Dimineti de-a zatul verde


Ziar 29.03.05
03:42

M-a lovit brusc, fara posibilitatea de a-mi intra in garda...
Amintirea unui fost alter ego pe care nu-l mai stiu de mult. Avea obiceiul hazliu sa citeasca si sa fumeze pe buda... Mi-a povestit intr-o seara cum, sictirit de sunetul stirilor de la televizor, suprapus pe un rock gothik care-i asurzea muzica Solitaire-ului pe care-l juca obsesiv, isi cauta un eseu despre nimicnicia dragostei si, asezandu-se pe wc-ul din partea cealalta a apartamentului sau, isi aranjaza fesele transpirate de prea putin sex cu blonda din Ardeal care venise in orasul lui natal doar ca sa-l vada pe el in ultima zi a sederii sale.
Baia mirosea altfel! Nu mai era acelas miros de Blackstone de vanilie sau Sweetbox Cherry... Acum mirosul era mai plictisit. L-a ignorat si si-a aprins un Camel furat dintr-un pachet imaginar de pe masa din bucatarie.
Citea atent, chinuindu-se sa nu inteleaga si de fiecare data cand scrumul ii scapa pe foile mereu neprinse cu o agrafa, confunda petele de tus generate de imperfectiunile imprimantei sale cu bucatelele negre de cenusa tabacica.
Ardeleanca blonda mereu ii gadila orgoliul aspru! Era mai mare ca el si ca varsta si ca inaltime si asta datorita unui complex preluat abuziv de la un alter ego extern. El o facea sa fie asa. Masochismele ei il lasau rece, desi plin de zgarieturi, dar mereu aduceau cu ele satisfacerea banalelor sale dorinte carnale.
Nu-i mai parea rau de nimic. Imi abandonase toti prietenii ca sa nu se mai gandeasca la ai lui. in fiecare zi planta puieti de stejar pe terasa de la etajul 11 al blocului de langa rau. incepuse sa deteste podul care venea ca o circumcizie nefireasca pe raul crestinat de catedrala de langa el.
„ - Ce se intampla cu apa din Olanesti? De ce dispare in Olt? Apa Olanestiului moare?” ar fi vrut sa-si intrebe tatal cand avea 4 ani, in loc sa-l intrebe daca Dumnezeu e virgin sau daca Iisus e adoptat. Si tot mereu visa ca tatal lui ii raspundea „Nu moare, dar ajunge, in mod sigur, in rai!”
Era un caracter inteligent si foarte interesant. intr-o dimineata tarzie si ploioasa de marti in care imi plimbasem cainele prin Rai ca sa vad rasaritul de putin mai devreme, pe un ecran subtire de plasma alba si neagra, reflectat cu intarziere pe rau, l-am pierdut intr-un bol de lapte sarac in cereale, al carui cetatean de onoare era o lingura metalica, pe care tatal meu o folosea mereu ca sa-si hraneasca un complex de autoritate si pe care o evitam mereu cand alegeam tacamurile cu care urma sa mananc, dar in acea zi eram prea neatent.
S-a inecat tacit, fara bule de aer si s-a lasat uitat intre fulgii de ciocolata Viva, spre a fi mancat de neatentia mea, rezultat al inanitiei ultimelor 3 saptamani. Zilele incepusera sa mi se subtieze si sa se faca din ce in ce mai galbene, iar petele albastre de pe ele parca vroiau sa ma enerveze.
Cainele meu se trezise inaintea mea in acea dimineata si facuse deja cafeaua, fumandu-mi, pe parcurs, ultima tigara din pachet. Imi venea sa-i storc toata blana si sa o fumez!
Cand m-am intors cu cainele din Rai am ralizat ca o iubeam. Da, chiar o iubeam! O iubeam cu toate fumurile celor 3 pachete din ziua precedenta. Pentru o ora si jumatate uitasem ca ea exista. Ma invelisem in mijlocul unor idei confuze dintr-o carticica fara coperti si scrisa in creion, marcata surd pe prima pagina „Periods of dumbness " vol. 47√5 - the hamster-free edition".
