agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-26 | |
Au trecut trei ani de la accidentul Magdei și, în tot acest timp, teama că ea nu va mai fi niciodată aceeași, că mă va privi cu ochii goi, că nu va mai vrea să își mai amintească nimic m-au îndepărtat de orice dorință de a o revedea. La imaginea ei pe patul de spital am tresărit. O persoană slabă, o pungă cu sânge hrănind-o, familia ei de-a lungul patului încercând să pară neafectată și eu, buna prietenă din copilărie, venită s-o viziteze la București. Părea fericită că mă vede, s-a bucurat și de buchetul imens de trandafiri albi și ursulețul vorbitor. Și-a certat în trecăt bunica lăcrimândă și m-a întrebat ce mai fac, dacă m-am măritat, ce-mi face familia și mai ales sora mea, Ani, care, de asemenea, trăia în București. Ele chiar dacă locuiau în același oraș au dorit să rămână cu imaginea copilăriei nealterată păstrând distanța.
I-am spus că Ani avea s-o viziteze și ea în ziua următoare și mi-a zâmbit. Nu mi-a spus nimic despre ea și nici nu am întrebat-o. Am rememorat împreună frumoasa noastră copilărie: cum pescuiam în zilele toride de vară, cum ne certau parinții ori de câte ori plecam de acasă după flori și cât de bune prietene eram noi la aceea vreme. Am privit un album cu prezentarile ei de moda și am rugat-o să-mi dăruiască un poster și un autograf, ea mi-a arătat zâmbind tija din picior spunând că în curând doctorii o vor scoate, va merge la recuperare și în foarte scurt timp se va face bine. Părea atât de puternică încât m-a înspăimântat. Prezența mea, însă, a obosit-o și i s-a făcut rău. Nu mai putea conștientiza și repeta întruna că va muri. Am sărutat-o pe frunte și la sosirea medicilor am ieșit. Alți doctori s-au apropiat de salonul ei și am plecat pe poarta spitalului dezorientată. M-am întrebat cum voi mai putea trăi fericită când ea își va petrece toată viața dependentă fiind de un cărucior. Pentru câteva clipe mi-am repetat că Magda se va face bine, va merge, va fi fericită chiar dacă asta o va face să uite de mine, de copilăria noastră. De atunci am vorbit de câteva ori la telefon, a apreciat grija mea cu toate că, cu fiecare zi, realizam cât de mici erau șansele ca ea să-și revină. Eu am rămas aceeași, toate lucrurile pe care le văd și le ating îmi amintesc de ea, așa cum era înainte, fericită și neafectată, și de o răutate copilărească. O visez adesea, dar niciodată pe un pat de spital. Colindăm câmpurile, mergeam la pescuit, plutim pe o apă albastră, zburăm în văzduh….
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate