agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-26 | |
M-am trezit in intuneric; eram constient de imensitatea a ceea ce era in jurul meu, cu toate ca nu vedeam absolut nimic... doar intuneric. Fiinta mea era concentrata intr-o particula care detinea o constiinta de sine redusa la momentul prezentului. Adica tot ce stiam era acel aici-si-acum, nimic in trecut, nici o idee de viitor, dar transferurile fine de energie incepusera deja sa inregistreze, sa analieze mediul incojurator, din momentul trezirii, odata cu trecerea timpului. Dar exista oare timp? Daca da, cum sa ii percep trcerea?
Incepeam sa vad: suliti de lumina strapungeau intunericul, inrobindu-l. Vedeam splendoarea lor pura, alba, in intunericul desavarsit si le simteam caldura in toata fiinta. In jur, un cor de soapte, murmure si zgomote armonioase, ca vibratiile abia perceptibile ale unor corzi de harpa, toate formau o muzica fina, o linie melodica usor de urmarit, dar care spunea atat de multe spiritului, perfecta in forma ei nedefinita, ca fosnetul frunzelor, sau spargerea valurilor pe stanci. Le simteam eu toate acestea, sau le intuiam oare?! Pentru ca nu detineam un corp de care sa fiu constient: fara ochi, fara urechi, fara picioare... vedeam , auzeam si inaintam pe un drum care imi dadea cel mai ciudat sentiment: deja-vu, ca si cum m-as fi plimbat pe o strada pe care am mai fost de atatea ori, dar, in acelasi timp, ma simteam iar ratacit... O voce a razbit din corul de murmure. Nu era nici puternica, nici tunatoare, cum v-ati fi imaginat, insa iar am stiut ca era a Creatorului: -Cu ce fapte vii in fata mea? m-a intrebat, pe tonul pe care o mama isi intreaba fiul ce a facut la scoala. Brusc, ca in clipa aceea subita in care iti aduci aminte ca nu ai incuiat usa de la intrare, eu mi-am recapatat constiinta vietii trecute, amintirile navalind mai clare si mai vii, cum nu au fost niciodata in decursul vietii. Ciudat acum... cat de dulce mi se paruse razbunarea, cat de amara e defapt! Si nimic mai amar decat gustul regretului: fiecare greseala in parte, fiecare sansa de a face bine ratata, fiecare decizie proasta! Simteam cum imi ard ochii, cum imi vajaie urechile... -Ia zi-mi: ce ai facut? Mi-a vorbit iar Creatorul, iar eu m-am straduit sa par demn: -Multe!... multe lucruri marete, si simteam cum ma mint pe mine, caci pe El oricum nu reuseam. Am fost un mare conducator. In urma mea am lasat un imperiu care va trai inca o mie de ani, iar numele meu va fi amintit inca zeci de mii... „Totusi, uita-te la tine, fiinta patetica, cum stai in clipa aceasta, singur, lipsit de toata puterea pe care ai avut-o, bajbaind in intuneric, pe cand totul in jurul tau e plin de lumina. Nu sunt demn de toate astea... cu toate ca m-am luptat, am muncit si am suferit toata viata! ”Toate acestea mi le spuneam mie, insa ceva imi zicea ca si El a auzit... -Si chiar crezi ca imperiul tau ma intereseaza pe mine?! Of, suflet nenorocit! Nu ai facut nimic bun. In calea ta ai adus numai mizerie, foame , distrugeri si moarte. Uite! Sufletele celor ale caror vieti tu le-ai distrus tipa catre mine, cerandu-mi dreptate! Si le-o voi da. Am simtit ca inghet, in inima inca arzandu-mi candela mandriei, puternic chinuita de vantul rusinii. Si tot nu intelegeam inca... -Esti un suflet puternic, un supravietuitor, imi spuse Creatorul. Insa tocmai puterea si ambitia iti sunt slabiciunile. Nu poti sa vezi dincolo