Ca suflarea unui animal cu sânge fierbinte improvizez zilnic un fel de sanctuar mincinos. Mă acopăr ușor cu mirosul vag al unui sentiment în descompunere provenit de la urechea lipită de ușa sternului unei femei. Un halou cât un ochi de ștreang prin care îmi strecor fruntea rece de diavol în sentimentele frivole ale Evei. Trupul despuiat al acesteia strivește viermele mândriei ce se scurge ca o fantomă pe o fereastră udă de ploaie. Iată insecta în pânza păianjenului. Demonul gândește la ce dimensiune ar putea să aibă perversiunea. În blânda confuzie a unui moment de grație, rămasă dintr-un lung șir de cuvinte se aude ca o respirație: Îți dăruiesc inima mea! Tragică expresie. Cel ce o primește, destinatarul, are două șanșe. Prima: să moară și în locul tău...tu rămînînd un cinic privitor. A doua: inima ta fiind bolnavă îți transferi suferința aproapelui, celui pe care îl faci să creadă că se bucură de o mare afecțiune din partea ta. Cruzime fără margini. Îl împovărezi tocmai pe cel mai iubit, cel mai apropiat. Este o variantă prin icare poți să iți privești propria-ți moarte întâmplată prin intermediul ființei din fața ta. Un joc pervers pe care mulți îl ducem până la capăt dintr-un egoism generic. Inima dăruită fiind o flacără ce te mistuie transformă în cenușa și ființa iubită. E ca și cum ne-am devora unii pe alții în numele celui mai prețios sentiment...iubirea.
Ne rămâne varianta de a ne oferi doar sentimente, chiar dacă și acestea își păstrează puritatea numai în momentul rostirii. Orice atingere cu aerul ce ne înconjoară le alterează iremediabil. Mai devreme ori, mai târziu și acestea ne mulează colțurile gurii pe marginea paharului cu otravă. Demonul perversiunii este cel ce ne ajută să trecem strada. Expresiile verbale pe care le utilizăm sunt respirări domestice ale unui animal urban crescut în umbra ispitei.