Am iesit inotand dintre poeziile cu valoare de arta abstracta si mi-am repictat conturul, aruncand coarda de chitara care-mi tinea culorile-n forme. Mi-am aruncat si pensula din par de rinocer in saptele patului si mi-am baut cafeaua facuta la filtru, abia asteptand sa-mi citesc in zat, desi nu stiam cum. Cand am vazut fundul canii... Am ramas putin uimit. L-am comparat cu al meu, dar m-am linistit rapid, incs eram tanar si frumos, nu imbatranisem, imi lipseau insa, cateva pete albastre de pe zilele trecute, dar nu-mi faceam griji.
Lasand de-o parte fundul meu inca tanar si fara pete albastre, am vazut ca imi lipsea zatul. Atunci mi-am dat seama ca ii iubeam pielea cafenie cu gust de caramel.
Venea mereu imbracata in verde fara sa stie ca e culoarea mea preferata. Nici nu vroiam sa ii zic, imi facea placere sa o vad cum se zbatea sa imi atraga atentia disimuland o falsa nevoie de a se impaturi in anonimat. Era indragostita de un brad artificial pe care il uda zilnic, tot sperand sa-l faca sa se chinuie sa fie real; cat se amagea admirandu-i beteala si globurile transparente in spatele carora se vedea adevarul plasticului decolorat, neinteresant si de-a dreptul urat, niciodata neincercand sa se uite prin ele.
L-am dat jos odata, piesa cu piesa si l-am asezat dezgustat in cutia marcata chiar de el : „Brad argintiu fals”, doar ca sa ii arat ca era din plastic, dar tot nu s-a lasat convinsa.
Adoram sa ma rog cu ea! Niciodata nu si-a dat seama ca ii auzeam rugaciunile soptite auriu in gand. I-am zis odata, dar nu m-a crezut! Ma simteam venerat ca un guru Brahmaputrian de la periferia Calcuttei... imi manca ideile pe paine, niciodata cu mustar, dar mereu cu maioneza.
Iubeam compania ei si buzele moi de ciocolata amaruie cu fistic care ma mangaiau dupa fiecare joc de-a margarina si gemul de cirese.
Din cand in cand ii placea sa scoata limba la mine cand imi mai aprindeam cate o tigara imbibata in Angelli Cherry. La fiecare 8 tigari, i-o prindeam si amenintam sa nu i-o mai dau inapoi. Elogiam beneficiile vietii cu doua limbi si, de fiecare data cand spuneam:
„In 5 luni ma plictisesc de ea si i-o vand unui rus din piata pe o imitatie slaba de Rolex!”, vedeam cum ii aparea o lacrima zambitoare cu miros de ploaie de primavara pe varful degetului mic si buzele ii tremurau un „I'm sorry!” corupt de lipsa limbii si care ajungea mai mult sa sune a un copilaresc „I'm sowwy!”; ca o pojghita de gheata de pe un rau de campie, gaurita de o pietricica autopropulsanta pe la sfar]itul iernii. Nu puteam sa o refuz!
Dar fara zat... nu cred ca as fi iubit-o! Nu as fi putut! Doar aveam principii! O iubeam ca in ultima zi in care inca nu o cunoscusem. Ma indragostisem de ea intr-un vis , dar am confundat-o cu o umbra din spatele unui felinar de pe un peron parasit si am decis sa ma opresc si si continuu sa o iubesc doar dupa ce aveam sa o cunosc. Devenisem confuz! Imi trebuia o cafea... Noroc cu dimineata asta!
„Du-te sa te culci!” urla alter ego-ul meu, pierdut printre cereale digerate! Chiar imi fusese dor de el. Am mai ramas treaz cateva ore incercand sa-i gasesc zatul ca sa pot sa o iubesc.
I-am lasat un bilet pe masa din bucataria mea:
„Vreau sa-mi faci o cafea cu zat!” si m-am culcat in fata unui scenariu de piesa de teatru.
A doua zi m-am trezit gol intr-o camera similara celei in care adormisem, dar care mirosea mai frumos... mirosea a verde.
M-am inconjurat cu o umbra si am inaintat ca un pinguin imperial nud pana in bucatarie. Pe masa mi-am gasit cana cu Fecioara aburindu-ma cu cafea fierbinte si tare. Langa ea, pe masa din lemn acoperita cu urme de bun gust exprimate subtil prin bucatele de plastic dreptunghiular care miroseau a Jazz, se afla o cana marcata Sagetator in care se intindeau pe fund, ramasite de cafea facuta la ibric, materializate sub forma de zat pe care era gravat timid, cu litere subtiri:

