O ascult. O privesc. Nu e fericită. Îmi povestește cu un fals entuziasm despre pregătirile pentru nuntă. Privește ades în jos iar ochii îi sclipesc de o tristețe adâncă, mascată de fardurile multicolore care-i umbresc pleoapele. Se străduiește să zâmbească, dar buzele-i par să n-o asculte. Dezvăluie totuși, arareori, un surâs care trădează o nostalgie a vremurilor demult apuse, un surâs cald (ca de copil), iar în aceste momente, ochii îi explodează de o inocență dubioasă. Ar fi trebuit să fie actriță. Cu siguranță că ar fi avut success. De fapt, nu ar fi fost cu mult mai bună decât își joacă acum propriul rol. Îl iubește!(??) .. și totuși durerea i se citește împietrită în fiecare rid. În fiecare cută a pielii nascută prematur și chiar în porțiunile în care pielea este netedă, dar un pic uscată. Hidratarea pentru ea nu înseamnă un amestesc de lapte ieftin hidratant cumpărat în grabă, dar nici cel mai scump dintre toate, ales cu o deosebită migală, nu văd cum ar ajuta-o. Doar mângâierea caldă și afectoasă a bărbatului iubit ar salva-o de la prematura ofilire. Conform logicii mele exersate-n încercari de a-mi diagnostica propriul comportament, înteleg că nu el este acel barbat iubit. Sau poate că mângâierea lui nu este destul de convingătoare. După calculele de rigoare, efectuate cu mult tact și implicare, ar mai rămâne o a treia posibilitate. Se poate ca ofilirea să fie semnul terenului sterp pe care și-a târât existența, devenind într-un final imună la arșița soarelui. Ori imunitatea nu se vindecă. O dată dobândită, trăiești cu ea, fiindcă cu siguranță că ai luptat ca să o capeți. Iar ea este o femeie puternică. Poate mult prea puternică să mai spere într-o iubire fragilă, cu slabe șanse de izbândă.
Nu este treaba mea. Nu este durerea mea. Dar suferința pe care trebuie să o îndurăm noi, oamenii, pentru un strop de fericire (..și acesta prea puțin satisfăcător), nu mă lasă indiferentă. Transformarea prin care trecem, nu este decât o cerință imprios necesară, impusă de capitolul “Un rost in viață”, pe care fiecare dintre noi suntem datori să-l parcurgem, ca dovadă a existenței noastre pe pământ. Această transformare o numim intelectual, însă sceptic și prea puțin convingător, Devenire; deși, nu este mai mult decât un termen moștenit – acceptat în limbajul zilnic al unei societăți constituită din indivizi stereotipici, frustrați, deprimați, îmbolnaviți de propriile neîmpliniri, malformați, secătuiți de orice speranță de viață autoimpusă, intoxicați de idealurile acestei comunități, în a căror consistență le este imposibil a-și regăsi aspirațiile. Uitându-și propriile vise, lasându-se pradă drumului drept pe care trebuie să îl urmeze, pentru a preîntâmpina o eventuală marginalizare sau excludere, căreia cu greu i-ar putea face față, omul, ca ființă sociabilă, se refugiază în idea transformării, de care se alipește ca de o barcă salvatoare.
Iubita mea prietenă, vorbele tale contează mult prea puțin pentru mine, când toată istoria vieții tale neîndestulătoare, ți se citește în privire. Încerci să iți alegi cuvinte convingătoare, însă neglijezi cu desăvârșire intonația glasului tău, cel mai pertinent cuvânt dintre toate. Îți controlezi cu dibăcie atitudinea, dar nici nu ști cât de stângaci îți coordonezi mișcările. Te străduiești să te menții în echilibrul unei împliniri, dar uiți că sub presiune totul se năruie. Zile și nopți, nopți și zile, sufletul îți este călcat în picioare de propria putere, iar fericirea mototolită între proprii pumni. Tu singură o faci prizonieră, iar sufletului îi pui gratii. Tu singură iți risipești dreptul la viață, doar pentru a te alătura celor la fel de nefericiți și prefăcuți ca și tine.