Dinspre valurile de nisip o mantie roşie de lumină îşi întindea strălucirea spre verdele oazei încercând să trezească ceea ce nu murise încă din acest nesfârşit şi mişcător tărâm portocaliu. Deasupra uriaşilor de nisip din depărtare se ridica încet, roşu şi orbitor stăpânul întunericului, străfulgerând cu privirea sa frunzele palmierilor, legănate uşor de vânt. Mai spre miezul acestui rai de verdeaţă zidurile cetăţii, de culoarea nisipului, străjuiau răsăritul, lăsându-se umbrite de puterea lui. Sus, în vârful celor două turnuri pătrate, se vedeau ivindu-se capete şi trunchiuri de oşteni, retrăgându-se şi din nou apărând, privind la orizont. Acolo, aproape acoperit de strălucirea începutului de zi, se putea zări un pâlc mişcător, adăpostit de praf, pe cale să se piardă după o dună. Zarva cu greu perceptibilă, de pe culmea zidurilor, pătrundea, mult mai domol şi sfios, în întunericul palatului, îndestulat cu marmură din cele mai bune, din miezul Balcanilor. Curtenii, unii îmbrăcaţi în albul obişnuit pentru o asemenea frântură de lume, alţii în culori aprinse, păreau goniţi de vreo dihanie. Acea dihanie, într-o încăpere cu gust şi din belşug aurită, după ce îşi curmase un zbieret plin de amărăciune, sprijinindu-şi mâna la falcă şi legănându-şi grăbit capul aştepta cu privirea pierdută un răspuns pe care nu îndrăznea să-l audă:
- Dar, stăpâne! Aşa ne-a poruncit... zise un oştean ars de soare, privind cu frică înainte.
- Aicea eu poruncesc! Şi nu v-aţi gândit? zbieră rotundul stăpân luându-şi mâna de la felcă.
- Ne-a ameninţat cu puterea măririi tale.
Mâna dresptă a marelui calif îşi înteţi legănatul bărbii şi se aşeză mai bine pe perne, obicei pe care-l împrumutase cu drag de la turci.
- Şi zici că se plimba prin grădină?
- Da, mărirea ta. Şi noi a trebuit să ne luăm la harţă cu o grămadă de negustori. Greu mai pricep.... Parcă tocmai azi a fost să vină, când e închisă cetatea cu atâtea supărări.
- Şi mi-aţi făcut acuma şi voi alta. Fata mea - o minune, zise subţiindu-şi glasul - răpită! Doar pe ea o aveam; că maică-sa, ştii şi tu că n-a mai avut zile după chinurile alea.
Oşteanul plecă fruntea încuviinţând.
Şi parcă tu cum pricepi... Negustorii ăia sigur pentru asta veniseră.
- Nu, stăpâne, c-aveau mărfuri; aveau şi mătase. Da' nu ne-nţelegeam cu ei.
- Păi tu de ce crezi? În toată zarva aia, zise fostul prieten al califului, puteau s-o ia din grădină că aşa, şi trânti mâna în perne. Dar cum putea copila mea să facă asta? De ce să vrea să fie singură?
- Eu aşa zic, stăpâne. Dar noi ce puteam face?
- Când o s-o vadă califul.... zise şi porni din nou să-şi legene capul.
- Dar poate califul.... marele stǎpȃn, se corectă le privirea încruntată a celuilalt - nu ştie.
Nu primi drept răspuns decât aceeaşi legănare maladivă.
Poete că - îndrăznesc, mǎrite - era mai bine dacă încuviinţai nunta. E totuşi fiul marelui calif; şi e şi chipeş.
- Da, da... Eu nu sunt trădător! Şi să nu mai îndrăzneşti atâta! Urlă ridicând braţul spre lemnul negru care împodobea tavanul.
Oşteanul îşi plecă din nou capul.
După ce mă umileşte şi mă-nvinuieşte de trădare!... şi doar eu i-am fost singurul credincios. De ce n-a vrut - da’ cu nici un chip, zise înăbuşindu-se - să mă dezvinovăţească?
Perdeaua care astupa o galerie îngustǎ prin care se intra în încăprere foşni prelung şi o slugă răsări, cu o faţă posomorâtă. Era un bătrân înalt şi slab, cu barbă albă, scurtă. Se apropie cu paşi moi, sub privirile agitate ale celor doi.
- Mărirea ta, zise sfetnicul, oprindu-se la câţiva paşi de stăpân, avem înştiinţare că e că e fiul marelui calif; câţiva negustori l-au văzut.
- Negustori? Se miră acesta. Dar şireţi mai sunt!
- Da, prea-mǎrite, deci crezi că erau şi ei. Şi eu cred. Niciodată n-au venit în atât de scurt timp. I-am lăsat să plece.
- Ce-mi trebuie ei?... Mie-mi trebuie Arisha. Ce mă fac eu fără ea?! îşi subţie din nou glasul şi se răsuci în loc.
- Eu nu cred, zise batrânul, că tatăl lui ştie. Nu e omul care să se înjosească. Aşa şi zic că ar fi bine cugetat să ne ducem să-i spunem, să i-o cerem. Şi poate te va dezlega, stăpâne şi de acel cumplit şi nedrept păcat.
După câteva momente de cugetare mai-marele se sculă.
- Mergeţi! Ia ce oameni vrei şi mergeţi.
Apoi zise ca pentru el - şi totuşi parcǎ ştiam eu cǎ nu vroiam harem...

Privind cu ochii înlăcrimaţi, din cauza luminii neiertătoare a soarelui, cum erau adăpate cămilele, a căror înfăţişare parcă adormită îi amintea de urgia jucăuşă a nisipului, se gândi cu aceeaşi amărăciune la toate întâmplările ciudate care i se puneau în cale. Într-o privire de-o clipă zări strălucirea portocalie a zidurilor înalte, acoperite de un cer alb, orbitor, care străpungea dunele ce începeau să se înalţe nu departe, la marginea insulei de verdeaţă şi palmieri, ce păreau morţi. Nici o urmă de mişcare nu mai tulbura lumina, ce încerca să topească orice umbră, fărâmiţând orizontul în imagini tremurătoare şi fierbinţi. Îl văzu pe bătrânul sfetnic apropiindu-se dinspre cetate, dupa ce schimbase câteva cuvinte cu un oştean.
- Irudih, în puţină vreme plecăm, îi zise bătrânul.
Flăcăul se uita în continuare înspre câteva dune de nisip ce se pierdeau în spatele zidurilor.
Unde-ţi iar mintea băiete? îl întrebă sfetnicul.
- Unchiule, ştii bine că aşa c-aşa mă-ntristez câteodată.
- Şi-acum ai prilej?
Băiatul dădu din cap. Însă bătrânul ştie că e un motiv, şi bănuia şi care ar fi acela; dar nu mai spuse nimic. Privi pregătirile de plecare ce se sfârşeau. Când oştenii începură să ţipe la cămile, încercând să le pună sacii pe spinările cocoşate, îi zise nepotului trezindu-se parcă - Dacă n-ai mintea întreagă aici nu trebuie să-mi mai ceri să te iau cu mine.
- Dar vreau să vin! Ştii că vreau...
Cămilele părăsiră domol oaza ducându-i pe oamenii înveşmântaţi în alb spre mărginirea deocamdată aprinsă.