"Si eu te iubesc!”

Era clar... Uitasem sa citesc ziarul.



Visul unei nopti albe 12.04.2005 18:55

O priveam cu mult mai mult respect acum! Scapasem de obsesia senzatiei de greata pe care mi-o dadea fiecare dimintata intr-un pat strain, intorcand capul plictisit de nedemeticire spre cea care-mi umpluse ceasca noptii cu cafea pacatoasa. Cu ea totul era altfel! Aveam senzatia unui verde pur, fara pete albastre si margini galbene. in fiecare dimineata speram ca la capatul celor 180 de grade sa fie zambetul ei in somn... si era!
Ma intrebam ce se intamplase cu lungile iesiri la cate o bere cu Iisus, neintelegand dezavantajele rutinei de dupa vacanta. "Cat noroc avem!... sa binecuvintez?" ma intreba mereu, vazand masa noastra, libera, la terasa cafenelei visate la granita unei biserici cu lumea materiala.
Recunostea cu nonsalanta frica de a se sinucide, dar schimba repede subiectul la muza mea verde. Nu stiam niciodata ce sa ii spun si evitam sa raspund multelor sale intrebari legate de soarta bradului fals. Cat imi doream sa ii cer un miracol, dar simteam ca as fi profitat de statutul meu privilegiat. Dupa multe jumatati de ora de evitat raspunsuri de ambele parti, ajungeam sa radem mai mereu de faptul ca dintre toti prietenii mei, el era singurul necrestin.
Nu puteam sa imi iau gandul de la ea, iar alter ego-ul meu nu ma ajuta deloc, urland din rasputeri din adancul neexplorat al stomacului meu. "Mi-e dor de ZAT!" In fiecare dimineata verde ma trezeam cu mult inaintea ei si, plimbandu-mi cainele prin Rai, priveam visele ei, pe un alt canal al ecranului de plasma decat cel cu rasaritul care urma. Ma visa mereu mai frumos decat eram si pentru multa vreme dupa ce citisem ziarul, se vazuse, in spatele meu, urma unui brad. Usor, usor... i-a lasat umbra de plastic sa fie luata de vant! Cat iubeam sa vad ca se visa in locul lui pe ea insasi, lasandu-se despartita de mine doar de o cafea cu zat. Nu ma saruta niciodata in vis! Nu suporta anticipatia si prefera sa ma vada cand se trezea, fumand un betigas aromat, pe marginea patului, inainte sa ma sarute... si o adoram pentru asta!
Ma intorceam tiptil in casa, deschideam ferastra si indreptam telecomanda spre cer, comandand soarelui sa rasara. Umbra lui o trezea zambind, ma saruta si se lasa imbracata cu umbra mea. Ne bateam ca doi copii de gradinita cu pernele galbene si de fiecare data, totul se termina cu drumul meu pana la etajul doi, incercand sa recuperez perna, proaspat aruncata pe geam pana pe terasa vecinei care mereu imi reprosa ca ascult rock, fumez prea mult si ca nu ma casatoresc. Bateam la usa, speriat de posibila morala, oarecum parinteasca si bufneam in ras cand ii vedeam ochii de bunica pe la 72 de ani care imi spuneau zambind "Te-ai indragostit! Se vede!"
Mereu ma invita la o partida de table, dar o refuzam politicos, folosind ca pretext, nevoia cainelui meu de a avea companie. in fiecare seara treceam pe la ea sa ii multumesc pentru bunavointa si jucam table pierzand intentionat. intr-o seara m-a intrebat fara ezitari "Ea e, nu? Ce mai astepti? De ce nu o ceri?" M-am inrosit ca o etichetade bere cu 7.2% alcool, i-am sarutat mana si i-am soptit "Da, ea e! si maine o cer!"
M-am pierdut, ametit, pe firul neted de lumina care ducea la apartamentul meu. Am terminat de invatat scenariul piesei de teatru de pe birou, asteptand sa se intoarca de la galeria de arta unde isi avea expozitia. Ii iubeam picturile, insa niciodata nu-i spuneam, de frica sa nu-mi faca vreun portret in care eram sigur ca aveau sa iasa la suprafata toate imperfectiunile care-mi generau complexele.
I-am lasat un bilet in bucatarie "Trezeste-ma cand vii!", dar a preferat sa imi ia in brate somnul si visele verzi cu noi doi, lasandu-ma sa ma trezesc langa ea. Ma iubea atat de mult... iar eu simteam zatul mai puternic ca niciodata.
Mi-am aprins telefonul in dimineata urmatoare, in timp ce imi mancam prietenii din bolul de cereale , ca sa vad ca am un mesaj de la Iisus.
"Daca a ajuns miracolul pe care ti l-am trimis, hai la o bere peste 3 ore! Bafta multa cu muza! Mai departe cred ca te descurci singur!"
Am alergat la floraria de langa raul crestinat si am cumparat doua plase de petale de trandafiri cu numai 30.000 de lei, ca urmare a bunavointei florarului romantic, care stia de ce le vroiam. M-am strecurat din nou in casa, am presarat parfumul petalelor in jurul visului ei; am facut o cafea si am dat drumul discului de Jazz pe care il adoram amandoi. Am scos cutiuta cu inel din spatele cartii cu poezii japoneze si am asteptat sa se trezeasca, privindu-i zambetul cald din vis.
S-a trezit, fara sa deschida ochii, a intins mana stanga sa ma gaseasca prin intunericul pleoapelor ei, m-a sarutat si, fara sa-i spun nimic, mi-a soptit la ureche
"I DO!"
Ea nu uitase sa citeasca ziarul!



