agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-24 | | Am deschis ochii, așa cum aminteam, în treacăt, în prima filă dedicată relației mele cu istoria, în casa tip colonie din Kakasvár, cel mai înalt cartier al orășelului mau natal, cățărat pe contrafortul sudic al masivului ce dădu numele localității. Sub brazi. Acum sunt blocuri ridicate în pantă, cu un întreg nivel acoperit în diagonală, folosit ca spațiu tehnic, mai sus de limita de atunci a cartierului, deci a orășelului. Oarecum straniu, deși între debutul în meseria de cititor și mânuitor de cărți și mutarea în alt cartier, atunci central și lipsit de fabrici și uzine, trecuseră între 3 și 4 ani* Singurele piese de mobilier din acea cameră unde nu se făcea focul decât de Crăciun, de care-mi amintesc activ, mai subzistă acum în apartamentul mamei mele. De biblioteca al cărui capăt sudic îmi sprijină, în colțul meu, umărul stâng, precum și de pianul abandonat prin anii 80 de aceeași mamă, care logic nu puteau fi găzduite decât de aceeași cameră, nu-mi amintesc absolut nimic înainte de a le vedea și folosi, din ce în ce mai diferențiat, în camera pandant din apartamentul de bloc unde ne mutasem, în care la fel nu se făcea focul, deoarece nu locuia nimeni. Intuind inconștient ideea blagiană de a nu distruge corola de minuni a lumii și de a lăsa loc misterului să se amestece, vital, cu banalul, nu mă întreb nici acum de ce nu fusese ea, camera, rezervată naturaliter copilului și apoi teen agerului. Oricum acolo era biblioteca. Afară de ea și de pian, două piese completau decorul camarei în care nu locuia nimeni: o canapea și o măsuță rotundă, ce servea ca suport pentru flori. Dintre care se distingea amaryllis, un exemplar cu flori coraille. Care m-a însoțit toată viața, în toate călătoriile, mai cu seamă cele imaginare, discret, fără a-mi atrage atenția, dar îndeajuns de inteligent ca să mă determine să-l văd explicit atunci când biografia mea lirică avu nevoie de el ca partener de drum. Pandant al mai târziu adoptatului colley Laurențiu. Când am găsit loc primelor mele cărți în bibliotecă, astea erau deja destule ca să umple aproape un raft, exact cel din mijloc, rafturile alcătuind o matrice cu 5 linii – etaje și trei coloane – corpuri. Eram a treia generație de găzduiți, iar a doua, cea a mamei mele, nu se infiltrase de foarte mult timp. Al doilea și al treila val s-au succedat ca un acord sol-do de sus, în șaisprezecimi, după nota gravă, doime, întemeietoare. E adevărat că citeam cu osârdie literatura sovietică de război, de-a valma cu cea pentru copii, de Samuel Marșak și Lew Kassil, dar aspectul prea puțin solid al acestora, subțiri, cu formatul mare, nu te îndemnau să le așezi în bibliotecă, ele zburătăceau prin camerele locuite. În bibliotecă însă colecția cartonată Jules Verne, care începuse să se adune, după Insula misterioasă, prima mea carte, primită-n dar în ziua când împlineam șapte ani și să “dea bine” acolo, să rimeze, chiar dacă expresia argotică aparține unei epoci aproape prezente. Singura carte de format mare pe care am pus-o la capătul raftului ce-mi fusese concesionat, cu o intuitivă siguranță, a fost trilogia lui Gorki: Copilăria, La stăpân, Universitățile mele. Ar fi fost și prea mult și de neimaginat să apară de undeva La cavalerie rouge, a lui Babel, emulul lui Gorki. Radu Cosașu a întâlnit cartea asta la timpul potrivit, ironic de potrivit, dacă ce scrie despre întâlnirea cu fiul rabinului din Odessa nu-i ficțiune. Și de ce-ar fi? Avantaj el. Aveam totuși ceva comun cu Cosașu, încă de pe atunci, fără să știu: urmăream aceleași derbiuri de hochei, care fac și acum sarea și piperul campionatului național. El din tribuna patinoarului ce urma să fie numit cu numele lui Mihai Flamaropol, hocheist și fotbalist de nivel internațional, descoperind acolo, pe gradene, cartea lui Babel, eu chiulind de la geografie ca să nu pierd Sportul popular. Voi amâna descrierea somatică a bibliotecii până ce va veni vremea s-o privesc cu ochii de acum. Merită, căci are peste 80 de ani și se ține mai bine ca toți supraviețuitorii vechii familii. N-am răspuns însă unei întrebări fundamentale: de ce tocmai acum m-am apucat de schițat biografia bibliotecii mele negre? Cel mai probabil răspuns e asimilarea mentală a versiunii upgradate a bibliotecii mele secunde, după 26 de ani de existanță a primei versiuni, sincronă cu ultima mutare a celei de care vorbim. Într-o deplină coerență cu actuala mea condiție mentală, această a doua și probabil ultima versiune a bibliotecii secunde are furnir de arțar și mânere de metal argintiu-fumuriu mat la uși, asemănătoare aparatului gimnastic numit paralele, dar montate vertical. La fel ca și prima versiune, aceasta e perpendiculară pe frontonul celei negre, montate pe pereți adiacenți, separate de o ușă și de colțișorul meu cu calculatorul, pe un birou negru cu stelaj, plin, acesta din urmă, de tipărituri, cum un birou de șerif/detectiv/polițist local e plin de notițe pe ștraifuri. Exact în fața ochilor, ultimele patru versuri ale unui poem pe care Robert Frost mi l-a trimis prin mâinile mentale ale unui înger păzitor: The woods are lovely, dark and deep But I have promises to keep, And miles to go before I sleep, And miles to go before I sleep. Înainte de a părăsi pentru totdeauna zona mea natală, unde hălăduise 39 de ani, bunica mea maternă a pus pe foc, într-un stupid acces de teamă, întreaga colecție cartonată a ziarului local din orașul, atunci reședință de raion, ziar unde bunicul aferent, întemeietorul bibliotecii, cadru tehnic al societății miniere, fusese redactor voluntar. Mai puțin pagina cu balada sa parodică, Contramiorița, relicvă mai de preț decât un hrisov de răzeșie. Și din care nu mai țin minte decât fragmentul: Doar pe Sadoveanu / l-a pălit aleanu / mai pe șleau pârțagul / fiindc-a scris Baltagul / după Miorița. / Plesni-iar penița! Biblioteca neagră se demontează și se face pachet, cu panourile, rafturile și ușile sandviș între podea și tavan. Echipe diferite o demontară în orășelul meu natal și o remontară în celălalt orășel, aproape de comuna de origine a bunicii, care-i pe valea superioară a Oituzului, la 3 kilometri de fosta graniță austro-ungară**. Paralel cu drumul cu vagonul, locuitorii apartamentului făcură un popas în București, la rubedenii, unde văzui primul meu meci pe stadionul care se numea atunci 23 August, o finală de Cupa României, Steaua – Rapid 5-1. Plecând la facultate, m-am despărțit temporar de biblioteca aia, construind relații variabile, într-un spectru larg, cu alte biblioteci de acum publice. În sesiunile de vară îmi pregăteam examenele la o bibliotecă din Cișmigiu, ocupam o masă cu un pachet de reviste Pif, pentru pauze, un curs, un Pif. Pe care îl savuram concentrat, alea 10 minute de pauză erau sfinte, în timpul asimilării cursului mai ridicam ochii după gagici, ca să evit stressul. De câteva ori în 5 ani m-am mai lăsat agățat, șuete efervescente n-au dus niciodată la vreo relație semnificativă, ori finalizată, dar de una singură îmi pare rău. N-am s-o descriu, nu are loc lângă biblioteca mea. Între timp biblioteca a fost mutată în alt apartament, mai cuprinzător, în același orășel, aveam în sfârșit camera mea, nu