Lumina căpăta din nou o nuanţa uimitoare şi sfera palidă, luându-şi tributul, cobora iar în fundul pământului. Irudih resimţea răcoarea oazei, cere nu-i putea reda totuşi energia dăruită deşertului. Ţinându-şi capul plecat şi privind nisipul ce se mişca sub picioarele cămilei zări un craniu ce pǎrea a fi de om îngropat pe jumătate, reflectând lumina tot mai slabă şi mai rece a acelui ceas. Părea lustruit de cineva, şi într-adevăr puţini lustruiesc mai bine ca deşertul. Unchiul îi aruncă doar o privire grăbită, şi apoi îşi reluă misterioasele gânduri. Când primele stele apărură pentru a lua în stăpânire întunericul ce se năştea din orizontul roşu, hotărâră să se oprească. Mai tȃrziu, privind îngândurat şi uşor încruntat acei giganţi ce îşi aruncau din depărtare neajutorata lumină spre mărunte vârtejuri de nisip care răsăreau şi piereau pe creasta unei dune din apropiere, sfetnicul îi zise lui Irudih, cu o voce slabă şi tristă:
- Câte se nasc din dorinţele omului....
- Ce încerci, unchiule, să-mi spui?
- Nu de tine vorbesc, dar vezi, n-ar mai fi fost nici o răpire dacă nu i se năzărea cuiva.
- Şi de ce crezi că nu e important ce i s-a năzărit lui Semin? zise grăbit băiatul.
- Şi ţie ţi-e dragă, nu? îl întrebă bătrânul după ce-l privi o clipă în lumina mişcătoare a focului.
- Da, şi cine stăpâneşte lumea asta numai din nisip e crud, pentru că eu n-am nimic, nici linişte...
- Dar nu e numai nisip. Încolo e o apa întinsă - zise arătând spre vest, înspre Marea Moartă. Iar încolo - şi arată în cealaltă parte - începe drumul de piatră; e mai multă piatră decât nisip; şi mai sunt şi oaze nesfârşite, mai departe. Şi află tu că tocmai de-aia acel cineva nu e-aşa de crud. A spus demult, un mere filosof elen, că toate sunt formate din atomi, nemuritori şi veşnici. Şi-ţi spun eu acuma că mintea noastră e o fărâmă din mintea lui, a stăpânitorului. Cugetul nostru, dorinţele şi sufletul nostru, sunt doar câteva din aceste părţi, din aceşti atomi. Şi mintea noastră se află aici, după cum au aflat unii, aici, între aceste oase, zise ducând degetul la tâmplă. Şi ceva deosebeşte atomii de aici de atomii din nisipul ăsta. O lume poate ca asta. Şi aşa cum atomii din mintea noastră ne dau cugetul legându-se într-un fel ştiut numai de adevăratul stăpân al turor, aşa tot ceea ce vedem şi auzim , vântul care suflă de nicăieri împrăştiind nisipul, păsările care zboară şi ceea ce nu ne lasă pe noi să zburăm, soarele care apune şi luna care răsare, stelele şi felul tainic în care stau ele acolo, toate formează cugetul acelui stăpânitor, rotiţele şî legăturile minţii divine. Lumea de aici, cu toate legile ei, e o fărâmă din gândirea divinităţii. Aceste legi, şi ale lumii acelor stele, alcătuiesc gândirea divină!
Băiatul privea nemişcat umbrele ce se jucau pe faţa bătrânului, care căscase ochii. În puterea cerului întunecat văzu feţele mirate ale oştenilor din jur, în ochii cărora lucea aprins lumina gălbuie a focului, purtând parcă ecoul unor emoţii uitate.
După două zile, stâncile roşcate ce începeau să răsară din nisip le dădeau de ştire că se apropiau de capitala imperiului. Din aburul încins păreau să se desfacă, departe, spre orizont, forme negre. Bătrânul crezu că are din nou, după atâta vreme, o altă vedenie provocată de oboseală. Dar formele se desluşeau în cai şi oameni ce păreau să plutească. Erau, după cum îşi dădu seama, acei tâlhari cunoscuţi drept cei ce rup mătasea, pentru că îi atacau deseori pe negustorii care străbăteau acel lung drum. Cu toţii - doar zece oameni - îşi opriră cămilele privind înspăimântaţi spre ceata cu cai negri ca diavolii, şi nu mai puţin iuţi. Irudih încetă să se gândească la săbiile lor înconvoiate când o văzu pe unul din cai, ţinută de mijloc de un bărbos tuciuriu, pe Arisha, fata stăpânului său, care-i provocase mai multă durere decât răutatea acestuia. Călăreţii se opriră şi câţiva dintre ei săriră de pe cai parcă spe¬riaţi.
