiv calea, drumul perfecționării, este totul. Poate că Europa spre asta se îndreaptă și sper ca asta să nu fie o utopie, adică ideea unui drum pe care ea urmează să-l parcurgă. L.D.: Această dihotomizare a lumii între cei mulțumiți, care propun proiecte mai mult sau mai puțin utopice și nemulțumiții, veșnicii căutători, o astfel de ruptură este benefică… A.C.: Socotesc că da, pentru dialog. L.D.: Vorbind despre Imperiul Roman, mi-a venit în minte personalitatea debordantă a lui Aurelius Augustinus… A.C.: Unul dintre Părinții Bisericii pentru care am mult respect. Un om care cu adevărat a trăit la nivelul ideilor lui. Poate că am putea spune că acest Episcop de Hippona este într-adevăr imaginea reală a unui european. L.D.: În istorie, știți cumva, a existat măcar ideatic acest mit al Europei unite? A.C.: Europa a fost într-un fel unită. Trebuie să menționez acum, apropo de distincția pe care am făcut-o între Grecia și Imperiul Roman, trebuie să acord Imperiului Roman ce este al Imperiului Roman. Probabil pentru prima dată formula aceasta a Europei a fost pusă în practică de Imperiul Roman. Si dacă ținem cont că religia creștină s-a extins apoi în granițele Imperiului Roman și că s-a legat de romanitate, putem spune că romanitatea și creștinismul sînt pietrele de fundament ale acestui proiect european și că ceea ce aduce într-un fel modernitatea, postmodernitatea sau globalizarea este pluralitatea vocilor, adică negocierea. Nici nu mă miră că s-a discutat foarte mult pe marginea Constituției Europene în privința creștinismului. Valorile creștine sînt implicit valori europene. Și fundamentul legal, legalitatea romană a oferit baze pentru juridic și politic. L.D.: Pentru că ați amintit de dreptul roman, vedeți posibilă reînvierea limbii latine? A.C.: Sună foarte frumos, dar mi se pare că numai parțial. Adică ar trebui să spun, așa cum s-a spus, totuși o limbă neolatină va cîștiga, care este engleza. L.D.: Domnule Profesor Aurel Codoban vă mulțumesc pentru generozitatea dialogului. A.C.: Plăcerea a fost de partea mea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate