Ni se oferă uneori, în viață, clipe rotunde, perfecte, suficiente în sine, în care regăsim parcă rosturile adânci ale lumii, simplitatea și magia lor deopotrivă. Momente înalte și clare, privilegiate, în care atingem starea de grație.

Îmi amintesc și acum camera de cămin: mică, cu un singur pat, foarte ordonată. Și seara în care mi-a citit Emily Dickinson. Simplu, ca și cum ar fi spus „bună seara”. A luat cartea din raft (poate era special pusă acolo?), singura, de altfel, nu avea cărți în cameră, cu un gest simplu, sigur, fără să-mi spună un cuvânt.

Stăteam în pat cu genunchii strânși la piept. M. stătea pe scaunul din față și ținea cartea în mănă cum ai ține în brațe o femeie. Protector, aproape tandru. A deschis-o cu un gest aproape ritual undeva la mijloc și a început să citească. Am recunoscut imediat autoarea, o învățasem aproape pe de rost în anul doi de facultate. Făcusem, pe atunci, aproape o obsesie pentru Emily Dickinson fără să știu exact ce resorturi adânci trezea în mine, ce înțelesuri ascunse deșteptau în mine cuvintele ei. Căutasem pe la vreo trei biblioteci și prin anticariate cărțile ei și le găsisem cu greu, numai două traduse în română, pe care le împrumutam aproape zilnic, conștiincios, citind până la epuizare. Bibliotecara credea că pregătesc o licență pe Emily Dickinson și mă întreba din când în când cum merge lucrarea. Îi zâmbeam și răspunsul părea să o mulțumească.

Avea un fel de a citi poezie foarte plăcut, cu o voce caldă și întrucâtva absentă. De fapt aveam senzația că în anumite momente dispărea dintre noi, intra într-o altă lume, abstractă și înaltă, din care nu ieșea decât din când în când, la sfârșitul unei pagini, preț de o clipă în care mă privea zâmbind. Zâmbea din toată inima iar fața i se lumina într-un fel ciudat, radia o fericire pe care numai descoperirea frumuseții și împărtășirea ei cu celălalt ți-o pot da. Apoi reintra în starea de grație a lumii ce se construia sub ochii mei prin vocea lui egală, ușor emoționată, care mă învăluia ca o vrajă. Mă privea din când în când, între două respirații, zâmbind absent. Privea de fapt prin mine dincolo, ca și cum undeva, în spatele meu, se afla ecranul de proiecție al celeilalte lumi, ca o retină imensă în care se construia cu migală imaginea frumuseții înălțate în poezie.

L-aș fi ascultat ore-n șir, cum ascultă copiii povești fără să se sature niciodată, transfigurând aievea, prin imaginație, cosânzene și zmei într-o lume a cărei consistență nu este cu nimic mai prejos decât cea a lumii pe care o numim cu atâta siguranță reală. Din când în când pierdeam șirul cuvintelor, îl priveam numai, observându-i fiecare gest, oricât de mărunt, cu o fascinație fără margini. Priveam cumva din exterior jocul acesta transparent absență-prezență, felul în care dispărea în lumea lui Emily ca apoi să revină în prezent, lângă mine, cu un zâmbet larg care mă cuprindea cu totul, ca și cum m-ar fi luat în brațe. Eram pentru el un fel de fereastră. O fereastră prin care privea frumusețea de dincolo. Știa că sunt acolo și totuși dispăream din când în când, mă volatilizam într-o transparență totală, pentru a reveni atunci când își focaliza privirea pe geamul „ferestrei” și nu pe frumusețea de dincolo de ea.

Mi-era teamă să fac cel mai mic gest, în cameră domnea o stare inexplicabilă de grație pe care n-am mai regăsit-o niciodată de atunci, o stare aproape de imponderabilitate, de ieșire din sine și de pășit peste margine, un soi de electricitate stranie, plină de sens.

A tăcut într-un târziu, a închis cartea cu un gest scurt, a așezat-o la loc în raft, a venit lângă mine și m-a luat în brațe. Am vrut să spun ceva dar m-a oprit cu un gest al mâinii așezat peste buze, apoi m-a sărutat cu toată tandrețea lumii strânsă între buzele noastre. Apoi m-a ținut în brațe o eternitate, cu spatele sprijinindu-se de perete, iar eu cu spatele sprijinindu-mă de pieptul lui.

Avea un fel fantastic de a mă ține în brațe, de a mă cuprinde cu totul și de a mă strânge cu disperare, ca și cum ar fi fost ultima zi a unui condamnat la moarte. Mă simțeam mică și fragilă în brațele lui și mai ales incredibil de acasă.

Undeva, în surdină, se auzea Joe Dassin „et si tu n’existais pas / dis-moi comment j’existerais”... iar eu îmi imaginam lumea fără el, care-mi părea brusc săracă și fadă, ștearsă și fără noimă.

Am tăcut toată seara amândoi, în afară de câteva cuvinte șoptite fără să mă lase să răspund, oricum nu ar mai fi fost nimic de spus: „nu mai suntem doi, în noaptea asta suntem unul singur”. Cuvintele au umplut spațiul infinitezimal rămas încă între noi, căpătând consistența trupurilor noastre, contopindu-ne, absență și prezență în și prin celălalt în egală măsură.

Ne-am revăzut de atunci de multe ori, am petrecut împreună clipe fantastice, am furat frumusețe în concentrații inimaginabile... totuși n-am mai regăsit niciodată starea de grație, de timp suspendat, de Frumusețe pură, inegalabilă. M-aș fi vândut faustic, fără ezitare, strigând clipei fără urmă de regret: „Rămâi, că ești atâta de frumoasă!”.