Timpul burlacului sec 28.04.05
15:30

Dimineata aburinda a acelei senine zile de Mai m-a surprins urmarind ploaia picaturilor de suc de portocale pe marginea paharului din cristal frantuzesc, prabusit bland langa tabla de sah care imi depasise varsta de 2-3 ori; cu ultimul meci intepenit in remiza la mijlocul campului de lupta.
Fusese o noapte cu adevarat fascinanta. Avusesem pana in acel moment o saptamana visata cu fir de alcool si suflata in fum de tigara, de un verde cu adevarat idilic peste care zatul care imi gadila gatlejul, venea ca o bijuterie. Plouase cu zambete si sarutari in fiecare noapte. As fi vrut sa prind totul intr-o sfoara subtire, sa-l ascund intr-un plic de hartie imbatranita si sa il trimit tuturor prietenilor mei imaginari, evaporati odata cu terminarea visului mahmur. Vroiam sa urlu de fericire, dar cainele meu fumator mi-a furat elanul si mi-a luat-o inainte
Eram imbracat in ramasitele unui costum rafinat care iesea complet din tiparul meu de "student orfan" cum avea obiceiul sa imi spuna un bun prieten vechi pierdut printre bucatelele unei oglinzi sparte cu ani in urma. Nu-mi mai aminteam exact diferenta temporala dintre momentul in care maneca stanga a camasii ajunsese in cada si cel in care sacoul, fusese pus ca onrament cu franjuri, in jurul filodendronului din balcon, dar nici nu-mi pasa... Zburam, si cu, si fara mahmureala!
Stiam ca in doar cateva ore, fata verde din vis avea sa-mi desmierde fruntea cuprinsa de febra asteptarii, pentru prima oara in cateva saptamani; cat de mult imi lipsea atingerea-i plapanda in ritmuri de Jazz pe inima-mi cubista.
Am inchis ochii timid si cu o credinta oarba am strigat "Sa fie curatenie!"... si dupa o ora de munca, a fost. Mi-am inchinat inca un bol de cereale si am pleact la o plimbare in Rai, pe malul raului crestin. Am sters usor, usor toti norii care flancau soarele proaspat rasarit si am ascuns intentiile lor ploioase in spatele dealurilor din apropiere. Ma simteam prea bine ca sa ploua.
Luasem o pauza scurta de la visarea comuna si am ales sa ne bem cafelele separat o vreme, dar azi, visul continua. Colegii mei imaginari de facultate imi ocupasera "Timpul burlacului sec" cu cursuri de compozitie de versuri cu cofeina pentru chitara si articole de ziar pentru micuta publicatie a etajului de camin unde ma trezeam ocazional in timpul cosmarului semestrial numit, generic, sesiune, la care inca mai aveam destul timp ca sa imi permit privilegiul sa o consider doar o idee distanta.
Am stat jumatate de ora sa admir mobilierul pe care compania germana care imi trimisese pliantul mi-l propunea ca alternativa a stilului japonez adoptat de apartamentul meu, contempland care dintre cele doua oferte ar fi mai adecvata titlului de "Love nest" pe care speram sa si-l reinsuseasca apartamentul meu dupa aceasta zi.
"Vreau sa fiu mare! Fa-ma tu mare, o mare cu furtuna si multe, multe corabii!" mi-a urlt inainte sa o sarut ultima oara. Acum era atat de mare in visele mele subtiri cu margini galbene si pete albastre. Si o iubeam!... Inca o iubeam timid de sub muntii de scrum si zat.
"SHshsh...!" Incercam sa ma linistesc usor... "Ziua mai are clipe!.. Nu te grabi!" Prea tarziu... Deja fugeam din zid in zid in 4 ziduri.
"Inca nu mi-am spart capul, dar nici nu m-am trezit din vis... Sa perseverez? Nu! Nu fara zat, doar am principii!"

Ma intreb de ce nu primisem inca ziarul acelei dimineti...





Requiem pe acorduri de zat 02.05.05
15:52

Ziua pe care nu o asteptam de atat de multa vreme tocmai incepuse cu un damf de uzura a bunului simt al celor din jurul meu.
Nu mai vroiam nimic in afara ei si niciuna din granulele de cafea nu vroia sa inteleaga drama mea. O iubeam ca in primul vis verde si nu puteam sa renunt la amintirea jocurilor de-a margarina si gemul de cirese. Ascultam stirile despre tensiunile sociale ale pietei de munca din Germania cu un dezinteres total. Nici macar nu mai puteam tine ochii deschisi, tot gandindu-ma la ea.
“Nu renunta!!!” urla cu disperare alter ego-ul luat ostatic de stomacul meu. Ii oferisem numai sansa unui vis frumos continuu si tot ce trebuia sa faca, era sa dea o semnatura de recunoastere pe cutia inscriptionata “brad argintiu fals”, dar ea “inca spera”. Corpul meu se impartea aleator din 5 in 5 minute si se certa cu sine:
“De ce o mai iubesti?” urla degetul mic al mainii drepte... “Nu te da batut asa usor.. Rezista! Stii bine ca merita!” si raspundeau 3 fire de par din crestetul capului. “Da-o dracului... de ce sa suferi, chinuindu-te sa o faci fericita?” striga urechea stanga. “Pentru ca.. m-a facut sa zambesc.. m-a facut sa sper, pentru ca mi-a facut cafea... pentru ca m-a facut fericit! Si merita!” mai gafaia din cand in cand un organ obscur, uitat sub strenul neutru disputei.
Eram rupt intre schimbari continue de roluri si replici in mijlocul polemicii vrezi cu pete albastre. Cat as fi alergat acum spre ea... Dar nu mai puteam. Obosisem plantand stejari langa statuia inca nedezvelita de pe terasa etajului 11.
Am inchiriat o ploaie la plic de la un prieten din rai, sperand sa ma simt mai bine dupa ce avea sa se termine. Plangeam mici picaturi verzi de amintiri frumoase, fredonand “Ploaia care va veni... Le va potopi pe toate!!!”
Plicul nu a mers, era doar o imitatie chinezeasca prost facuta... Ea stia sa faca ploaia la ibric pe aragaz si sa se bucure de ea aproape la fel de mult ca de prezenta mea acolo... cat de dor imi era de ea!
Nu mai suportam asteptarea; terminam tigara dupa tigara si nu mai stiam sa citesc; innebuneam intre cei 4 pereti de beton ai bucatariei mele imaginare... Nu puteam sa renunt! Nu gresisem cu nimic...
Imi creasem un Dumnezeu din hartie uda si ii dadusem viata doar ca sa am cui sa ma rog sa se schimbe ceva in bine... dar odata ce a prins viata, mi-a ignorat toate rugaciunile si a plecat in vacanta intr-o insula izolata din Pacific. Singurul lucru pe care il mai puteam considera ca fiind bun era cafeaua, care inca nu ma dezamagise, dar band-o singur... parca nici ea nu mai avea acelasi gust.
“ De ce fugi? De ce ma eviti? Stii ca am dreptate! E doar o bucata de plastic vopsit... e fals! Trezeste-te! Nu mai plage! Sunt langa tine! Te iubesc! Te rog nu mai fugi!” Ii spusesem cu o dragoste dementa ultima oara cand vorbiseram.
Mi-a inchis urechea stanga fara sa mai zica nimic! Mi-a sfaramat toate cerculetele de fum din visul comun. Si eu eram prea obosit sa mai suflu altele in existenta.
Vroiam sa vad ca incearca... sa vad ca ii pasa! Sa vad ca isi mai aminteste de zilele in care ii furam limba din 8 in 8 tigari. Uitase ca zambise si in afara umbrei unui brad de plastic... uitase ca ii aratasem ca e libera sa rada si sa fie fericita.
M-am strecurat intr-o dimineata de 9 mai la ea in camera si i-am adus rasaritul langa pat in ciuda criticilor lumii intregi, nevoiase de lumina. Am trezit-o cu un sarut si, pe tarmul urechii stangi, i-am soptit: “Te iubesc!.. cu zat”.
M-am evaporat pe urma, inapoi in ceasca de cafea din care izvorasem in urma cu o eternitate de zambet si m-am lasat baut de neatentia cainelui meu fumator. Disparuse tot ce era frumos din verdele zilelor galbene... Si ea inca spera intr-o minciuna. Merita o palma peste constiinta cu aliura de balerina, dar am decis sa o las sa si-o dea singura!
I-am lasat, insa un bilet langa podul raului crestin unde stiam ca vine zilnic sa citeasca:
“Striga ca vrei sa vin inapoi si voi veni! (ca in labirint)”

Oare l-a vazut?


“Imi pare rau,Vino inapoi!
Te rog... VINO!”