de jocurile lumii tale, dincolo de tine. -Vorbesti in paradoxuri pentru mine, Stapane. Ce poate sa existe dincolo de putere, care sa merite vazut...? -Nu intelegi!? Si pentru un moment am simtit in vocea sa mania si deznadejdea. Nici nu ai cum. Esti inca un suflet prea tanar, insa vei invata din greselile tale. Iti voi da aceasta sansa. Am planuri pentru tine, insa, pentru moment, te voi trimite intr-o calatorie pentru intelepciune, pentru a te face sa descoperi mai bine sensurile vietii, dar si pentru a te pedepsi, desigur, pentru dezastrele din viata anterioara. De aceea voi face ceva ce nu fac prea des: te voi lasa cu amintirile trecute. Asa... ca sa faci o comparatie: oricum nu te vor ajuta cu nimic... Si ai grija: mai mult te vor incurca daca te agati de ele. Insa vor fi o lectie buna de viata! Calatorie sprancenata, si... ne vedem in curand! ................................................... M-am trezit ( sau m-am nascut ), orb,surd si mut. Singura dovada a existentei mele era faptul ca rationam si amintirile trecute. Apoi, dupa un timp, mi s-au deschis ochii, numai ca sa vad o lume cum nu am mai intalnit pana acum: monocroma, dominata de niste forme difuze, incetosate, care se pierdeau in departarea de un albastru-gri. Dupa diferenta lumina-intuneric am realizat ca ma aflam intr-un fel de grota. Iar apoi... o sperietura vecina cu moartea! Miscare! Undeva in dreapta mea! Apoi alta, in spate... Eram inconjurat! Zeci de astfel de fapturi ciudate se zvarcoleau in jurul meu... Doamne, nu! De abia m-am nascut, nu ma lasa sa mor! Am incercat sa tip, dar nu a iesit nici un sunet. Am incercat sa alerg, insa nu aveam picioare. Voiam, intr-o incercare disperata de autoaparare, sa imi ridic pumnii, si sa lovesc, care incotro, doar ca sa nu cad precum un miel amarat in mijlocul unei haite de lupi. Insa si mainile imi lipseau. Era ca in cel mai infricosator cosmar! Frica s-a transformat in panica... panica, in isterie... Dupa un moment de teroare pura am realizat ca putin le pasa prezenta mea. M-am calmat; mai mult m-am speriat de felul cum am reactionat. A fost pur si simplu patetic! Daca m-ar fi vazut numai unul dintre supusii mei... M-am mustrat zdravan: era inadmisibil!Odata cu trecerea vremii, am avut parte de mai multe momente din acestea de panica necontrolata, in care singurele ganduri care imi veneau in minte erau sa fug... cat mai repede, cat mai departe, sa ma ascund in cel mai indepartat cotlon si sa raman acolo pana cand va trece pericolul sau pana cand voi avea nevoie din nou de hrana. La inceput mi-a fost groaznic de rusine de mine, dar apoi am realizat ca totul se datora naturii mele, iar emotiile acestea erau doar instinctul meu de protejare. Totusi, pana la sfarsitul vietii am simtit acea rusine pentru lasul din mine... Dupa trecerea spaimei, primul lucru a fost sa ma mir cat de repede am reperat fapturile din jurul meu: forma, marimea, numarul si amplasarea lor in acea ceata densa din jurul meu. Mai tarziu am invatat sa ma bazez mai putin pe simtul vazului, cu toate ca nici acesta nu a fost neglijat, ci mai mult pe cel al perceptiei si decodificarii vibratiilor din mediu... un fel de „auz”-reperare al formei si pozitiei in spatiu a fiecarui obiect din jurul meu aflat in miscare. Desigur, acest simt era perfect inutil pentru obiectele in repaos, moment in care aveam nevoie de simtul vazului. Prin acesta din urma am descoperit detalii