acolo era și biblioteca, oricum era aproape inutil, nici în vacanțe nu ședeam tot timpul acasă. În fine… În vara de după primul an de serviciu am fost delegat să însoțesc din București până în orășel camionul ce urma să preia o parte din mobilierul familiei, între care biblioteca. Și înapoi, cu camionul încărcat. A fost prima oară când am montat-o aproape singur, fiind ajutat doar la instalarera tavanului, a cărui ridicare are nevoie de doi oameni. Cărțile cumpărate în studenție se integraseră gradual în bibliotecă, începând a o comprima, adică a dubla rafturile, dar odată adusă și remontată în București, de fapt în Berceni, nevoia de a găsi loc celor achiziționate de-a lungul primului an de servici puse problema restructurării. Vechile cărți adunate de întemeietorul bunic matern abia dacă mai ocupau o treime din volum, dar încă mai aveam de descoperit printre ele lucruri pe care nu le știam. Destule cărți și prea puține dintre acestea vechi fură sortite unei recluziuni inerente, într-un spațiu concentraționar: o ladă de zestre, care completă decorul insolit al camerei mele. Folosită nu odată ca loc de șezut. Motivele recluziunii erau strict volumetrice și țineau oarecum de prioritatea accesului. În fine, ultima mutare, a 13-a, deloc patetică, fu cea către sediul de azi, în actuala mea locuință. Unde mai suferi însă două demontări, prilejuite de două redecorări ale bârlogului. Acum cărțile rămase de la acel bunic, cu statut de relicve de cult, sunt înghesuite în aproximativ 17% din spațiul actual, practic dublu față de cel proiectat, căci nu e raft care să nu cuprindă două rânduri pline. Cele două volume Alecsandri y compris. În ultimii 2-3 ani, totalitatea manualelor și culegerilor pe care nu le mai folosesc demult au făcut loc colecției de cduri. Vine rândul portretului somato-istoric al acestei persoane însoțitoare de cale biografică, pandant sui generis al personajelor mele mai mult sau mai puțin imaginare. Fu ridicată, ca o biserică, tot sui generis, în casa bunicilor mei materni, atunci în localitatea numită Aninoasa, din același ținut natal, care, așa cum am mai spus-o de câteva ori, e și al lui Gary Sîrbu. În anul de grație 1924. Meșterul tâmplar se numea Fuchs, era băștinaș, cu presupuse origini maramureșene. N-am spus moroșenești, e aici o nuanță lesne de sesizat pentru cei care cunosc evoluția în timp a compoziției etnoculturale a mirificului ținut ce mai păstrează urme celtice. E de ajuns să precizez că meșterul tâmplar era trilingv nativ, deci era, în mentalitatea înțeleaptă a băștinașilor ținutului meu, de care vorbim, autonumiți momîrlani, de trei ori om. Trebuie s-o fi lucrat cu dragoste, altfel nu-mi explic cum geamurile nu s-au spart în patru cincimi de veac, nici cum nenumărate*** deșurubări și reînșurubări ale balamalelor, cu holzșuruburi, n-au mâncat lemnul. Și cu temeninice, dar capul mau pătrrat nu renunță la ideea fixă că temeinicia vine din dragoste. Alegerea esenței lemnului y compris. Sunt un ignorant de bună credință în arhitectură, așa ca nu pot aprecia stilul construcției, dar are în el elemente românești, are bolțile semicirculare ale culelor tradiționale. Dacă în loc de bolta semidiscoidală ar fi una ogivală, ar fi gotic. Nu are încărcătura barocului, e o armonie sobră, aproape hieratică, de simboluri alese instinctual. Fiica bunicului întemeietor, îi mai citeaza, la zile mari, fiului ei, care și-a luat în serios rolul de a vă prezenta acest altar la purtător, vorba din când în când repetată, cu mucalit ton, de tatăl ei beneficiar: Uite, comunistu’, cum n-a putut să se abțină și și-a plantat stelele în