- Nu avem la noi nimic de preţ; nu suntem negustori! strigă bătrânul.
- Vrem altceva noi, vrem să ştim ceva, îi zise cu o voce puternică unul dintre tâlhari, care rămăsese călare. Am găsit asta, şi îi arată piatra albastră pe care Arisha obişnuia să o poarte la gât, o piatră foarte vestită. Inima cerului, zise râzând. Şi ea, rosti arătând spre fată, ea ne trebuie. Ne-am milostivit de păcătoşii care o duceau şi i-am scutit de afurisenia deşertului. Aşteptăm, cum în mintea lor uşoară ne-au spus, să vină oameni de la Calihaf. Şi n-am prea văzut oameni pe-aici. Voi sunteţi aceia? îl întrebă pe sfetnic trăgând frâul.
- Noi suntem, îi zise acesta cu o voce moale şi fără vlagă.
- Atunci să-i daţi grasului piatra asta - frumoasă piatră - zise privind-o cu lăcomie, şi să-i spuneţi că n-o s-o mai vadă, spuse arătând din nou spre Arisha, dacă nu ne dă douăzeci de lăzi cu aur.
Irudih ştia cât înseamnă pentru acel gras aurul, şi cât înseamnă slugile în faţa lui; ştia că sfetnicul e un om înţelept şi că ar putea să-l ajute să o câştige în singurul fel în care putea.
Nu aşteptăm mai mult de zece zile, urmă tâlharul. Ar fi păcat să se albească oasele unui aşa trup. Iar de găsit, vă găsim. Ştim noi să căutăm ceva.
Băiatul îşi astâmpără tremurul şi groaza şi sări de pe cămilă pe unul din bandiţi. Răcnetul răguşit al acestuia îi aruncă pe ceilalţi asupra lor. Bătrânul îşi pierdu pentru o clipă gândurile şi fără să vrea ridică mâna strângând pumnalul. Oştenii care îi însoţeau se îmbulziră dezordonat în faţă, aplecându-se cu săbiile peste cămile. Ţipetele se înăbuşeau în lumina puternică şi fură parcă oprite de două cămile îngenuncheate, care apoi se prăbuşiră. Bătrânul văzu că doar trei oameni îl mai însoţeau. Sângele, plin de spumă, se scurgea de sub câteva corpuri prin nisipul răscolit. Mai mulţi călăreţi rămăseseră în loc, iar privirea bătrânului se întâlni printre ei cu aceea a fetei cere se uita încremenită, neştiind ce însemnese acea ieşire nechibzuită. Acelaşi tâlhar se apropie cu piatra în mână de bătrân, răsuflând puternic, şi i-o trânti în palmă:
- Cinci zile; şi treizeci de lăzi. Afurisiţilor!
Apoi întoarse calul şi le făcu semn celorlalţi. Bătrânul îi privi un timp cum se îndepărtează; porniră apoi spre cetate, cu el în frunte, mormăind:
- Acum şi-a găsit liniştea...
- Ce spui, meştere? îl întreabă unul din oşteni, ţinându-se cu mâna de coaste.
- Uite ce-am făcut! De ce l-am luat cu mine?
Oşteanul nu-i răspunse; continuă să stea cocoşat, străpuns de durerea rănii, care se mai domoli când începu să se răcorească. Bătrânul se uite cum orizontul se limpezea, lăsând valurile de praf înecăcios să întâmpine noaptea, care îmbrăţişa de fiecare dată cu aceeaşi frumuseţe măreţia deşertului.

august 1998