privind infatisarea indivizilor din jurul meu: erau pesti! De aceea mi se parea mie ca se zvarcoleau... ei inotau! Dar... Cum naiba?! Asta ar insemna ca eu sa ma aflu in apa! Dar fara sa ma inec?... Dezamagit, am realizat ca eu nu m-am mai nascut om! Sunt un peste... Dumnezeule! Un amarat de peste?!... Si nici macar nu mi s-a rezervat privilegiul de a fi unul carnivor! Eram un amarat de pestisor, aflat in talpa lantului trofic! Simteam iar cum ma copleseste disperarea... Insa mi-am spus ca o criza de isterie pe zi imi este mai mult decat de ajuns. M-am mai uitat odata la... La semenii mei. Ceva imi spunea ca sunt cam de aceeasi marime cu mine, si, cu toate ca nu m-am vazut, am intuit ca avem cam aceeasi forma. Am recunoscut specia, deoarece era dintre preferatele mele. Nu de putine ori le-am admirat frumusetea formelor si culorilor, in timp ce inotau in acvariile din palatul meu regal. Insa de data aceasta m-am intristat: acei pesti nu ajungeau sa creasca decat, maxim, cat degetul aratator. Cata umilinta! Am simtit o altfel de miscare in jurul meu, ca sa aflu ca toti confratii mei se grabeau sa paraseasca grota. De ce? Probabil ca toti simteau foamea aceea mistuitoare pe care o simteam si eu. I-am urmat, ca sa-i vad inotand spre suprafata. De acolo, de sus, vedeam o mana imensa care presara particulele de mancare in apa. Ceilalti s-au speriat de mana ingrijitorului. Eu nu, cu toate ca am sovait o clipa: era imensa! Norocul meu! Aveam sa fiu primul care a mancat, insa dupa ce m-am saturat, in gura simteam un gust groaznic de amar: inafara faptului ca trebuia sa depind de un alt om ( eu! care am condus mii si mii, si care, dintr-un gest, am curmat vietile altor mii si mii), am realizat si adevarata mea marime... Patetica! Nu eram altceva decat o particula insignifianta, inotand intr-o oala minuscula de sticla, pe langa alte fapturi infime, necuvantatoare si nesimtitoare! Of, nenorocitul de mine! Si, de doua ori pe zi, ingrijitorul venea sa ne hraneasca, si cu fiecare vizita, imi otraveam sufletul si mai mult: ma uram pe mine pentru sentimentul penibil de recunostinta, pentru ca venea sa ne dea de mancare tocmai cand foamea devenea de-a dreptul insuportabila ( majoritatea timpului aveam senzatia care un om ar descri-o ca foame, datorata instinctului de a gasi hrana, insa foamea propriu-zisa, anatomica o simteam de-abia de doua ori pe zi); si il uram si mai mult pe el, pentru ca era cu mult mai mare decat mine, si era om, si era liber, si isi irosea viata hranind pestii, pe cand eu, daca aveam posibilitatile lui... Cred ca, daca nu era afurisitul instinct de conservare atat de puternic, incat, la ora mesei sa ma indrepte atat de rapid spre suprafata, incat sa uit sa si gandesc, numai de ciuda nu as mai fi mancat nimic: de ciuda pentru el, dar mai ales de ciuda pentru mine! ............................................... Si uite ca a venit si ziua schimbarii, cu toate ca nu cred ca asteptarea a fost cu adevarat atat de lunga, cat a fost prelungita de dorinta mea de schimbare. Pur si simplu, in fiecare zi imi ziceam ca oriunde e mai bine decat aici. Astfel, doi copii au venit si, din tot bazinul m-au ales tocmai pe mine. Dupa o lupta scurta, pe care, desigur, am pierdut-o, m-am trezit inchis intr-o punga transparenta, (legata cu o funda albastra: urmam sa fiu cadoul unui baiat!) leganandu-ma agale, in ritmul mersului copilului care o tinea in mana. Ciudat era ca punguta aceea, tocmai datorita volumului sau mai mic imi dadea un sentiment, vag de siguranta... Pana am realizat ca viata mea era in mainile unei copile de numai sapte ani. Dumnezeule! Daca scapa punga! Daca se impiedica si cadea!... Aceeasi frica nejustificata, aproape mortala, izvorata din atat de puternicul instinct de conservare. Era de-a dreptul revoltator! Desigur, eram, in cel mai pur sens al cuvantului un animal, insa aceasta nu era o scuza ca sa ma port ca unul. Si... in fond, de ce as tine cu dintii de aceasta existenta mizera? Ce as avea de castigat daca traiesc, ce, daca mor? Si uite ca iar cadeam prada deznadejdii...Drumul pana in locul care urmam eu sa-i spun „acasa” mi s-a parut interminabil. Acum, cand aveam mult mai putine lucruri „inghesuite” in orar, ma entuziasmam de fiecare lucru minuscul in parte, pur si simplu ma agatam de orice m-ar fi facut sa ma simt un pic mai important. Acesta era cu adevarat un eveniment festiv! Si muream de curiozitate si de emotie: cum oare arata stapanul meu? Sau acvariul in care urmam sa locuiesc? Va avea oare grija de mine?... Atatea si atatea intrebari! M-am impacat usor cu gandul ca aveam sa fiu animalul de companie a cuiva. De fapt am considerat acest lucru ca fiind un pas inainte: macar acum apartineam cuiva, nu eram al nimanui. Nu aveam de gand sa ma amagesc singur cu gandul ca, fiind liber as fi putut sa-mi port singur de grija. Ar fi fost cea mai mare minciuna! Acesta a fost scopul meu. In viata anterioara stiam ca m-am nascut pentru a ramane in istorie, pentru a conduce, dar m-am pierdut pe parcurs, si am uitat ca puterea se gaseste in unire, ca scopul principal al unui lider este de a-i servi pe ceilalti... Si am gresit amarnic, distrugand vietile atator oameni! Acum eram hotarat sa nu mai gresesc! Acesta sunt, si gata! Daca destinul meu este acela de a fi animalul de companie al unui oarecare baiat, atunci fie! Imi voi asuma acest destin, ca fiind cel mai nobil scop al vietii mele ( si unicul... ), si voi deveni cel mai bun animal de companie (cu toate ca nu stiu inca ce presupune acest lucru). Sa-mi cada toate inotatoarele, iar in viata viitoare sa ma nasc vierme, daca nu macar o fiinta umana isi va aduce aminte de mine dupa ce nu voi mai fi! ................................................. Prima data cand l-am vazut pe stapanul meu, n-am putut sa-mi fac o impresie clara despre cum era el defapt, cu toate ca aveam o oarecare experienta cu oamenii. Arata ca orice pusti de treisprezece ani... Poate un pic mai inalt, destul de desirat, cu toate ca era lat in umeri, tacut si linistit. Arata ca tipul de persoana care ar indragi pestii... sau cel putin asta speram. Si desigur ma mai rugam ca sa fiu singurul sau peste, caci, desi niciodata nu mi-a fost frica de competitie, stiu din propria experienta ca iti este foarte greu sa retii un anume peste din acvariu, decat daca esti un fanatic. Cand m-a vazut, a afisat o expresie de bucurie, cu toate ca nu am putut spune sigur daca era sau nu sincera... Apoi am observat ca macar a avut buna intentie de a nu ma lasa aruncat in punga mea de plastic pe vreo noptiera: a luat primul recipient care i-a cazut in mana. Am ghicit ca era ibricul de cafea, pentru ca mirosea puternic, si, in plus, mama sa i-a facut un scandal mare pentru aceasta miscare pripita. Mai tarziu am observat ca mamei sale nu m-a placut niciodata. Mai mult ea ura pestii, ceea ce i-a intarit stapanului meu hotararea de a ma pastra (maica-sa i-a sugerat in repetate randuri sa ma arunce in toaleta!). Dar, dupa cum mi-a spus stapanul meu mai tarziu, tinandu-ma pe mine, avea asigurat faptul ca mama lui nu va mai pasi in vecii vecilor in camera sa! Am vazut ca devenise chiar entuziasmat de ideea de a avea un peste: cu toate ca petrecerea s-a terminat destul de tarziu, baiatul s-a trezit a doua zi dis-de-dimineata (inainte de a face maica-sa cafeaua) si a dat o fuga la pet-shop, pentru a-mi cumpara un acvariu si mancare pentru pesti ( mi-a spus ca a folosit banii primiti de la bunica sa, pe care, de altfel, voia sa-i stranga pentru o bicicleta, insa nu a regretat nici un moment, acea miscare). Cand mama sa s-a trezit, eu eram deja instalat in acvariul meu cel nou si uns cu toate alifiile, hranit, si inotand fericit de la un capat la celalalt, ascultand ce tot imi insira stapanul meu despre sine: ce profi avea la scoala, cate teme, ce prieten a zis ce... etc. Greseala lui a fost ca a uitat sa duca ibricul de cafea in bucatarie, si, desigur de aici tot scandalul! Anii ce au urmat, am observat ca stapanul meu vorbea mai mult cu pestele sau , decat cu oricare membru din familia sa, si nu se compara nici macar cu felul cum vorbea cu prietenii sai, pe care ii invita din cand in cand pe la el. Mai mult, am fost foarte multumit ca niciodata nu i-a mai trecut prin gand sa-si cumpere alt peste, si, desigur, ca soarta a facut ca anul urmator, aceiasi prieteni care i-au dat pestele au venit cu un motan, iar stapanul meu ura orice animal cu blana! Si motanul si-a gasit un camin in casa aceea, deoarece s-a nimerit ca mama lui sa fie mare iubitoare de feline (cu toate ca pana atunci nu mai avusese nici una). Cateodata ma gandesc daca femeia aceea nu facea totul astfel incat sa scape de mine, sau macar sa ma streseze cat mai mult! Spre exemplu: saptamanal,stapanul meu imi cumpara mancare de pesti; saptamanal, mama sa ii marise suma de bani de cheltuiala numai atat pentru a-mi cumpara strictul necesar de mancare de pesti de cea mai proasta calitate. Insa stapanul meu nu putea accepta acest lucru! Astfel, facea el ce facea, de gasea bani sa-mi cumpere mancare de calitatea cea mai buna, cu toate ca , de fiecare data cand il prindea, maica-sa ii facea un scandal-monstru. Pe langa acel motan bagacios si extrem de paros, care isi inmuia labele mizerabile in acvariul meu ori de cate ori avea ocazia (si cata bataie a mai mancat el de la stapanul meu din aceasta cauza!), baiatul mai avea un frate mai mic. Enervant copil! Clar subdezvoltat din punct de vedere intelectual, el compensa acest lucru fizic: era mai mult lat decat inalt! Si avea acelasi obicei prost ca si motanul: cum scapa in camera fratelui sau, cum isi lipea, cu o privire tampa si fascinata, fata sa rotunda ca o luna plina de peretele acvariului meu, iar, cu mainile, incerca sa ma prinda, tentativele sale fiind mai putin timide decat ale motanului, care ura apa. Chiar aproape a reusit de cateva ori, insa de fiecare data a venit in ultimul moment stapanul meu, care ii aplica acelasi tratament ca si motanului: fara discriminari, nu?! Cu timpul am inceput sa ma simt mai bine, uneori eram chiar multumit cu viata pe care o duceam, chiar fericit , as putea spune! Cred ca faceam treaba buna ca animal de companie: ascultam, si ma pricepeam de minune la aceasta! Am ignorat in trecutul meu prosteste faptul ca oamenii, printre altele, simt cateodata nevoia de a stii ca sunt ascultati. Imi facusem chiar un joc scenic pentru aceasta. De cate ori vorbea cu mine, cand erau lucruri marunte, pur si simplu inotam de la un capat la celalalt al bazinului, pe o traiectorie perpendiculara cu directia in care privea baiatul, iar apoi, cand lucrurile deveneau „grave” ma opream; la inceput doar incetineam, pentru ca, daca lucrul respectiv era chiar „foarte grav”(din aceasta categorie enumeram note foarte mari sau foarte mici, certuri, rost de bani sau chefuri) ma opream brusc, pentru a-mi schimba traiectoria, inotand spre el. Insa meseria de animal de companie poate deveni destul de plictisitoare, atunci cand nu ai cui sa-i tii de companie, de aceea, in timpul meu liber, care era cu prisosinta, am inceput sa ma gandesc la scopul pentru care am fost trimis aici de la bun inceput, am inceput sa imi repet in minte cuvintele Creatorului: „esti un supravietuitor... dar ambitia si puterea iti sunt slabiciunile... iti lipseste intelepciunea”. Pentru ce traiam defapt?... ................................................. Pentru mine, in toata existenta mea, am crezut cu tot sufletul ca scopul suprem este puterea. Pentru asta am trait... Adica pentru asta traieste toata lumea, nu?! Ganditi-va un pic: pentru ea muncim, pentru ca banii aduc putere. Informatia este putere, si de aceea ne trimitem copiii la scoala, avem televizoare, ziare si atat de bine dezvoltatul sistem mass-media, ca sa nu incepem sa vorbim de internet!... Mancam, dormim, invatam si ne antrenam zi de zi... totul pentru PUTERE! In fizica, Einstein a descoperit ca E=mc2, adica toata materia, in final, este energie. Daca si viata noastra este tot o lege: materia se transforma in energie, atunci si toate actiunile noastre sunt orientate spre acelasi, singur, scop maret: sa se transforme in PUTERE. Nu, nu, nu!... Sa nu va ganditi nici pentru un moment ca lucreaza mintea unei persoane egoiste. Meditati pentru un moment, incercati sa vedeti mai departe... Puterea cea mai mare o gasesti in interiorul unui grup, preferabil cat mai mare. Asa ar zice orice persoana cu un gram de intelepciune, nu? Dumnezeule! Daca toti ar gandi ca mine, inseamna ca toata umanitatea ar trai ca o natiune imensa, penru ca numai asa am dobandi puterea suprema, nu? Imaginati-va cat de minunat ar fi fara razboaie... And so I rest my case! Aceasta este filosofia vietii pentru mine, acesta este scopul vietii! .................................................... Ce?! Am uitat cumva sa mentionez ceva? am exclus oare o clauza? Ceva in interiorul meu imi spunea ca teoria mea este incompleta... E... dar e doar un mic detaliu, perfect nesemnificativ. Dar o mica pietricica poate sa declanseze intreaga avalansa de bolovani... Acel minuscul detaliu: iubirea. Aceasta pata de culoare nu isi gaseste locul nicaieri in tabloul perfect pictat in mintea mea. Inseamna oare ca exista si altceva???... Sau poate ca aceasta voia sa-mi spuna Creatorul: sa vad dincolo de jocurile lumii. Poate ca puterea nu este singurul tel... ... Sau poate... Dar e un paradox! E absurd si perfect revoltator! Incercam sa in cadrez iubirea in ecuatia mea, altfel perfecta. E ca si cum toata viata muncesti sa ajungi in varful unui munte, ca, intr-un moment blestemat, sa aluneci si... si... ... Sau poate nu e un accident? Poate cazi de buna voie. E