cinci colțuri, dar a uitat că-s negre. Aici e locul natural al unei scurte digresiuni. Pentagrama e un simbol multiplu. Numai culoarea roșie o face comunistă, de fapt comuniștii n-au făcut decât s-o preia, așa cum secera și ciocanul, ca simbol asumat, nu-i, zic cunoscătorii, decât maimuțărirea echerului și mistriei. Tancurile Sherman, care au câștigat războiul, pentru aliați ca și într-o mai mică dar nonneglijabilă măsură și pentru Armata roșie, purtau o stea albă. Recognoscibilă pe toată grafica celebrei olimpiade de la Los Angeles, din anul de grație 1984, când cu România fals spărgător de grevă sovietică. Dar simbolul pentagramei merge sau vine de mult mai adânc. Din magie. Desenat cu creta pe podea, cu sau fără alte simboluri, înscris sau nu într-un cerc, dar neapărat însoțit de formule sacramentale, incantatorii, declanșatoare de forțe parafizice, devine baza unui canal protejat energetic la imixtiune. Pentagrama e una din multele variante de reprezentare a stelei ce jucă rolul de ghid neotestamentar pentru cei trei crai sau magi de la răsărit. Simbologii spun că e generator de forțe parafizice pozitive, dacă e orientată cu un vârf în sus, dar devine simbol diabolic dacă e orientată cu un vârf în jos, schițând faciesul de țap al reprezentării diabolice. Ca și crucea creștină. Cum sunt orientate stelele în cinci colțuri plasate de trilingvul meșter Fuchs pe frontonul bibliotecii negre? Câte două pe fiecare ușă, simetric și... pieziș. Nici alb, nici negru. La prima vedere. Dar, dacă privești cu atenție, ele sunt, față de linia imaginară ce pleacă din centrul semidiscului bolții ferestrei ușii de bibliotecă, linie care e în prelungirea razei, în poziția pozitivă, cu un vârf în sus. Acea linie se numește în termeni geometrici normala la curba semicercului. Iar dacă închipui conturul semicircular al bolții ramei geamului ca un simbol planetar, steaua șade în sus, aliniată drept față de direcția câmpului gravitațional. Instinctiv, meșterul vulpe, și-a plasat stelele lui negre în poziția alb subtil. Singurele elemente ornamentale afara de pentagramele normale la semicerc sunt ramele ce despart ușile compartimentelor coloniforme și cele ce definesc marginile construcției, care sugerează ceea ce acum este un cod de bare. Unul din profilele astea e la îndemâna privirii mele, când întorc capul cu 90 de grade la stânga. Aceste două coloane ormamentale se termină, sub tavan, cu câte un motiv floral încercuit de un șnur împletit, totul tăiat la jumătate, cu curbura în jos, cu evidentă funție de capitel. Motivul e, mi-am dat seama foarte târziu, specific maramureșenesc. Totul în basorelief în lemn. Ce sugerează aceste motive ornamentale? Elementar, dragii mei doctori watsoni: frontonul unui templu multicultural, avant la lettre. Ușile au broaște încă funcționale, pentru care nu mai am de mult chei. Pe scuturile de bronz patinat ale broaștelor, tot în basorelief, un prunc nud, pășind spre dreapta, oferă un braț de flori. NB: *) trei ani dacă socotim de la lectura înturlucată a primei mele cărți, 4 daca socotim de la volumele Alecsandri pe care învățasem să citesc singur; **) graniță peste care străbunica mea maternă, mama bunicii mult citate, mocancă abrașă, vâjâia, încolo și încoace, cu nevinovata ei contrabandă, după ce fura, noaptea, cu chei potrivite, de la primăria satului, ștampila încredințată de stat inocentului ei bărbat, notarul, străbunicul meu; ***) figură de stil; în text sunt date pe baza cărora se poate stabili numărul de înșurubări/deșurubări a balamalelor. 22-24.02.2006 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate