Tăcu. Își închise ochii mici și blânzi și-și lăsă capul să cadă într-un balans nevinovat. Gândul îi urmărea detașat joaca vaporilor calzi ce se alintau unduinu-se printre elementele caloriferului comunist. În colțul mort al camerei, luau viață forme trunchiate, speriate, împrăștiate,... caraghioase chiar. Particulele formau însă din când în când o formă indefinibilă, enervant de asemănătoare cu ceva ce memoria ei refuza să identifice. Dinții îi scrâșneau nervoși pe propria gândire și memorie și trupul se scutura disperat sub halatul veșted. Geamul se zbătea în țâțânile captive cu scârțâitul lui tăios, alimentându-i nevroza. Pe jos era plin ulei și Bianca simțea cum îi alunecă genunchii, încet, cu un scâncet de carne străpunsă de cuțit, pe gresia nouă, cum uleiul îi gâdilă atât de unsuros degetele crăpate. Scârbită, vru să se ridice dar nu suportă gândul uleiului acela blestemat pe tălpile ei sacre. Așa că se lăsă din nou jos și începu să se târască greoi pe gresia lucioasă ce-i reflecta chipul încordat, străjuit de două buze galbene și umflate, uitând de sine printre rosturile negre și petele de ulei... Un cer mort sta să se prăbușească din ochii ei întredeschiși acum... Printre genele-i scurte se strecurau nori albaștri, mânjindu-i fața. Un înger sta să se prelingă din ochiul ei drept spre obrazul aspru.
"E prea multă lumină. Aș închide soarele între pleoape și aș fugi cu el", gândi ea. În acel moment simți cum camera se învârte din nou, cu tavanul ei pătrat și pereții ei sparți... și îi era foame.... o foame nebună de gânduri și vise... și realiza cu o disperare crescândă că a sosit din nou momentul...
"Aș vrea să rup o bucată dintr-un picur de ploaie, să am plăcerea de-al cârpi... Oare s-ar vedea lipitura?" Gândul ghiduș veni parcă de nicăieri pe buzele ei ce șopteau mecanic cuvinte. Înghiți. Și parcă foamea începea să mai scadă în intensitate.
Se auzeau voci de pretutindeni care mai de care mai năstrușnice, mai îndrăznețe, mai deprimate...
"Nu vreau decât să fiu Dumnezeu pentru o noapte... și să mă sinucid". Și Bianca înghiți cu poftă.
"Când am să fiu mare am să fac un zid. Și în fiecare zi voi bate în el un cui. Așa voi fi sigur că după moarte mă voi întoarce să le scot... Lui Dumnezeu nu-I mai plac cuiele decând".... Bianca se înecă, tuși și înghiți cu greu visul de copil. Simțea că o ustură gâtul și nu prea mai dorea să mănânce. Dar mâncare era multă și s-ar fi stricat.
"Aș vrea să uit cine sunt ca să pot să mă împac cu mine..."
"Când vei muri, vreau să-mi tai o mână și s-o îngrop alături de tine ca să mă ții de mână când vei trece pragul".
"Aș vrea să plouă cu bucăți de mine. Așa aș avea cu siguranță mai multe șanse să mă regăsesc".
"Nu vreau decât să fiu nemuritor o zi. Să cobor în hăuri și să omor moartea... ca să-mi păstrez nemurirea".
"Aș vrea să fiu un gând, să mă strecor în mintea ta când dormi și să sforăim împreună"...
"Aș vrea..."
Gândurile se năpusteau asupra ei cu repeziciune. Simțea cum abdomenul plin sta gata să-i crape. În cameră se înserase de mult și soarele sta să apună pe cerul mort din ochii ei. Și Bianca gândi pentru a doua oară în seara aceea:
"Aș vrea să mănânc o bucată de lemn, să mă înec cu ea, să mor și să-mi rămână de cruce".
Încercă să înghită. Cuvintele se încăpățânau însă să nu alunece pe gâtul ei acum uscat. Și cu fiecare silabă simțea cum se sufocă. Căzu pe gresia albă, uleioasă, cu gura înspumată și ochii larg deschiși, cu obrajii mâ-njiți jucăuș cu albastru și un înger mort prelins pe obrazul drept...
O chema Bianca și se hrănea cu visele oamenilor.