scandalos, pur si simplu! Iar apoi mi-am dat seama de ce a insemnat stapanul meu pentru mine, cum mi-a schimbat atat de mult viata, si parerea despre mine. Mi-am amintit cat a insemnat sa ai o fiinta care tine la tine... macar una, si brusc, te simti cel mai important, cea mai puternic din Univers... ... Sau poate ca nu e?! Adica ce naiba sa faci toata viata in varful muntelui. Sigur, e frumoasa vederea, dar... ... Sau poate ca nu cazi. Adica de ce ai cadea!? De ce sa-ti rapeasca dragostea din putere? Dimpotriva! De ce n-ai castiga si puterea celuilalt? Iar in vreme de furtuna, ne vom mentine reciproc!... totusi e absurd: daca esti pe varful muntelui, unde sa te duci mai sus? ... Sau poate... Da! acum cred ca stiu. Si de ce nu?! De ce sa cazi? De ce sa urci? De ce sa te rezumi numai la atat?! De ce sa nu iti deschizi aripile si sa zbori! SA ZBORI! In aripile tale sufland vantul cald al iubirii care te inalta tot mai sus, spre absolut.. E scandalos! E paradoxal! E sublim! E VIATA! Si eu... Care ma rezumam numai la varful muntelui... .................................................... Si din acvariul meu aproape ca vad albastrul nesfarsit al cerului, aproape ca ating norii, aproape ca gust aerul rece si proaspat, la fel de dulce precum senzatia adevarului in inima mea! Dar eram doar in acvariul meu... Si toate din jurul meu imi dadeau o senzatie groaznica, atat de greu de descris! Niciodata nu m-am simtit atat de mic, cu toate ca acest complex m-a bantuit din clipa in care mi-am decoperit natura. Acum era ceva si mai mult. Era ca si cum ma sufocam in propria apa, insa am realizat ca nu apa din jurul meu imi dadea aceasta senzatie, ci gandul la trecutul meu, la prezentul meu, la timpul irosit in zadar. Iar daca aceasta natura a mea mi-ar fi dat voie, as fi izbucnit in cel mai amar plans de cand imi aduc aminte. Eram ca un om ale carui maini au fost anchilozate din nastere, care a trait toata viata cu ele asa... si care, brusc, incepe sa simta cu ele. Si acel om urla de bucurie! Tipa lumii intregi: „Uitati-va, oameni buni: am maini!”, numai ca cei din jur sa priveasca uimiti si sa intrebe: „ Ce sunt acelea maini?” Si astfel, desigur, viata, societatea in care va trai in continuare omul acela nu il va lasa niciodata sa pretuiasca si sa-si fructifice darul... ... Dar ce naiba se intampla? M-am intrebat, m-am prefacut mirat, cu toate ca ma minteam pe mine. Stiam ca odata si odata tot se va intampla. Ma simteam slabit si bolnav de saptamani, si char priveam fiecare rasarit nou cu o mirare amestecata cu recunostinta. Si nu-mi era frica, nu-mi parea rau. Ba nu! Mint! Imi parea rau, dar nu pentru mine, ci pentru baitul (nu! tanarul) acela de cincisprezece ani, care acum dormea, visand lipsit de griji. Cand se va trezi, isi va da seama ca a pierdut un prieten. Va plange, cu toate ca el crede ca este rusinos la varsta lui; va plange cand va fi singur in camera si va sti ca nu e nimeni care l-ar putea vedea. Va fi inca un secret de al nostru, caci eu il voi vedea, sau daca nu, sigur ii voi simti lacrimile, si voi fi pe veci recunoscator pentru ele. Caci acestea vor insemna ca mi-am tinut juramantul, iar daca macar un om va plange pentru mine, daca macar un om ma va pastra in memoria sa, cu toate ca sunt un peste cat degetul, pot spune ca am inchis ochii impacat... Apoi m-am trezit iar in intuneric... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate